CUM LINIŞTEŞTI COPILUL CARE PLÂNGE DE DURERE

Boy%20Kid-ID11543-640x640

 

A doua zi după ce am publicat video-ul cu cele 60 de citate despre griji şi îngrijorare de la Dale Carnegie, am fost nevoită să mă internez la Spitalul de Copii cu bebeluşul meu pentru că făcea febră peste 39° şi nu mai ştiam ce să-i facem. Aşa că am ajuns la spital, a fost consultat şi ni s-a recomandat internarea, cu atât mai mult, cu cât copilul a refuzat acasă să primească medicamente pentru reducerea febrei. Ba mai mult, începuse să refuze şi mâncarea şi apa. A fost internat la reanimare şi până noaptea târziu i s-au administrat trei perfuzii.

În final am înţeles că deşi avea mai multe diagnostice, printre care şi roşu în gât, diagnosticul principal a fost enterită acută.

Am stat şase zile în spital, timp în care pe lângă faptul că am avut grijă de bebe, am citit mai bine de jumătate din cartea lui Zig Zigler „Putem creşte copii buni într-o lume negativă. Am citit doar în timpul de somn de după-amiază al copilului. În acelaşi timp, am primit inspiraţie pentru patru articole pe care să le scriu pe blog. Acesta este primul.

 

Bebeluşului meu, i s-a luat sânge pentru analize şi probabil, ca multe dintre mame care simt milă faţă de suferinţa puiului ei, am procedat şi eu la fel şi l-am rugat să tacă cu formula: „Hai, gata, mămică!” şi un ton plin de compasiune.

Apoi, seara, în timp ce stăteam în salonul de la reanimare şi îl puneam la culcare, am auzit cum o mămică dintr-un salon apropiat încerca de zor să-şi liniştească copilul cu aceeaşi formulă şi acelaşi ton plin de compasiune şi o rugăminte continuă. Dar tonul respectiv, mai indică ceva, nu doar mila mamei, ci şi neputinţa ei de a face ceva. Incapacitatea ei de a-l face pe copil să se simtă mai bine.

Evident, intenţia mamei este bună, dar nu e neapărat eficientă, deşi recunosc, că uneori, inconştient, am folosit-o şi eu. Şi mi-am dat seama de greşeală şi m-am străduit să nu o mai repet.

Şi în timp ce o ascultam pe acea mămică cum încearcă să-şi liniştească copilul, m-am simţit brusc iritată de vocea ei şi mintea m-a dus înapoi cu câţiva ani. Mi-am amintit de un moment când, venind de la Bucureşti cu maxi-taxi, un copil suferind a plâns cam de la ieşire din Bucureşti până aproape de popas la jumătatea drumului. Iar cât timp a plâns copilul, mama a tot spus pe un ton plângăcios: „Şşşşttt! Hai, gata, mamă!”

 

Evident, în astfel de situaţii, ca mamă nu te simţi tocmai bine. Pe de o parte este boala copilului, pe care dacă ai putea ai prelua-o tu, ca să nu mai sufere el. Iar pe de altă parte ai incomoda senzaţie că toţi ochii sunt îndreptaţi spre tine şi aşteaptă să faci ceva ca să opreşti copilul să mai plângă. Ai impresia că toţi te arată cu degetul, sau dacă n-o fac realmente, crezi că toţi te înjură sau gândesc de rău despre tine. Aşa că, în aceste momente de tensiune, în care te simţi vinovată, uneori singura soluţie pe care o vezi, este cea care, de fapt, îl face pe copil să plângă şi mai tare.

La un moment dat, iritată, nu de plânsul copilului, ci e lipsa de imaginaţie a mamei, îmi amintesc că-i spuneam colegei de bancă cu care călătoream: „Poate că dacă mama ar schimba atenţia copilului şi i-ar spune o poveste, sau i-ar arăta un animal, sau l-ar face să se gândească la altceva, acesta n-ar mai plânge atât.”

Şi ştiu că atunci, cumva mi-am jurat că în astfel de situaţii, n-o să mă rog de copil să tacă, ci o să găsesc alte soluţii ca să îl liniştesc.

Aşa că astăzi, din experienţa mea de mămică, dar şi din amintirile de copil, din ceea ce am citit, dar şi din ce am observat la alţi părinţi aş putea să spun că există patru modalităţi şi patru tipuri de părinţi sau de mame care caută să-şi liniştească copilul suferind. Ţi le scriu şi ţie, ca la rândul tău să o alegi pe cea mai bună.

 

Modelul de mamă care se roagă de copil

 

Acest model l-am descris mai sus. Partea negativă la acest model este că mama, prin vocea ei transmite copilului nu doar mila ei ci şi neputinţa de a face ceva. Mama transmite că pierde sau a pierdut controlul atât asupra situaţiei, cât şi asupra copilului. Părintele transmite o stimă de sine scăzută şi o incapacitate de a rezolva situaţia. Iar când copilul simte că mama a pierdut controlul, îl preia el.

Pe de altă parte, prin acest mesaj rugător, gen „Şşşttt! Hai, gata, mamă!” mama îi reaminteşte constant copilului motivul pentru care acesta plânge. Aşa că, în loc să tacă, copilul plânge mai tare.

Pe termen lung, un astfel de părinte se va ruga de copil şi la adolescenţă pentru că altă cale nu ştie şi îşi imaginează că doar rugându-l, copilul se va îndrepta. Aceştia sunt părinţii care la vârsta adolescentă a copiilor se simt complet pierduţi şi vin la şcoală şi spun dirigintelui sau profesorilor. Nu ştiu ce să mă mai fac cu copilul ăsta! Nu ştiu cum s-o mai scot la capăt pentru că nu mă mai ascultă.”

Ei caută soluţii atunci când e prea târziu. Zig Zigler vorbeşte de trei vârste ideale pentru educaţie. Îţi voi vorbi despre ele ceva mai încolo.

 

Modelul de părinte foarte autoritar

 

Al doilea model de părinte este cel care vrea să creeze impresia că el este în controlul situaţiei şi că indiferent ce se întâmplă, copilul trebuie să-l asculte şi să facă ce spune el sau ea. Confundă fermitatea cu dorinţa de a părea puternic şi ceea ce-i lipseşte prin hotărâre, compensează prin intensitatea tonului. La astfel de metode recurg de regulă persoane cu stimă de sine scăzută, care vor să pară puternice.

Este genul de părinte care se impune prin ton foarte puternic. Reacţia copilului poate fi diferită.

Unii copii pot fi foarte stăpâni pe situaţie şi să nu audă ce li se spune pe un ton ridicat. De exemplu, în cartea lui, Puteţi creşte copii buni într-o lume negativă, Zig Zigler povesteşte despre un caz când la un moment dat mama îşi ceartă copilul şi îi spune:

„- Doar ţi-am spus că…

  • Nu mi-ai spus nimic, ai ţipat. I-a replicat copilul.”

 

Dacă este un copil mai sensibil, simte că îngheaţă de frică. Îmi amintesc că tatăl meu avea o astfel de metodă. Şi când plângeam de durere, şi el era nervos sau voia să mă facă să tac, pe un ton foarte răstit îmi arunca o înjurătură şi porunca să tac. În acel moment îmi dispărea ca prin minune durerea, pentru că îmi era teamă de ceea ce mi-ar putea face tata.

L-am iubit pe tata şi sunt sigură că avea cele mai bune intenţii, şi făcea cum credea că e mai bine.

Numai că în timp, repetate, astfel de metode produc traume serioase în mintea unui copil. Şi va îngheţa de teamă chiar şi ajuns adult, când cineva ridică tonul la el.

 

Modelul de părinte ferm

 

Dacă nu ştii prea bine ce înseamnă să fii ferm, Zig Ziglern spune că înseamnă să fii hotărât, dar calm. Înseamnă să nu eziţi între da sau nu, să ştii foarte bine ce vrei, cum vrei, când vrei. Tonul trebuie să fie normal şi plin de căldură. Nu te rogi te copil, ci îi transmiţi calm mesajul şi hotărârea pe care ai luat-o. Ideal este să-i şi explici copilului de ce ai hotărât aşa. Dacă te rogi sau te enervezi, copilul simte că ai pierdut controlul. Cum în timp, ei devin foarte buni manipulatori, vor profita de fiecare dată şi te vor face să te rogi sau să te enervezi. În felul acesta ei câştigă.

 

Tot Zig Zigler are următorul citat:

„Dacă nu preluaţi controlul foarte devreme, îl veţi pierde pentru totdeauna.”

 

Iţi spuneam mai devreme că Zig Zigler identifică trei etape de vârstă pentru educaţia corectă a copilului.

  • prima etapă, este vârsta regulilor, între 1-7 ani. În această perioadă de creştere, când copilul descoperă lumea, când este curios şi face tot felul de năzbâtii e foarte important ca părintele să stabilească reguli ca să ştie copilul ce se aşteaptă de la el.
  • A doua etapă este vârsta imitării între 8 şi 12 ani, când copilul are nevoie să fie educat prin modele, prin exemplu personal şi nu neapărat prin cuvinte. Mai exact, cuvintele şi regulile trebuie să fie conforme cu ceea ce fac şi părinţii. Dacă părinţii fumează, cam degeaba îi spun copilului că nu e bine să o facă. Dacă părinţii mint, degeaba le predică copiilor să nu o facă. Exemplul personal va fi mai puternic decât toate cuvintele folosite.
  • Cea de-a treia etapă este vârsta inspiraţiei la peste 13 ani. În această etapă copii au nevoie de eroi care să-i inspire să facă ce trebuie. Dacă acasă nu au astfel de eroi care să-i inspire să facă ce trebuie, copiii, îşi vor găsi proprii lor eroi care să-i inspire să facă ce nu trebuie. La această vârstă mulţi părinţi caută să impună reguli, numai că ar fi mai bine doar să se discute şi să-i înţeleagă pe copii.

 

Să ne întoarcem la prima etapă, cea a regulilor. Cum faci un bebeluş care plânge de durere să tacă, fiind ferm? Oare dacă îi spui pe un ton ferm, îl va durea mai puţin? Oare dacă îi explici logic, de ce nu trebuie să se plângă, oare o va face? Oare îşi reprimă suferinţa fizică dacă eu sunt fermă cu el?

La mine n-a funcţionat. Cu siguranţă funcţionează când îi spui cu fermitate copilului că dacă va continua să facă o anumită activitate periculoasă, se poate răni.

Dar nu cred că se va opri din plâns atunci când îl doare.

Modelul de părinte care schimbă atenţia copilului

 Deşi mi s-a spus că asta nu este o metodă prea bună pentru că dacă schimbi atenţia copilului de la ce vrea el, la fel va proceda şi el cu tine. Cu toate acestea, în cazul durerilor, aş putea să spun că funcţionează.

La adulţi funcţionează. De exemplu, pe când eram studentă şi mă implicam foarte activ la mai toate laboratoarele la care aveam de lucru, a fost o zi când îmi era aşa de rău, mă durea în gât destul de tare că preferam să fiu lăsată în pace. Dar la oră, profesorul, nu avea idee că îmi este rău şi m-a pus la treabă. La sfârşitul orei, am constatat că mă doare mai puţin, sau că nu am mai simţit aşa de tare durerea.

Acum să revenim la bebeluşi.

Pentru că nu i se găseau venele la mâini, băieţelului meu i s-a pus branula la gleznă. Dar după prima zi de perfuzii, el a început să fie mai vioi şi să vrea să meargă. Am început să fiu îngrijorată, gândindu-mă la ce s-ar putea întâmpla dacă acul de la branulă sparge vreo venă în timp ce el mergea. Aşa că am cerut asistentelor să scoată branula. Urma să i se facă injecţiile la funduleţ. Plus că speram să stăm doar vreo două zile în spital, nu şase. Ca orice copil, plânge când i se face injecţie. Al meu nu a făcut excepţie. Doar că de data asta am schimbat tonul. În loc să fie rugător, a devenit vesel, plin de entuziasm „Gata!!!”. Apoi, pentru ca el să nu mai plângă în fiecare seară pe la 6, după injecţie, îi spuneam să mergem să căutăm căţelul. Şi el tăcea, îmi dădea mâna, şi ieşeam pe hol să mergem să căutăm căţelul.

Probabil îţi dai seama că nu sunt căţei în spital. Cu toate acestea, în fiecare seară, după injecţie, mergeam de mână, pe holul spitalului să căutăm căţelul.

Evident, că fiecare copil, va reacţiona în funcţie şi de personalitate. Al meu are o personalitate de sangvinic popular, vesel, sociabil şi flegmatic liniştit. Este destul de uşor de împăcat.

Cred, însă, cu toată convingerea, că şi cel mai coleric copil, care ţipă din toţi plămânii şi se zbate pe jos şi te face să te simţi ruşinat, se poate îmblânzi.

Doar oferă-i ce-şi doreşte, ce-i place. Vorbeşte-i de ceea ce îi place lui, de ceea ce îl face fericit pe el.

Şi sunt convinsă că mai întâi va continua să plângă (ca să nu pară că cedează atât de uşor), apoi va mârâi, va fi îmbufnat şi dacă continui să-i vorbeşti de ce-i place lui, în final va ceda şi va tăcea.

Evident, copilul trebuie să simtă şi dragostea ta, nu doar să se simtă păcălit.

Bebeluşului meu, îi plac căţeii. De câte ori e supărat, îi cer să facă precum căţeii, îl întreb unde e căţelul etc. evident că nu-mi răspunde de fiecare dată din prima. Dar insist şi mă ascultă. Şi devine din nou fericit.

 

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?

Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Aminteste-ti cum sa fii fericit!

New Graphic

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

2 thoughts to “CUM LINIŞTEŞTI COPILUL CARE PLÂNGE DE DURERE”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *