COPIII DE AZI NU MAI SUNT COPIII CARE AM FOST NOI

copii la joaca

 

Acum o lună şi jumătate mă aflam în oraş la plimbare cu bebeluşul meu. Să-l scot şi pe el un picuţ la aer. Aşa că m-am dus într-un parc de copii din apropiere. M-am aşezat pe o bancă lângă o doamnă care era acolo cu nepoţelul. Discutând despre copilul meu, îmi spune:
Trebuie să aveţi răbdare cu el!” Eu dau din cap şi o ascult mai departe. Apoi zice: „Nu ştiu, da’ parcă copiii de azi nu mai sunt copiii care am fost noi…”
Atunci am întrebat-o, Oare ei nu mai sunt cum am fost noi sau noi nu ne mai putem coborî la nivelul lor? Adică, ne-am obişnuit să avem un program de lucru, ca viaţa noastră să se desfăşoare cu anumită viteză şi nu ne mai putem adapta la ritmul lor. Poate că acum ni se pare că ei se mişcă prea încet pentru ce vrem noi să facem în viaţă. Poate că vrem să le impunem ritmul şi viteza noastră. Şi atunci, chiar trebuie să învăţăm să avem răbdare.

Evident, vorbeam din punctul meu de vedere. Pentru că am observat la mine, că după ce am rămas însărcinată şi nu mă mai puteam deplasa cu aceeaşi viteză ca înainte, am încetinit ritmul şi m-am gândit pentru ce atâta grabă? Şi cu cinci minute în plus sau în minus, tot acolo ajung. Aşa că am micşorat viteza până m-am simţit bine ca să nu obosesc. După ce am născut, mi s-a părut că m-am eliberat de o greutate şi parcă, din obişnuinţă am tendinţa de a dori să fac lucrurile cu aceeaşi viteză de dinainte de sarcină. Numai că iarăşi, lucrurile nu mai sunt la fel. Copilul are ritmul lui. Şi eu trebuie să mă adaptez la el şi nu el la mine.

Dar în această o lună şi jumătate cât a trecut de atunci, această discuţie a „clocit” în mintea mea şi s-a născut o idee de articol pentru blog.

 

CONDIŢIILE S-AU SCHIMBAT

Între timp o altă întrebare s-a născut în mintea mea. Dar noi putem să fim părinţii care au fost părinţii noştri?
Pentru că pe când eram copii ne-am plâns că părinţii noştri nu sunt cum ar fi trebuit să fie. Iar acum, că noi suntem părinţi, ne plângem de copiii noştri că nu sunt perfecţi, aşa cum suntem noi.

VIAŢA MAMELOR NOASTRE

Ştii cum se spune, abia când devii mamă, realizezi efortul pe care l-a depus mama ta, să te crească pe tine. M-am uitat un pic la viaţa mea şi am comparat-o cu a mamei mele de pe vremea în care eu eram bebeluş, acum vreo 40 de ani şi iată ce am descoperit.
Pe vremea aia nu existau scutece de unică folosinţă sub formă de chiloţel, nu se foloseau şerveţele umede de cumpărat, moi şi parfumate cu care să fie şters funduleţul bebeluşului. Mama trebuia să ne şteargă cu o cârpă (mai mult sau mai puţin moale) sau să ne spele. Nu existau maşini de spălat automate. De fapt, poate nici pe cele manuale nu şi le permitea oricine (dacă existau). Aşa că mamele noastre trebuiau să spele toate scutecele şi hainele la mână. Să le cureţe, să le fiarbă şi apoi să le spele manual. Şi toată operaţia asta lua timp, nu glumă.
În afară de asta, nu toată lumea îşi permitea să cumpere detergenţi. Multe mame spălau rufele cu apă de ploaie sau făceau leşie. Iar leşia era uneori aşa de „tare” că-ţi făcea nişte răni la mână de te dureau o săptămână.
Nu existau frigidere, aşa că mamele în afară de a avea grijă de noi, trebuiau să gătească pentru toată familia, zilnic. Şi nu-mi aduc aminte ca mama să-mi fi spus că nu-i ajungeau cele 24 de ore dintr-o zi.
Acum majoritatea dintre noi folosim o maşină de spălat automată, scutece de unică folosinţă, detergenţi performanţi că nu trebuie să trecem rufele de 4-5 ori prin mână când le spălăm. Avem aragazuri, cuptoare cu microunde şi roboţi de bucătărie ca să gătim mai repede şi mai uşor. Beneficiem de frigidere să depozităm mâncarea pe care o gătim o dată la câteva zile şi parcă tot nu ne ajunge timpul să le facem pe toate aşa cum ar trebui. Sau cum am dori.
Dacă eşti mămică acum şi ai de crescut unul sau mai mulţi copii, ai putea să duci viaţa pe care au dus-o mama ta şi să fii precum părinţii tăi? Ai putea să renunţi la confortul tău ca să fii ca părinţii tăi? Eu, personal, nu cred că aş putea.

