DEPRESIE POSTNATALĂ

20140520_143108.2

 

 

Am auzit de multe ori despre alte mămici care au suferit depresii după naşterea propriului copil. La început am fost foarte mirată, pentru că nu am putut să înţeleg cum ai putea să fii deprimată după ce ţi se naşte copilul.
Pe timpul sarcinii, însă, mă gândeam că probabil cele care au suferit depresii au avut o lipsă de vitamine şi minerale din organism. Cu atât mai mult cu cât pe timpul sarcinii, copilul consumă multe din resursele corpului viitoarei mămici. Evident şi el trebuie să crească. Şi am auzit că la naştere începi să te simţi goală pe interior, te simţi ca şi când nu mai rămâne nimic în tine. Ce m-a uimit foarte mult, e că pe timpul sarcinii nicio doctoriţă nu mi-a recomandat să iau vitamine. Dar am luat fără voia şi fără ştirea lor. Voiam să evit să mă simt goală şi epuizată de toate resursele necesare. Adică e important să ia şi copilul ce are nevoie, dar să-mi rămână şi mie pentru viaţa mea.
Cu toate acestea am avut şi eu câteva momente în care am clacat emoţional şi am plâns în maternitate. Şi asta cu toate vitaminele luate şi cu toată dezvoltarea mea personală. N-am suferit foarte mult, pentru că chiar în timp ce aveam momentele de plâns, mintea mea analiza stările mele sufleteşti, cauzele şi ce învăţăminte pot trage din ceea ce mi se întâmpla.
Probabil că te întrebi, de ce nu am scris despre asta până acum? Pentru că am considerat-o o experienţă umilitoare pentru o persoană care se dezvoltă şi care vrea să-şi îmbunătăţească modul de gândire şi viaţa. Apoi m-am gândit la cuvintele Sf. Ap. Pavel care spune „Nu fac binele pe care vreau să-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac” (sau ceva de genul ăsta), vrând să spună că oricât am căuta noi să nu mai greşim, tot o facem. Apoi m-am gândit că nimeni nu e perfect. De ce aş poza eu în aşa ceva? Nu în ultimul rând m-am gândit că într-adevăr e o experienţă mai puţin onorantă pentru mine, dar atâta vreme cât am învăţat ceva din ea, de ce să nu împărtăşesc şi altora? Ca şi alte viitoare mămici să se inspire. Şi dacă consideră că perspectiva mea asupra subiectului le ajută, de ce nu?

Acele clacări emoţionale au fost doar pe perioada spitalizării din maternitate. Ajunsă acasă, deşi medicul ginecolog îmi spusese că voi mai avea cam o lună asemenea manifestări şi clacări, am avut grijă să nu se mai întâmple. Acasă m-am refăcut după tot ce am suferit în spital.

Mai departe o să-ţi spun câteva cauze care m-au făcut pe mine să clachez.

CÂND NU TE POŢI ODIHNI

Cine spune că în spital te odihneşti?
Încă dinainte de naştere nu mă puteam odihni noaptea. Nu aveam dureri, dar eram oarecum îngrijorată. Aveam şi emoţii pentru că era prima „naştere”. Tot felul de întrebări se năşteau în mintea mea? Cum o să fie băiatul? Cum o să arate? Cum va decurge naşterea? Cum o să-mi dau seama că am contracţii? Mai auzisem şi de banii pe care trebuie să îi dai în stânga şi în dreapta şi mă îngrijora. Pentru mine nu e ceva natural să dau bani pentru un serviciu care mi se cuvine (pentru că beneficiez de asigurări sociale). O groază de bani mi s-au luat ani la rând din salariu şi nu am avut nevoie de nimic până anul ăsta. Aşa că nu mă simţeam confortabil la gândul că trebuie să dau şi cum să dau, cum să procedez.
Tocmai de aceea, cam din ultimele săptămâni de sarcină mi se decalase mult somnul. Adormeam adesea pe la orele 5 sau 6 dimineaţa. În spital a fost şi mai rău. Pentru că dacă acasă puteam să dorm până pe la ora 13 sau 14, în spital începând cu ora 6 dimineaţa, începe foiala. Curăţenia pe care o fac îngrijitoarele, tratamentele la paciente. Apoi micul dejun, vizita medicilor, încât poate doar după amiază poţi să te odihneşti. Cel puţin aşa a fost în cazul meu.
În noaptea de după operaţie nu am dormit absolut deloc. Erau alte gânduri care se învârteau în capul meu. Cum să procedez cu atenţiile financiare pe care „trebuia” să le fac? Oricât mă străduiam să mă opresc din prea mult gândit, nu reuşeam s-o fac, ba dimpotrivă. Sincer, mi-am făcut griji degeaba. La unele am reuşit să le dau (chiar dacă îmi era jenă de gest) la altele nu. Personal, n-am observat nicio diferenţă în modul în care am fost tratată. Adică la fel de bine şi frumos s-au purtat cu mine şi cele cărora nu le-am dat nimic.
Iar după ce am ajuns din sala de naşteri în maternitate şi mi s-a adus băiatul lângă mine a fost şi mai greu cu somnul. Abia reuşeam să dorm câteva ore pe noapte şi alea cu întrerupere (că plângea copilul să-i dau mâncare). Iar dacă nu plângea băiatul meu, plângeau ceilalţi bebeluşi şi parcă era o reacţie în lanţ. Era suficient să dea unul startul că începeau toţi să plângă. Să poţi să dormi în acele condiţii era foarte dificil. Iar ziua nici nu se punea problema să mă pot odihni. Şi iată de ce.

CÂND TOATĂ LUMEA ARE PRIORITATE

Cum spuneam, începând cu ora 6 dimineaţa începea forfota. Curăţenia, tratamentul, perfuziile, înjecţiile, trebuia să dau mâncare la copil, să mă pregătesc de vizită. Plus pe toată durata zilei câteva perfuzii şi alte injecţii, pansamente etc.
Veneau asistentele de la pediatrie şi făceau toaleta copilului, îl cântăreau, îl pregăteau pentru ziua care urma. Trebuia să fiu de faţă şi să fiu atentă. Vorba ceea, copilul nu e ca o maşină de spălat la care să-i înveţi instrucţiunile de folosire. Sunt la primul copil şi trebuia să învăţ cum se înfaşă, cum se schimbă scutecele, cum se ţine în braţe, cum îi dau de mâncare, cum îl spăl şi aşa mai departe.
La micul dejun nu mai ajungeam. Venea medicul la vizită – trebuia să aibă prioritate că doar nu poate sta după fiecare pacient în parte.
Copilul plângea şi nu reuşeam să-l alăptez, iar hrănirea lui dura foarte mult timp. Nu ştiu dacă aşa e la toate mămicile, dar la mine, cel puţin la început alăptarea îmi lua câteva ore. Timp în care nu puteam nici măcar să beau apă. Nu de alta, dar aveam impresia că două mâini nu-mi erau suficiente.
În cursul zilei mai veneau asistentele şi doctoriţa de la pediatrie, mai vedeau copilul şi bineînţeles că şi ele aveau prioritate că trebuia să fiu atentă la ce îmi spuneau să fac. Nu mă plâng de faptul că veneau să vadă copilul şi ce se mai întâmpla. Poate sunt persoane care ar fi avut nevoie de vreun sfat şi nicio asistentă de la pediatrie n-a apărut. Partea neplăcută era că veneau la ore la care nu mă aşteptam. Şi cam de fiecare dată trezeau copilul (care poate abia adormise). Şi iar trebuia să-l hrănesc şi mă chinuiam să-l adorm. Înainte să plec acasă, i-am zis unei asistente că băieţelul meu nu a mai făcut caca de când îl pusesem la sân, adică de vreo trei zile. A zis că vine cu o sondă să verifice. Mă aşteptam, să revină în 5-10 sau 15 minute. Dar a apărut după aproape o oră şi jumătate, adică abia după ce îl hrănisem şi adormise.
Dacă venea soţul cu ceva de mâncare şi apă şi el avea prioritate, că trebuia să ajungă şi pe la muncă, nu-l puteam pune să aştepte toată ziua până reuşeam să ajung la uşă să iau bagajul.
Abia dacă reuşeam să ajung la masa de prânz. Poate după-amiază după orele 3 sau 4 se mai liniştea forfota şi reuşeam şi eu să mănânc, să mă hidratez şi să mă relaxez. Dar de dormit nu puteam. Pentru că poate la o oră după ce puneam băiatul jos, după ce îl alăptasem, începea iar să plângă. Şi la început n-am ştiut de ce. Am aflat abia la o săptămână după ce am ieşit din spital că nu aveam suficient lapte şi băiatul meu nu se sătura.

CÂND „TREBUIE SĂ…”

Toată lumea ştie să critice şi eventual, să dea sfaturi. Fie că sunt amatori sau profesionişti, majoritatea persoanelor dă sfaturi. Majoritatea sfaturilor încep cu, sau conţin expresia „trebuie să”.

Mintea umană preia această expresie ca fiind ceva obligatoriu. Nu ca pe un sfat, ci mai degrabă ca pe un ordin. Apropo, dacă te-ai enervat vreodată că cineva şi-a băgat nasul în viaţa ta şi ţi-a dat sfaturi pe care poate nu le-ai cerut, analizează dacă nu cumva te-a enervat tonalitatea şi folosirea în exces a expresiei „trebuie să”.
Chiar şi când vorbesc cu mine şi îmi spun: „trebuie să fac aia”, „trebuie să fac aşa sau altfel”, nu o spun cu sensul de este „indicat să”, este „recomandat să”, ci o spun cu sensul de „este singura cale prin care pot să fac aia”, „e obligatoriu să fac aşa”.
Poate că sfaturile unor amatori care îmi spun că „trebuie să”, aleg să nu le iau în seamă. Ca să nu mă enervez fără rost din cauza unor persoane care îşi dau cu părerea. Apropo, în toate articolele mele şi eu îmi dau cu părerea, dar prima persoană pe care o sfătuiesc SUNT EU.
Dar când nişte specialişti îmi spun că „trebuie să” fac aşa sau altfel, atunci, sunt atentă şi caut să învăţ. Cu atât mai mult cu cât mă şi interesează ce „trebuie să” fac.

CÂND SFATURILE SPECIALIŞTILOR SE BAT CAP ÎN CAP

Cea mai mare problemă pe care am avut-o a fost legată de alăptare. Pentru că naşterea a fost prin operaţie cezariană, alăptarea a început cu o zi, chiar două întârziere. Problema a început când nu reuşeam să bag în guriţa copilului sânul meu.
De felul meu sunt o persoană foarte pudică, dar acolo, în maternitate, cam toate asistentele, fie de la maternitate, fie de la pediatrie şi infirmierele căutau să mă ajute să alăptez. Pentru că nu ştiam şi nu puteam s-o fac singură. Cam toate şi-au pus măna pe sânul meu şi-l manevrau în aşa fel încât să-l prindă bebe cu guriţa. Nu ştiu dacă îţi poţi imagina ce înseamnă pentru o pudică cum sunt eu să pună toată lumea din jur mâna pe sânul meu. Am căutat să-mi neglijez acea parte emoţională, prin care simţeam că mi-e jenă. Era important să pot să alăptez copilul. Partea neplăcută era că toate făceau manevra fizică, dar niciuna nu-mi explica ce am eu de făcut şi cum să-l manevrez eu. Pentru că după ce ele plecau de lângă mine, copilul meu scăpa din gură sânul, iar eu rămâneam înciudată pentru această neputinţă.
Adică, eu, care ţineam în braţe pentru prima dată un copil de două zile aveam nevoie de ambele mâini tocmai pentru a ţine copilul. Sânul meu era mare şi aveam impresia că mai aveam nevoie de alte două mâini cu care să manevrez sânul să-l pot pune în guriţa băiatului ca să sugă.
Mai mult decât atât sfaturile pe care mi le dădeau asistentele din cursul dimineţii erau în anumite situaţii anulate, criticate (criticile erau la adresa mea, că eu făceam lucrurile greşit) şi condamnate de cele care veneau după-amiaza.
Şi ştii cum se spune: „prea multe moaşe… rămâne copilul cu buricul netăiat”. Pentru că ce spunea una, anula alta. Fiecare îmi recomanda altă poziţie în care să stau, să ţin copilul şi să alăptez. Mă simţeam bulversată.

CÂND POŢI PRODUCE SUFERINŢĂ CHIAR DACĂ AI DREPTATE, BUNE INTENŢII ŞI ATITUDINE POZITIVĂ

Într-o dimineaţă, pe când îşi făceau vizita doctoriţa de la pediatrie, am menţionat problema mea legată de alăptat. Mi-a sugerat să îmi cumpăr nişte mameloane siliconate care ajută sânul să se muleze după guriţa copilului. Le-am cumpărat şi am început să le folosesc.
În sfârşit copilul meu sugea la sân. În ziua aia copilul a stat la sânul meu câteva ore. Eram epuizată, deshidratată, înţepenită pe un scaun, curgeau apele de pe mine, dar fericită că reuşisem să-mi fac băiatul să sugă de la pieptul meu.
La un moment dat a venit o asistentă care nu ştia de recomandarea doctoriţei de dimineaţă. Era veselă, cu atitudine bună, pozitivă cu bune intenţii de a mă învăţa ce e corect. Mi-a luat copilul de la sân, chipurile să-l reîmbrace cu scutecele care începuseră să atârne pe el. Apoi mi-a luat şi silicoanele de la sân şi mi-a recomandat altă poziţie de alăptare. Bineînţeles că iar şi-a pus mâna pe sânul meu. După ce a plecat de lângă mine, m-a pufnit plânsul. Eram conştientă că ea venise cu atitudinea pozitivă şi să mă înveţe, cu bune intenţii. Ştiam că profesional vorbind, avea dreptate. Pe termen lung nu era deloc o soluţie să învăţ copilul să sugă de la mameloanele alea de plastic. Dar pe termen scurt mă ajutaseră. Cu toate astea nu mă puteam opri din plâns. Imediat am început să mă întreb de ce. Mi-am dat seama că mi-a furat un moment de glorie şi m-a făcut să mă întorc la un moment de neputinţă şi frustrare, emoţional vorbind.

CÂND REALIZEZI CĂ ÎN MATERNITATE E NEVOIE DE UN CONSILIER PSIHOLOGIC

Având în vedere cele descrise mai sus, cam toată lumea era importantă şi avea prioritate mai puţin eu.
Copilul avea prioritate şi trebuia să îl hrănesc şi să am grijă de el că doar de aia am decis că vreau un copil şi l-am purtat în pântece.
Medicii erau importanţi. Asistentele erau importante şi trebuia să-mi facă tratamentul, căci aveau şi ele un orar.
Soţul avea prioritate.
Dar eu nu reuşeam să mă odihnesc, să mănânc să mă hidratez la timp.
Apoi mi-am amintit că la un seminar o doamnă ne-a spus următoarea poveste.
Într-un avion călătoresc mama şi copilul ei cel mic. Dacă se întâmplă ca avionul să treacă prin vreo turbulenţă şi pasagerii să rămână fără aer, cad măştile de oxigen. Întrebarea este, cui trebuie să pună mama prima mască? Răspunsul este EI. Pentru că dacă pune mai întâi copilului masca şi se întâmplă să fie ceva în neregulă cu ea, nu-şi poate ajuta nici copilul, nici pe ea pentru că ea rămâne fără oxigen. Dacă în schimb, îşi pune ei prima dată masca, mai e o şansă şi pentru copil” .
Aşa că am început să mă gândesc că din maternitate lipseşte un consilier psihologic care pe lângă tot ce se întâmplă să o înveţe pe proaspăta mămică că:
DA, copilul este important, dar nu este centrul universului. Nu-i poţi oferi atenţie 24/24. Pentru că atunci nu mai eşti mama lui ci asteroidul lui personal care se roteşte în jurul lui.
Pe primul loc ca importanţă TREBUIE SĂ fii tu. Da ai citit bine. Repet şi accentuez din nou.
Pe primul loc ca importanţă TREBUIE SĂ fii tu. Cum spuneam, eu sunt prima persoană pe care o sfătuiesc.
Pe termen lung, fie că ai grijă de copilul tău, sau de un bătrân sau de un părinte sau de un bolnav, nu poţi să ajuţi pe nimeni dacă tu eşti nedormit/ă, prost hrănit/ă, deshidratat/ă, epuizat/ă şi cu emoţiile vraişte. Ca să-i poţi ajuta pe alţii trebuie mai întâi să ai grijă de tine.

SINTEZĂ

Care au fost cauzele pentru care eu am clacat emoţional în maternitate?

  • Lipsa de odihnă şi epuizarea fizică
  • Alimentaţia precară şi slab calorică după naştere
  • Deshidratarea
  • Acordarea de prioritate altora şi nu mie
  • Bulversarea şi pierderea controlului emoţional.

P.S. Aşa cum am spus, a fost mai mult o clacare emoţională şi n-a fost tocmai o depresie postnatală pentru că după ce am ajuns acasă şi am început să mă odihnesc şi să mănânc şi să-mi acord prioritate şi mie n-am mai avut probleme. Atunci de ce am numit articolul „Depresie postnatală”? S-ar părea că în societatea în care trăim e foarte la modă să fii stresat/ă sau deprimat/ă. Din cărţile şi blogurile citite am înţeles că titlul unei cărţi sau al unui articol este foarte important. Chestie de marketing. Eu nu ti-am vandut articolul pentru o suma de bani, dar tu l-ai cumparat cu cateva minute din timpul tau. Iar pentru mine e important acest aspect. Ce e mai probabil să se caute pe Google? Clacare emoţională postnatală sau depresie postnatală? În afară de prietenii şi cei care sunt deja abonaţi cine ar mai putea să-mi citească articolele? Cei care dau de ele întâmplător pe Google. Şi evident, fiecare scriitor (de cărţi sau de bloguri) işi doreşte cât mai mulţi cititori.

 

*** Dacă ţi-a plăcut acest articol aştept comentariile tale pe blog, pe email sau pe reţelele de socializare.
Dacă îl consideri util şi pentru alţii, poţi să îl trimiţi mai departe apăsând butoanele like, share sau forward.

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

2 thoughts to “DEPRESIE POSTNATALĂ”

  1. Să vă trăiască băieţelul !!!
    Bunul Dumnezeu să vă dea multă sănătate şi bucurii alături de cei dragi.
    Doamne ajută.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.