Iţi aminteşti filmele alea cu Stan şi Bran şi nu numai, care se lăsa cu bătaie cu tort? Şi râdeai de te ţineai cu mâna de burtă?
Ei bine, în ultima vreme în ţara noastră, şi probabil nu numai, asistăm la bătaie cu noroi. Şi nu e amuzant deloc.
Poza a fost preluata de pe www.bjoern-siebert.de
Fie că deschizi televizorul să urmăreşti ştirile sau alte emisiuni „distractive”, fie că se întâmplă să ai o conversaţie cu cineva în contradictoriu, aproape imediat, începe bătaia cu noroi.
Una dintre consecinţele faptului că oamenii au fost răniţi este că în loc să se uite la ei şi să caute, să identifice care este responsabilitatea lor, aruncă cu vina, cu noroi, cu jigniri în altă parte. Caută vinovaţi şi îi lovesc, fie că sunt sau nu vinovaţi sau responsabili. Dacă cineva devine conştient de propria responsabilitate, deja nu mai vorbim de răni, ci de vindecare. Iar până la vindecare, mai am de scris câteva articole despre răni şi modul în care se manifestă ele.
Unii îi fac de râs pe alţii şi aruncă cu cuvinte jignitoare. La rândul lor cei jigniţi, nu se lasă mai prejos şi îşi pregătesc şi ei o porţie zdravănă de noroi (cuvinte jignitoare) pe care o aruncă în cei care i-au atacat.
Şi chiar nu e amuzant deloc. Indiferent în ce tabără te afli. Fie că eşti implicat în procesul de aruncat cu noroi şi rosteşti cuvinte pe care apoi le regreţi, fie că eşti cel care încasează acel noroi şi auzi cuvinte pe care îţi vine greu să le uiţi. La fel de neplăcut este şi dacă ţi se întâmplă să fii spectator. Eşti blocat şi nu ştii ce să faci, pentru că s-ar putea interpreta în fel şi chip. Dacă ai treabă pe lângă conflictul cu pricina, s-ar putea să fii luat la întrebări dacă nu ai altceva de făcut decât să tragi cu urechea sau să te bucuri de spectacol. Nu poţi nici să intervii (decât dacă eşti organ de drept), pentru că te vei trezi şi tu cu cantităţi impresionante de noroi care vin spre tine. Sau chiar mai rău.
Acum, dacă te întrebi, de ce aruncă oamenii cu noroi unii în alţii şi se fac în toate felurile posibile, aş putea să-ţi spun că, în cartea Secretele succesului Dale Carnegie spune că persoanele atacate, intră mai întâi în defensivă şi apoi atacă la rândul lor. Se leagă de alt lucru din viaţa ta (care uneori n-are nicio legătură cu ce-i spui tu) pe care să ţi-l reproşeze.
E ca atunci când baţi un câine. La început, se fereşte din calea ta. Dacă tu te enervezi mai tare şi te duci după el şi-l încolţeşti mai mult, iar el nu mai are unde se feri, mai întâi scoate colţii şi mârâie la tine, apoi sare şi te atacă. Se spune că cea mai bună apărare este atacul.
Tocmai de aceea, oamenii care au fost jigniţi de cuvintele dure şi murdare ale atacatorilor, simt nevoia să riposteze la fel.
În plus, o persoană poate să fie obişnuită să arunce cu noroi în oricine îi stă în cale sau nu face lucrurile aşa cum îşi doreşte ea. Se duce la magazin şi vânzătoarea nu-i oferă chiar cantitatea cerută. Începe să o facă de râs şi să-i adreseze cuvinte jignitoare. Se duce la un hotel sau la un restaurant, sau în alte locaţii şi este nemulţumită de servicii. Începe să strige şi să jignească, să arunce cu noroi. Se întâlneşte cu clienţii sau cu un coleg sau cu un prieten şi pentru cea mai mică ofensă pe care doar ea o simte, face scandal. Orice ar spune acea persoană, care ştie foarte bine ce AR TREBUI CEILALŢI SĂ FACĂ şi mai puţin ce AR TREBUI EA să facă pentru a fi mulţumită, înseamnă că este rănită. Înseamnă că se aşteaptă ca ceilalţi să o respecte, să o facă fericită, toţi din jur ar trebui să aibă un anumit tip de comportament ca ea să se simtă importantă. Dar habar nu are că mulţumirea şi fericirea ei, că respectul şi iubirea care i se cuvin depind de ea.
Insă, am aflat că toate lucrurile pe care ţi le reproşează cineva nu e obligatoriu să fie adevărate.
De cele mai multe ori, oamenii care au fost răniţi, îşi proiectează propriile defecte şi neîmpliniri asupra altora. Adică, ceea ce văd şi reproşează altora, sunt exact propriile lor răni şi defecte, dar pe care le văd la scară mult mai mare în alţii.
O să mă folosesc de o metaforă, ca să mă exprim mai bine.
Cu siguranţă ai văzut un videoproiector. Prin el trece o imagine sau un film, pe care o/îl proiectează pe un ecran şi de cele mai multe ori, imaginea este de câteva zeci de ori mai mare. Dacă, distanţa focală la videoproiector nu este foarte bine setată, imaginea proiectată va apărea în ceaţă. Dacă videoproiectorul ar putea gândi şi vorbi, ar spune: Ia uite ce imagine proastă! Oare cine-o fi făcut poza asta atât de proastă? Dar de fapt problema, nu este la imagine, este la setările lui. (Adevărat, se poate întâmpla să fie şi imaginea de proastă calitate). Dacă ecranul videoproiectorului este pătat el va transmite o imagine plină de pete. Videoproiectorul ar putea fi nemulţumit de petele de pe ecranul de proiecţie. Dar, din nou, problema este la el, numai că el nu e capabil să şi-o detecteze singur.
La fel ca videoproiectorul, procedăm şi noi. Vedem defectele noastre în alţii, la dimensiuni mult mai mari, ne deranjează enorm şi ne legăm de ele.
De multe ori, proiectăm rănile noastre produse de alţii, asupra altora care ne fac să ne simţim la fel.
Si pentru ca la articlolul trecut, comentariile au fost despre invatamant, o sa continui sa dau exemplu cu rani din trecut legate de invatamant, care sunt percepute azi.
Într-o zi, cu câţiva ani în urmă, intrând la oră, am constatat că o elevă bună plângea. Luase o notă mică la disciplina pe care a avut-o înaintea orei mele şi simţea că a fost nedreptăţită. Am căutat să o consolez cum am putut. La un moment dat m-a întrebat:
-„Doamna, şi pe vremea dvs. era la fel să luaţi note mici şi să fiţi nedreptăţiţi?
-Pe vremea mea era mai rău. Luam şi trei şi bătaie la palmă că ni se umflau palmele precum cozonacii şi se făceau roşii şi ne dureau. Iar ca să scăpăm de durere ne puneam mâinile pe fierul de la bancă.
-Doamne! Şi părinţii dvs. nu spuneau nimic?
-Da’ cine avea curajul să spună părinţilor? Mai luam un rând de bătaie şi acasă. Ştii ce spuneau? Doamna aia nu te-a bătut degeaba.
-Doamne, câtă nedreptate!” a exclamat eleva.
Şi era nedreptate. Când primeai un astfel de comportament te simţeai nedreptăţit, umilit, neputincios. Aveai sentimentul că eşti discriminat şi nu puteai să faci nimic. Şi îmi amintesc şi că personal am luat bătaie pe nedrept.
Acum însă, ca adult, şi după ce am citit câteva cărţi pe temă emoţională, înţeleg diferit aceste situaţii. Conform sfatului din articolul trecut, dacă îi analizez trecutul învăţătoarei sau profesoarei mele, e posibil să constat că nu doar pe mine m-a lovit, ci acesta era modul ei de a ne pedepsi. Pe toţi cei care nu făceam cum a spus ea. Deci, problema nu era că avea ceva cu mine personal, ci că aşa a fost şi ea rănită de alţii.
Iar după 15 ani de activitate, în care am testat diferite metode, până am ajuns cât de cât la un anumit nivel de mulțumire, pot să spun că este foarte greu să îi împaci pe toți și să nu fie măcar unul pe ici pe colo dezamăgit, nemulțumit, nedreptățit etc. Spun că este foarte greu, deși chiar poate părea imposibil. Dacă mă gândesc bine Dumnezeu nu a reușit să-i facă pe toți oamenii să fie mulțumiți, fericiți. Dovadă fiind că oamenii L-au răstignit pe Fiul Lui și chiar și în ziua de astăzi, sunt milioane de oameni care se plâng din cel mai mic motiv.
În afară de asta, sunt situaţii şi situaţii. Şi la câţi dintre noi nu ni s-a întâmplat? Ne certăm cu şeful şi ajungem să ne răzbunăm pe proprii copii, pe cei pe care-i iubim. Poate că şi ea a avut un astfel de conflict cu directoarea, chiar înainte de oră. Sau, cine ştie?
Ce vreau să spun, este că, pe atunci, pe vremea comunismului, profesorii (şi nu doar ei) aveau dreptul să ne lovească, fie că aveau sau nu dreptate. De cele mai multe ori părinţii le dădeau dreptate. Imaginea profesorului era plină de respect în familie. Ba, unii dintre părinţi (se mai practică şi în prezent), veneau la şcoală şi îşi umileau propriul copil în faţa profesorului, a clasei. Copilul acela era rănit din două părţi. Se simţea fără salvare. Şi pentru că era atât de rănit în public, rănea la rândul lui pe alţii. Şi din nou se repeta trauma umilitoare din faţa clasei.
Acel copil, umilit atunci în faţa clasei, este adultul de astăzi. Dintr-o dată imaginea profesorului nu mai este la loc de cinste. Este imaginea celui care l-a rănit pe când era copil. Aşa că acel copil umilit şi rănit, ajuns adult vine astăzi la şcoală şi umileşte profesorul actual în faţa copiilor. Iar profesorul acesta nu are legătură directă cu rănile lui.
Mulţi dintre noi ne-am simţit răniţi şi nedreptăţiţi în şcoală. În acele momente s-au dezvoltat în noi anumite emoţii şi sentimente.
În momentul în care ai ajuns adult, şi îţi vine copilul de la şcoală şi ţi se plânge că a fost nedreptăţit, tu ca părinte, retrăieşti toate acele emoţii pe care le-ai trăit în copilărie şi pentru că îţi iubeşti copilul, simţi nevoia să te duci să-l iei la întrebări pe profesor. De foarte multe ori se întâmplă asta fără să mai aştepţi opinia profesorului. Poate el are alt punct de vedere asupra celor petrecute.
Proiectezi asupra profesorului actual, nedreptăţile care ţi s-au făcut sau pe care le-ai perceput pe când erai copil.
Am dat exemplu din învăţământ, pentru că multe dintre experienţele mele sunt legate de această activitate. Însă, e valabil pentru orice situaţie din viaţă. Se poate întâmpla la un magazin, la un ghişeu, la un birou ce răspunde, culmea de relaţiile cu publicul, la medic, la avocat, la locul de muncă, ORIUNDE. De câte ori nu ţi s-a întâmplat să mergi la magazin, de exemplu şi vânzătoarea, supărată că a avut un conflict cu şeful să-ţi trântească marfa sau nişte cuvinte mai puţin politicoase.
Aş vrea să fac menţiunea că acest articol nu este ca să-i denigreze pe profesori, nici pe părinţi, nici pe elevi şi nici altă meserie. Vreau doar să scot în evidenţă, prin exemplele pe care le cunosc că o persoană rănită va răni alţi oameni şi nu o face în mod conştient şi intenţionat. Suntem fiinţe umane şi reacţionăm emoţional. Bineînţeles că e foarte uşor să te întrebi, de ce X sau Y nu se controlează, sau să arunci cu vinovăţia. Întrebarea este, tu te controlezi? Responsabilităţile tale ţi le cunoşti?
Cineva te-a rănit cu mult timp în urmă şi ai trăit nişte emoţii. Când se repetă o situaţie asemănătoare, chiar dacă este vorba de altă persoană, şi acele sentimente şi emoţii sunt reactivate, proiectezi asupra ei, toate acele trăiri mizerabile la care ai fost supus de altcineva. Proiecţia şi aruncatul cu noroi sunt cu atât mai intense cu cât lipseşte inteligenţa emoţională. Iar inteligenţă emoţională, nu înveţi nici în şcoală, nici la facultate. Dacă te interesează o înveți pe cont propriu.
Are sens ce spun?
Aşa că dacă cineva îţi reproşează că eşti prost /proastă, idiot /idioată, nemernic /ă, împuţit /ă, sau mai ştiu eu ce cuvinte jignitoare îţi spune, nu te mai supăra. Indiferent cu ce cantitate de noroi aruncă asupra ta. Nu e despre tine. E despre el sau despre ea. Despre emoţiile proprii, despre neîmplinirile proprii, despre defectele proprii.
În afară de asta, am citit într-o carte că: „Dacă e adevărat n-ai motiv să te superi, dacă nu e adevărat, nu e despre tine, iar n-ai motiv să te superi.” Şi cred că e perfect adevărat. Dacă ceea ce îţi reproşează cineva e adevărat, ar trebui să fii recunoscător că îţi atrage atenţia pe faţă (alţii vorbesc despre defectele tale pe la spate) şi că te poţi îndrepta. Deci n-ai motiv să te superi. Iar dacă nu e adevărat ce ţi se reproşează, cu atât mai mult nu ai motive să te superi.
De ce se ceartă oamenii
În afară de faptul că proiectează defectele şi rănile lor asupra altora, oamenii se mai ceartă dintr-o multitudine de motive. O să încerc să le tratez câteva foarte pe scurt fără să am pretenţia că le acopăr pe toate.
Gândesc diferit
Citeste si articolul 27 de motive pentru care oamenii gândesc şi acţionează diferit. Nu există doi oameni care să gândească exact la fel. Fiecare vede viaţa prin proprii ochi, le trece prin filtrul propriilor experienţe şi emoţii. În afară de asta, fiecare om internalizează diferit ceea ce i se întâmplă. Unii au mai dezvoltată capacitatea de a vedea lucrurile, alţii mai mult aud ce se întâmplă şi sunt distraşi de sunete, alţii simt mai mult, iar alţii analizează lucrurile. Poate mulţi, citim aceeaşi carte, dar fiecare suntem influenţaţi şi reţinem acele aspecte care ne interesează în mod direct. Spre exemplu, articolul trecut, indiferent cine a citit, altceva a atras atenţia. Unii s-au concentrat pe povestea despre copilăria mea. Alţii pe ce făceam greşit în meseria de profesor. Atât timp cât oamenii nu gândesc la fel, ar fi bine dacă toţi ceilalţi ar accepta asta. Numai că de cele mai multe ori…
Au convingeri diferite şi vor să le impună cu forţa.
Sunt multe persoane care cred că ceea ce gândesc ei reprezintă adevărul absolut şi caută cu orice preţ să-i convingă, uneori forţat pe cei din jur că ei AU DREPTATE. Şi au dreptate. Numai din punctul lor de vedere. Refuză să accepte că alţii pot avea altă realitate, alte păreri despre ceea ce ei sunt convinşi că au dreptate. Dacă ar fi capabili să se oprească şi să se pună în pielea sau papucii celorlalţi, cu siguranţă, ar putea vedea, auzi, simţi sau interpreta lucrurile diferit. Uneori ca să poţi înţelege mai bine pe altul este suficient să faci schimb efectiv de locuri. Te plasezi pe locul persoanei cu care te cerţi. Poate din locul în care se află, poţi să vezi situaţia respectivă în mod diferit. Poate spre acel loc vibrează diferit decât spre tine. Cert este că mulţi se ceartă pentru că este albă sau neagră şi ea este de fapt, gri. Dacă problema e în mijloc, atunci în mod categoric, cei care se află în jurul ei, o percep doar din unghiul din care o pot accesa. Până nu te duci roată în jurul ei şi să o vezi întreagă, n-ai cum să rezonezi cu toată lumea.
Probabil că ai mai auzit povestea cu cei șase orbi care au pipăit un elefant.
Primul a pipăit piciorul și a zis că elefantul e ca un copac.
Al doilea a pipăit coada și au zis că elefantul este o frânghie.
Al treilea a pipăit corpul și a zis că elefantul este ca un zid.
Al patrulea a pipăit urechea și a zis că elefantul e ca un evantai.
Al cincilea a pipăit un colț de fildeș și a zis că elefantul e ca un cuțit.
Al șaselea a pipăit trompa și a zis că elefantul e ca un șarpe.
Cine avea dreptate? Toți. Dar numai din propria lor experiență. În același timp niciunul nu avea dreptate absolută.
Pentru că nu ştiu să-i asculte pe ceilalţi.
Mulţi doar fac presupuneri în legătură cu ce ar avea interlocutorul de spus şi întrerup conversaţia doar ca să-şi expună ideile. Sau dacă nu întrerup, şi îşi aşteaptă rândul, nu o fac pentru că au ascultat pe alţii, ci pentru a spune doar ce au ei de spus. Practic este un proces în care toată lumea vorbeşte şi îşi doreşte ca celălalt să asculte, dar nimeni nu o face.
Din cauza furiei pe care nu şi-o pot stăpâni.
Unii au impresia că dacă sunt contrazişi, sunt atacaţi ei ca persoană, nu ideea – şi atunci vor să controleze discuţia şi să-i convingă pe ceilalţi că au dreptate. Este o mare diferenţă între a nu fi de acord cu ideea şi a respinge persoana. Așa cum am mai spus, nu toată lumea gândește la fel. Cu toate acestea sunt multe persoane care nu pot face diferenţa între ele.
Se simt nerespectaţi, fără valoare în ochii altora.
Dacă nu accepţi părerea lor, au impresia că nu pui preţ pe ceea ce spun, nu pui preţ pe persoana lor.
„Valoarea este înnăscută şi nu poate face subiectul toanelor şi declaraţiilor altor persoane.”
Şi
„Oamenii care suferă de furie cronică sunt atât de obsedaţi de a-i face pe ceilalţi să-i respecte, încât nu au învăţat să meargă cu încredere pe propria lor cale bine aleasă.”
Dr. Les Carter (Învață cum să-ți controlezi FURIA)
Cum te poate ajuta acest articol?
Când te afli într-un conflict în care fiecare aruncă cu noroi şi cu jigniri, opreşte-te! Analizează ce se întâmplă. Ascultă tonalităţile cu care se discută (inclusiv pe ale tale). Urmăreşte cuvintele care se spun. Sunt despre tine sau despre persoana cu care stai de vorbă? E criticată ideea sau persoana ta?
Dacă nu-ţi poţi da seama, poţi să o întrebi direct, Ai ceva cu mine sau cu ideea mea? S-ar putea ca în acel moment persoana să înceapă să se bâlbâie, dar de asemenea îşi poate da seama ce se întâmplă. Sunt trei situaţii pe care le poţi desprinde.
- E împotriva ideii tale. Atunci, ştiind că oamenii nu gândesc la fel, n-ai motiv să te superi.
- E împotriva ta. E posibil ca fără voia sau ştirea ta să o fi rănit profund cu ceva timp în urmă şi atunci respinge şi detestă tot ce vine de la tine. Ca să se protejeze de alte răni. Bineînţeles e valabil şi invers. Ca tu să fi fost cel rănit şi să reacţionezi defensiv ca să te aperi.
- Altcineva a rănit-o cu mult timp în urmă şi pentru că ceea ce-i comunici i-a stârnit acelaşi tip de emoţii, le proiectează asupra ta. Iarăşi, e valabilă şi varianta inversă.
Data viitoare îţi vorbesc de o primă strategie de eliberare de sub puterea acestor răni.
Dacă ţi-a plăcut acest articol şi ţi-a fost de folos, recomandă-l şi altora. S-ar putea să înţeleagă de ce sunt unii atât de porniţi să arunce cu noroi în stânga şi-n dreapta.