TAŢII ŞI EDUCAŢIA

Pe vremea în care noi eram bebeluşi şi copii, creşterea şi educaţia copilului sau copiilor, era exclusiv responsabilitatea mamelor. Taţii nu se prea amestecau. Mi-amintesc de acum câţiva ani o predică, un preot din Galaţi, care obişnuia să facă legătura în cuvântările lui între vremurile apostolice în care s-a scris Biblia şi evoluţia societăţii până la noi. Ne spunea: „Pe vremea când eram eu copil, taţii nu se amestecau în educaţia noastră. Tata nu m-a luat în braţe niciodată, nu m-a mângâiat şi să-mi spună „te iubesc, fiule”. Singura modalitate de a interveni în educaţia noastră era să pună mâna pe curea atunci când noi, mai năzbâtâioşi, nu o ascultam pe mama”.
În prezent taţii aleg să stea cu copiii, să se joace cu ei, îi îmbrăţişează, îi schimbă de scutece şi îşi ajută soţiile la diferite treburi. Şi tot noi ne plângem.
Câte mame ar putea să-şi crească copilul sau copiii fără să fie ajutate de partenerii de viaţă? Tu ai putea? Mie mi s-ar părea aproape imposibil.

MAMELE ÎŞI REZOLVAU TREBURILE

Cum spuneam mamele se ocupau singure de creşterea copilului sau a copiilor. Se ocupau de toate treburile din casă (curăţenie, gătit, spălat) fără ajutorul soţului. Dacă aveau de rezolvat ceva pe la Primărie sau la dispensar, dacă trebuiau să facă cumpărături, se duceau cu bebeluşul în braţe. Sau în cel mai fericit caz, găseau o vecină pe care o rugau să stea cu copilul până la întoarcerea ei. Taţii nu se implicau să stea cu copiii cât ele aveau de rezolvat diferite treburi.

Pentru că multe s-au schimbat, copiii se nasc şi cresc în prezent în condiţii crescute de confort fizic.

După toate aceste îmbunătăţiri de tehnologie, de confort şi responsabilităţi parentale, cred că este mult mai uşor să creşti şi să educi un copil în zilele actuale. Totuşi, numărul persoanelor care se plâng că e greu şi scump să creşti un copil este mai mare în prezent. Dovadă şi numărul din ce în ce mai mic de copii per familie în prezent faţă de trecut.

INFORMAŢIILE S-AU SCHIMBAT

În colecţia de cărţi „Ne vorbeşte Părintele Cleopa” se recomandă mamelor ca să vorbească cu bebeluşul încă din pântece. Părintele Cleopa spune că educaţia copilului începe din momentul concepţiei. Încă de atunci trebuie să începem să vorbim cu propriul copil. Aşa că eu, fără să mai citesc şi alte materiale am început să vorbesc cu el de pe când era în burtica mea şi să-l mângâi.
Pe când eram în spital, la două zile după naştere, am realizat că copilul îmi aude şi cunoaşte vocea. Şi asistenta mi-a zis că îmi recunoaşte vocea de pe când era în burtică. Apoi am aflat că de fapt copiii pot auzi în burtică şi se pot speria de zgomote puternice precum cele date de maşini de salvare, de aparate folosite în construcţii etc.
Acum am avut curiozitatea să mai şi citesc despre aşa ceva şi am găsit câteva site-uri care confirmă cele de mai sus. Copilul începe să înveţe încă din burtica mamei.
http://smartwoman.hotnews.ro/Ce-invata-bebelusii-inca-din-burta-mamei

http://www.desprecopii.com/info-id-7515-nm-Ce-aude-bebelusul-din-burtica-mamei.htm

http://www.copilul.ro/sarcina/despre-sarcina/Bebelusul-aude-vocea-mamei-in-burtica-a10654.html

Psihologul Augusto Cury, autorul cărţii Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi spune la capitolul Sindromul gândirii accelerate:

„În ce priveşte excesul de informaţie, este fundamental să se ştie că un copil de şapte ani din zilele noastre are mai multe informaţii în memorie decât o persoană de şaptezeci de ani, de acum un secol sau două”.

ŞTIRILE ŞI FAMILIA

Pe vremea când noi eram copii, informaţiile care ajungeau la bebeluş erau cele din familie, de la „radio-şanţ” (bârfitoarele satului) şi eventual de la slujbele bisericeşti. Televizoarele aveau program zilnic de două ore de emisiune, în care existau ştiri ne-adevărate, dar cu înţeles pozitiv. Se spunea despre faptul că „Tovarăşul a vizitat fabrica…”, „Tovarăşa a realizat…”, „În oraşul cutare s-a înfăptuit…, s-a construit”, „în judeţul X producţia se preconizează a fi de…”. aşa că prea multe ştiri negative nu ajungeau la copil, în burtică. Iar copilul nu învăţa prea multe.
În societatea modernă, televizorul ocupă un loc central şi sunt frecvent urmărite canalele de ştiri. După cum spune psihologul Augusto Cury, viteza cu care se derulează informaţiile la televizor determină Sindromul gândirii accelerate.
Mamele însărcinate ascultă ştirile cu înfrigurare şi se îngrozesc de ceea ce aud şi au sentimente de teamă în legătură cu ce ar putea să li se întâmple. Dar nici nu se opresc din ceea ce le face rău şi lor şi copilului din burtică. Multe dintre ştirile prezentate la televizor şi audiate zilnic sunt grosolan exagerate şi sunt peste 99% cu înţeles negativ. Şi foarte multă informaţie negativă ajunge la bebeluş. Nu că după naştere ar ajunge el să recunoască vocea vreunei crainice de la televizor, dar sentimentele pe care le trăieşte mama auzind şi văzând ştirile trec şi la bebeluş şi se imprimă în structura ADN-ului acestuia. Mai multe detalii despre rolul emoţiilor şi al sentimentelor privind modificarea ADN-ului uman poţi găsi urmărind filmul Legea Rezonanţei. https://www.youtube.com/watch?v=MDo8dO6hnjo

COPIII ĂŞTIA AU CALCULATORUL ÎN SÂNGE

Câte mame din vremurile noastre nu spun despre copilul lor că parcă ar avea calculatorul în sânge? Câte nu se miră de faptul că după ce depăşesc un an sau doi, copilul lor a devenit expert în calculatoare şi sparge parolele chiar dacă nu ştie alfabetul. Şi intră pe net pe site-uri pe care mama habar nu are să intre. Şi ştie şi cum să ajungă la site-urile de desene animate sau la orice îl interesează pe el. Pe măsură ce creşte, copilul devine tot mai bun la partea de tehnică atât la calculator, cât şi la telefon şi toate instrumentele electrice de care adultul abia îndrăzneşte să se atingă.
Pe vremea în care ne-am născut şi crescut noi nu exista calculatorul. Acesta a apărut mult mai târziu în existenţa şi viaţa noastră. Poate tocmai de aceea ne este şi foarte greu să ne adaptăm şi să-i învăţăm deplin tainele.

 

CUM ÎNVAŢĂ BEBELUŞII?

Acum câţiva ani citeam o carte de Christian Drapeau „Învaţă cum să înveţi repede” şi am ajuns la partea cu undele cerebrale. Mi s-a părut informaţia foarte plictisitoare cu atât mai mult cu cât erau date valorile în hertzi ale acestor unde. Şi am trecut foarte superficial peste informaţie. Dar de curând am mai auzit de ele urmărind un articol de blog în limba engleză. Aşa că m-am documentat şi acum probabil vei considera că o să te plictisesc eu pe tine. Pentru că îţi vorbesc despre undele cerebrale şi frecvenţele lor. Mă străduiesc să fiu cât mai succintă.

S-ar părea că există patru stări mai cunoscute sau frecvenţe de undă pentru creierul uman.

Starea β (beta) cu frecvenţe între 13-40 Hz, specifică populaţiei adulte, este starea alertă de vigilenţă, de concentrare, de percepţie, de rezolvare activă de probleme.

Starea α (alfa) cu frecvenţe între 7-12 Hz este starea de relaxare, de visare cu ochii deschişi, de vizualizare, de creativitate în care ideile vin sub forma unor flash-uri.

Starea θ (theta) cu frecvenţe între 4-7 Hz este starea normală pentru copiii între 1 şi 13 ani. La adulţi se manifestă la limita dintre somn şi trezie. În această stare există senzaţia de plutire, senzaţie eliberatoare de pace, dispar fricile, se găsesc idei noi şi creative. Este folosită de psiho-terapeuţi pentru tratarea stresului la pacienţi.

Starea δ (delta) cu frecvenţe între 0,1-4 Hz este naturală şi normală la fetus şi la bebeluşii până la un an. Este starea cea mai apropiată de momentul somnului, sau chiar a somnului profund fără vise şi a minţii inconştiente. În această stare se întâmplă magia creierului. Receptivitatea este crescută, aici este învăţarea supremă, se învaţă uşor noi limbi străine. Se dezvoltă intuiţia. Este starea în care au loc viziunile şi vedeniile sfinţilor.

Este starea care acţionează ca o formă de radar prin care este căutată informaţia, persoana ajungând să înţeleagă la cel mai profund nivel lucruri pe care nu le putem înţelege prin procesul gândirii raţionale.” http://www.electro-terapie.ro/index.php/2-uncategorised/166-frecvente-specifice-cerebrale

La adulţi se poate face re-programarea comportamentelor de către psiho-terapeuţi.

http://www.armonieinsuflet.ro/sufletul-si-frecventele-cerebrale/

http://healing.ro/undele-cerebrale/

http://terapiepentrusuflet.com/frecvente-de-unda/

Luând în considerare cele de mai sus, sintetizate de pe diferite site-uri, eu înţeleg că un copil învaţă inconştient tot ce face mama în timpul sarcinii şi în primul an de viaţă. Toate aceste informaţii trec sub formă de coduri în structura ADN-ului său, iar atunci când are nevoie de acele informaţii, le decodează foarte uşor.
Deci dacă pe timpul sarcinii şi a primului an de viaţă, mama şi tata lucrează şi folosesc calculatorul, copilul învaţă în mod inconştient şi codat să îl folosească şi primeşte această informaţie aproape în flux continuu şi repetat. Iar atunci când copiii ajung în faţa calculatorului, ştiu ce să facă, pentru că deţin deja informaţia.

SUGESTII

Deci, dacă vrei să ai copii cum erai tu pe când erai ca ei, iată ce îţi sugerez.

Din momentul în care rămâi însărcinată, renunţă la tot confortul tău, la televizor, la calculator, la telefon etc. şi mergi să locuieşti în casa bunicii. Da, în casa aia de lut şi fără energie electrică. Să te duci la culcare odată cu găinile pentru că nu-ţi dă mâna să cumperi şi să consumi lumânări aiurea. Să dormi pe saltea de paie. Pentru că nu ai frigider, va trebui să găteşti în fiecare zi la soba de la bucătăria de vară chiar dacă afară sunt 35+° C. Să accepţi să ţi se aşeze musca pe legumele proaspăt spălate şi tocate pe care trebuie să le pui în mâncare. Iar când te pui la umbră să te odihneşti, să-ţi faci vânt şi să te baţi de muscă cu o rămurică de nuc, sau de tei, sau… de orice fel de copac ai prin ogradă.

Şi dacă tu eşti dispusă să trăieşti viaţa pe care au trăit-o părinţii tăi şi să fii cai ei, apoi poţi fi sigură că şi copilul tău va ieşi afară să se joace pentru că se va plictisi să se zgâiască toată ziua la patru pereţi goi. Aşa cum ai făcut şi tu. Îşi va face păpuşi de cârpe, aşa cum ţi-ai făcut şi tu. Îşi va construi singur cărucioare de sârmă îndoită cum ţi-ai construit şi tu. Şi va alerga toată ziua desculţ pe uliţa satului fără să simtă că pietricele îi intră în tălpi, aşa cum ai alergat şi tu. Se va căţăra prin toţi copacii ca o pisică, va sări în sus şi în jos, se va tăvăli prin praf şi noroi aşa cum ai făcut şi tu. Se va zgârâia pe mâini şi pe picioare şi pe faţă, îşi va juli coatele şi genunchii şi va curge şi ceva sânge şi ceva lacrimi. Când vine iarna va fi foarte fericit să meargă să se dea cu sania, chiar dacă sania nu e decât o bucată de ceolofan. Si nu se va teme nimeni că se răneşte copilul pentru că nu a văzut ştiri cu copii care nu ştiu ce păţesc la derdeluş sau la locul de joacă. În final, copilul tău va fi fericit că şi-a trăit copilăria şi tot aşa vei fi şi tu că i-ai oferit copilului această şansă de a câştiga sau pierde, de a se lovi cu propriul lui cap de unele necazuri şi astea toate l-au întărit.

Dar dacă tu nu eşti dispusă să renunţi la confortul pe care ţi l-ai creat, nu da vina pe copii că nu sunt cum ai fost tu, că nu e vina lor.
Ei doar au învăţat inconştient să se adapteze din mers la toate condiţiile şi confortul pe care i le-ai creat tu.

COPIII ŞI JOACA

Apropo de joacă. Pe când eram copii, ieşeam şi ne jucam cât era ziua de lungă, atât timp cât părinţii erau la lucru şi îşi vedeau de viaţa lor. Când părinţii ajungeau acasă, mergeam şi noi spre casă, că ni se făcea foame. Părinţii nu ne purtau de grijă toată ziua, noi ne jucam liberi şi cum aveam chef. Ne mai şi accidentam, dar părinţii ne dojeneau cu: „Ei, aşa-ţi trebuie dacă…”. Îmi amintesc de o întâmplare imediat după ce am învăţat să merg pe bicicletă. Părinţii erau plecaţi la lucru, iar eu şi sora mea ne-am luat la ceartă care să meargă să cumpere pâine. Ea a zis că ei i-au spus părinţii să se ducă, iar eu voiam să mă duc, ca să mă arăt că ştiu să merg pe bicicletă. Şi ne-am luat la întrecere. Ea a luat-o la sănătoasa într-o alergare şi eu din urma ei nu am reuşit să a ajung din urmă cu bicicleta. Şi când să ajung la brutărie, pentru că aveam viteză, m-am dezechilibrat şi am căzut într-o tufă de trandafiri. M-am umplut de sânge la coate şi genunchi şi nu-mi amintesc să fi spus apoi acasă cum m-am rănit, de teamă să nu mai primesc şi vreo mamă de bătaie. Dar în momentul de faţă pentru mine este o amintire de nepreţuit, legat de cum mă jucam.

Dar în prezent, copiii ies la joacă, doar când sunt părinţii disponibili ca să-i însoţească. Asta pentru că au auzit tot felul de năzdrăvănii exagerate la ştirile pe care le urmăresc. Iar când îi însoţesc, părinţii au grijă să le spună: „Joacă-te frumos, ai grijă să nu cazi, să nu te răneşti, să nu… să nu”. Pentru că tot pun accent pe ce SĂ NU FACĂ copiii, exact aia se întâmplă şi copii, aleargă, cad, se zgârâie, se julesc etc. Apoi părinţii strigă la ei, cu voci şi tonalităţi imposibile, „Ce ţi-am spus eu să te joci frumos şi să nu alergi şi să nu …”. iar în final copiii, nu ştiu ce-i doare mai tare, zgârâietura sau tonalitatea părintelui.
Cât timp nu-l laşi să cadă, comiţi o „crimă” împotriva propriului copil, pentru că după părerea ta îl opreşti să nu cadă. Dar de fapt, îl opreşti să se dezvolte. Odată cu căderea, copilul găseşte şi puterea de a se ridica şi dacă nu poate sau nu ştie, ăsta este rolul tău, să-l ajuţi şi să-l înveţi să se ridice, dar să-şi înveţe lecţiile vieţii, nu să-l opreşti să cadă.

Şi parcă n-ar fi suficient că strigă la ei proprii părinţi. Dar pentru că numărul persoanelor vârstnice este mai mare decât cel al copiilor şi pentru că cei vârstnici sunt foarte sensibili la strigătele copiilor care se joacă, aceştia fac observaţii că ei nu se pot odihni din cauza copiilor care se joacă în faţa blocului.
Ba chiar într-o zi, trecând pe stradă am fost surprinsă să aud o doamnă care locuia într-un cămin cum îi spunea unui copil care se juca pe acolo: ”du-te şi te joacă în faţa blocului tău”. Dar ce ea şi-a cumpărat tot blocul? Atât timp cât locuieşte într-un cămin sau într-un apartament, trotuarul din faţa căminului sau blocului aparţin Primăriei, e spaţiu public. Şi are voie să treacă şi să se joace oricine. Numai dacă eşti proprietarul întregului bloc şi al trotuarului din faţă poţi pune o placă cu : ”Trecerea şi joaca interzise. Proprietate privată”.
După modul în care se comportă, copiii de azi se simt vinovaţi că sunt copiii sau că vor să se joace şi să-şi trăiască copilăria. Tot ce-şi doresc este să crească cât mai repede (probabil ca să le arate el celor bătrâni ce pot).

DUMNEZEU A DEVENIT VINOVAT

Un alt aspect care îşi pune serios amprenta asupra copiilor este dat de numărul de copii din familie. Pe vremea noastră, majoritatea familiilor aveau 3 sau 4 sau poate 10 copiii. Părinţii îşi vedeau de viaţa lor şi de activităţile lor şi nu-şi consumau timpul şi energia cu fiecare copil în parte. Îi mai lăsau unul în grija altuia mai ales după ce mai creşteau. Dacă se întâmpla vreun accident, vreo tragedie ca să piardă vreounul dintre copii, bineînţeles că sufereau. Orice părinte suferă sa-şi piardă copiii, dar se mângâiau cu ceilalţi care rămâneau şi îi auzeai spunând „Aşa a vrut Dumnezeu”, având înţelesul că Dumnezeu este Creatorul, este Stăpânul vieţii şi aşa a fost voia Lui.
Dar în zilele actuale, când în familie sunt unul sau doi copii, toată energia părinţilor se canalizează către ei prin grijă. Copilul a devenit „boţul de aur” al familiei şi dacă se întâmplă ceva, îi auzi spunând: „De ce Doamne? Ce-ai cu mine? Cu ce-am greşit?” De parcă Dumnezeu este răzbunător şi ei au dreptul să-L tragă la răspundere.

Ce legătură are acest punct cu copiii de azi? Aici e vorba de atitudinea părinţilor care imprimă comportamente diferite copiilor lor.

Pentru că părinţii au un rol foarte protector faţă de copiii lor, îi face să devină „handicapaţi” pentru că ei nu mai sunt capabili să înfrunte situaţiile vieţii şi aşteaptă să lupte părinţii lor pentru ei. Iar asta este o „crimă” împotriva copiilor.

Dar pentru că trebuie găsit un ţap ispăşitor, şi pentru că e greu să recunoşti că eşti vinovat de modul în care se poartă copilul tău în prezent, trebuie să spui că s-au schimbat copiii, sau că Dumnezeu e vinovat.

În concluzie, copiii de azi nu mai sunt copiii care am fost noi pentru că:

  •   ne-am obişnuit cu un ritm de viaţă rapid şi ne vine foarte greu să încetinim şi să dăm în mintea copiilor,
  • s-au schimbat complet mediul, confortul şi stilul de viaţă în care copilul vine pe lume,
  •  s-au diversificat rolurile parentale. Ambii părinţi au grijă de copii
  •  a crescut imens cantitatea şi a scăzut calitatea informaţiei pe care o primeşte copilul în primul an de viaţă,
  •  copilul a găsit alte jucării mult mai inteligente cu care să se joace,
  •  nu i se mai permite să se joace cum ne jucam noi şi să-şi trăiască copilăria
  •  atitudinea părinţilor s-a schimbat radical faţă de propria persoană, faţă de copiii, faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu.

*** Dacă ţi-a plăcut acest articol aştept comentariile tale pe blog, pe email sau pe reţelele de socializare.
Dacă îl consideri util şi pentru alţii, poţi să îl trimiţi mai departe apăsând butoanele like, share sau forward.

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *