„Încă nu am ajuns?… Încă nu am ajuns?… Mai avem mult?… Când ajungem?, întreba Măgăruşul într-una în timp ce el, Shrek şi Fiona se îndreptau către Regatul Foarte Foarte Îndepărtat.
_Măgarule, încetează odată! strigă la el Shrek.
Măgăruşul tăcu preţ de câteva secunde apoi iar începu: Mai avem mult?… Când ajungem?…”
(Filmul Shrek 2)
Când vedem filmul, ni se pare foarte amuzantă scena.
În cartea lui, „Pregătit pentru succes”, autorul Jeff Keller spune că pe când era copil şi el făcea la fel şi obişnuia să-şi întrebe permanent părinţii de câte ori mergeau în vreo călătorie mai lungă.
Oare câţi dintre noi nu am făcut la fel?
Oare câţi dintre noi nu facem încă la fel, chiar ca adulţi?
Bucură-te de călătorie!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu acum mă gândesc cum procedez eu. De câte ori trebuie să ajung undeva, să zicem că merg la Bucureşti, iau un mijloc de transport în comun. Cunosc cu aproximaţie ora la care trebuie să ajung la destinaţie şi obişnuiesc să scot ceasul să văd cât mai e până ajungem. Mai privesc şi pe geam să mai văd peisajul, dar mă plictisesc repede de „aceeaşi” privelişte. De fapt, nu e aceeaşi privelişte pentru că anotimpul este diferit şi automat, şi peisajul se schimbă.
Dacă facem o călătorie de grup, după ce am ajuns la destinaţie, de multe ori, vedem peisajul sau obiectivul sau ce ni se părea important, apoi ca şi copiii, începem să (ne) întrebăm: „Cât mai stăm, ce mai avem de făcut, de ce nu plecăm?”.
Nu ne mai putem bucura de elementele din natură, de soare, de ciripitul păsărelelor, de adierea vântului. Gândul nostru s-a mutat deja către următorul obiectiv şi suntem nerăbdători să plecăm ca să ne îndreptăm spre el.
Oare cum am privi lucrurile dacă ne-am bucura ochii şi inima cu fiecare privelişte pe care o vedem, cu fiecare km pe care îl parcurgem? Oare cum ni se va părea viaţa dacă în loc să fim atenţi la greşelile celor ce ne însoţesc am da atenţie ciripitului de păsărele? Sau să observăm schimbările din natură? Sau poate voioşia unui copil?
Abia aştept să…
Adesea, îmi dau seama de propriile greşeli, după ce le văd la cei din jur şi le judec. Abia după aceia iau decizia să mă corectez şi să nu mai fac ceea ce făceam.
Aud persoane în jurul meu (în trecut mă auzeam şi pe mine) spunând frecvent abia aştept să… se întâmple un anumit eveniment, iar când evenimentul are loc persoana e dezamăgită şi abia aşteaptă alt eveniment.
Sau spun, abia aştept să vină primăvara, sau vara sau orice anotimp. Nu avem timp să ne bucurăm de ceea ce abia aşteptăm să vină. Poate pentru că într-un fel le trăim în imaginaţia noastră înainte să vină, iar atunci când vin nu mai simţim aceeaşi emoţie, aceeaşi bucurie şi mintea noastră se mută spre următorul moment pe care abia îl aşteptăm căutând altfel de emoţii.
Anul trecut, parcă, am citit un articol pe undeva, poate pe net sau poate într-o carte care suna cam aşa: O tânără mamă spune, abia aştept să nasc copilul, apoi abia aştept să crească. Copilul preia de la mamă cuvintele şi începe şi el să spună: Abia aştept să mă fac mare, abia aştept să merg la grădiniţă, dar acolo e dezamăgit/ă, apoi abia aştept să merg la şcoală, apoi la liceu. Apoi abia aştept să am un/o prieten/ă , abia aştept să am familia mea, abia aştept să… treacă viaţa.
Iar când privim înapoi ne punem întrebarea: Doamne, oare când au trecut anii ăştia?
Oare nu cumva i-am determinat noi să treacă atât de repede pentru că de fiecare dată am fost atât de nemulţumiţi de momentul prezent încât am căutat să-l trăim pe următorul?
Suntem ca nişte roboţi
Avem de multe ori impresia că trăim ca nişte roboţi, că viaţa noastră se desfăşoară între casă şi locul de muncă. Foarte rar mai avem şi alte tipuri de activităţi. Iar atunci poate, când ne facem timp să ieşim la o plimbare, sau la un eveniment suntem absorbiţi de ceea ce n-a mers sau de grija zilei de mâine, de ceea ce mai avem de făcut, sau de rezolvat. De multe ori suntem, dezamăgiţi de rezultatul eforturilor noastre pentru a atinge un anumit obiectiv şi asta ne amărăşte viaţa o lungă perioadă de timp.
David Geffen spunea: „Există planul lui Dumnezeu şi planul tău. Iar planul tău nu contează”.
Suntem atât de nemulţumiţi că planul nostru a eşuat încât suntem gata să ne luăm la judecată cu Dumnezeu şi să-i cerem socoteală.
Dacă avem mici bucurii, sunt umbrite şi absorbite de aceste griji care ne macină, sau pe care le lăsăm să ne macine. În viaţă totul este o alegere!!! Aşa că în loc să ne bucurăm, să trăim momentul prezent suntem permanent preocupaţi fie de remuşcări şi nemulţumiri legate de trecut, fie de aşteptări senzaţionale pentru momentul următor.
De aceea, atunci când privim în urmă, găsim puţine amintiri frumoase, puţine momente de încărcătură emoţională şi spirituală. Viaţa noastră pare goală şi avem impresia că timpul trece nemilos pe lângă noi.
Trăieşte momentul!
În titlu nu m-am referit să trăim clipa după expresia carpe diem. Nu e cazul să ne apucăm să facem bungee jumping sau mai ştiu eu ce sporturi extreme ca să ne încărcăm viaţa de adrenalină. Nu, dacă ăsta nu este stilul nostru de viaţă.
Dar putem să trăim fiecare moment din viaţa noastră. Să ne facem mai mult timp pentru noi, în care să înlăturăm grijile şi necazurile şi să savurăm momentul. Să facem acel moment să fie unic pentru noi.
Poate că ne facem timp să mergem la o piesă de teatru, sau la o plimbare, sau să facem o călătorie de un weekend. Nu ştiu. Dar să conteze pentru bucuria noastră interioară. Nici nu e obligatoriu să facem asta foarte des. Degeaba mergem la plimbare zilnic, dacă a devenit un alt automatism în viaţa noastră şi nu ne bucurăm de ceea ce vedem, sau primim de la natură.
Premiază-te din când în când!
Dacă ai reuşit un mic proiect personal, e important să te premiezi. Nu neapărat cu un premiu de valoare. Poate fi o ieşire la un restaurant, sau să-ti cumperi ceva ce ai amânat de mult, sau să-ti satisfac un capriciu. Cu cât înveţi să apreciezi acel mic succes, acea mică reuşită, cu atât s-ar putea să ai parte de mai multe. Iar dacă nu ai, măcar ai făcut ca acel lucru mic să conteze pentru tine.
Dacă învăţăm să dăm importanţă lucrurilor mici din viaţa noastră, să ne bucurăm de ele, Dumnezeu ne va răsplăti şi cu lucruri mari de care să ne bucurăm.
Într-un articol anterior vorbeam de recunoştinţă. E foarte important să fim recunoscători, dar să nu uităm că şi noi am avut un rol foarte important în atingerea obiectivelor noastre. La urma urmei, mai există o vorbă care spune că Dumnezeu îi ajută pe cei care SE ajută. Deci să nu uităm să ne premiem şi pe noi cei care am muncit pentru obiectivul respectiv.
Dacă alegem să trăim cu intensitate fiecare moment, să lăsăm să vibreze în inima noastră cântecul păsărelelor, sau poate ţipătul de bucurie al unui copil, să ne gândim că tot ce e verde în natură ne asigură nouă oxigenul să trăim, dacă încetinim pasul şi viteza de deplasare, dacă apreciem fiecare gest mic pe care partenerul/a îl face pentru noi, dacă alegem să avem amintiri plăcute, atunci când vom privi înapoi în timp vom putea spune, Doamne, parcă au trecut 100 de ani. Pentru că toate acele amintiri plăcute au o încărcătură emoţională şi spirituală aparte. Cu cât sunt mai multe, cu atât viaţa noastră este mai plină şi ni se pare că timpul a trecut mai greu.
Să învăţăm de la campioni
Campionii nu au prea mult timp să sărbătorească. Nu mă refer aici la acei „campioni” care muncesc din greu un sezon sau două, îşi ating obiectivele, apoi o ţin în petreceri care pe termen lung le afectează energia şi rezultatele.
Mă refer la acei campioni care de la un sezon la altul urcă din treaptă în treaptă şi obţin titlu după titlu.
În afară de munca grea şi de antrenamente zilnice, au parte şi de o educaţie puternică. Ei ştiu că momentele de mari victorii sunt scurte, că nu au timp prea mult să sărbătorească. După ce coboară de pe podium, din faţa publicului şi a presei, se întâlnesc cu antrenorul care le spune Sărbătoare e doar azi. De mâine ne aşteaptă un nou program de lucru pentru că avem de atins următorul obiectiv.
Ei sunt învăţaţi că, pentru a atinge acea victorie şi acel obiectiv pe care şi-l doresc trebuie să înveţe să se bucure pe parcurs. Să transforme micile succese de la antrenamente sau competiţii în adevărate rampe de lansare care să-i ajute atunci când e mai greu. Iar când le e greu sunt învăţaţi că e important să facă din micile eşecuri adevărate autostrăzi ale ambiţiei pentru a reuşi să depăşească obstacolele.
Se bucură permanent.
Ei ştiu că fericirea nu constă doar în atingerea obiectivului. Că fiecare pas este o destinaţie în călătoria lor. Că lucrurile mari sunt o succesiune de lucruri mici, care contează. Ei ştiu că rezultatele mari sunt o însumare a tuturor eforturilor, a tuturor urcuşurilor şi coborâşurilor de pe traseu. Şi se bucură de fiecare în parte.
Ei când privesc în urmă găsesc multe momente de încordare, de efort, de lacrimi şi dorinţe neîmplinite, dar şi de fericire şi spun că a fost greu, dar a meritat. Pentru ei, timpul nu trece la fel de uşor ca pentru cei ce abia aşteaptă să…
Exerciţiu
Răspunde-ţi la următoarele întrebări
- Când a fost ultima dată când ai râs cu poftă şi de ce anume?
- Care a fost obstacolul care mai întâi te-a nemulţumit iar apoi te-a ridicat pe culmile fericirii că l-ai depăşit?
- Care este cel mai frumos gest pe care l-a făcut partenerul/a pentru tine şi când? Cât de mult ai apreciat asta?
- Care sunt cele mai frumoase cuvinte pe care ţi le-a adresat partenerul/a?
- Scrie cât mai multe amintiri plăcute din ultimele 6 luni.
- Când te-ai premiat ultima dată pentru o mică realizare? Cu cine erai? Cum te-ai simţit?
Te aştept cu un comentariu sau un email. Dacă ţi-a plăcut da, te rog, un like sau un share pe reţelele de socializare. Cineva s-ar putea sa-ti multumeasca.
Cu drag,
Fanica Rarinca
Aveti perfecta dreptate.
Timpul nu sta pe loc,iar noi nu stim sa ne facem timp nici pentru noi nici pentru cei dragi .Pacat
O seara placuta !
Liliana
Putem invata sa ne facem timp. Totul are un inceput in viata.
Cu drag,
Fanica