Prima dată am auzit această expresie în filmul „Sunetul Muzicii” şi mi s-a părut a fi o expresie foarte interesantă şi foarte frumoasă, chiar mult mai frumoasă, decât obişnuita vorbă românească „orice şut în… e un pas înainte”. De atunci am mai auzit-o şi întâlnit-o şi în alte situaţii.
Chiar de curând am găsit-o pe unul din blogurile de dezvoltare personală, în care autorul blogului spunea că uneori suntem atât de şocaţi şi de deranjaţi de uşa care s-a închis în spatele nostru că nu o mai vedem pe cea care tocmai se deschide.
Mi se întâmplă des să aud în jur expresii precum: „Dacă mai trăia Ceauşescu…”, „Aşa ceva n-ai fi văzut pe vremea lui Ceauşescu”, „Pe vremea lui C…. toţi aveau de lucru, nu ca acuma să fie atâţia şomeri”, „Ce mai funcţionau fabricile pe vremea lui C….” etc. Eu eram copil şi adolescentă în acea vreme, dar legat de tot ceea ce am citit, situaţia şomajului este o trăsătură a lumii mondiale actuale, nu e specifică doar României, şi chiar nu-mi aduc aminte din ce punct de vedere ar fi fost mai bine decât acum.
Inerţia faţă de schimbare
Aş zice că mulţi dintre noi sunt reticenţi la schimbare şi au o anumită inerţie faţă de a accepta ceea ce e nou. Eu sunt o persoană iniţial reticentă în a accepta schimbarea, dar apoi, când se produce, îi observ beneficiile şi mă bucur de ea. De-a lungul vieţii am avut câteva experienţe de acest gen, în care situaţia s-a schimbat brusc, fără ca eu s-o pot controla, pe moment am fost dezamăgită, apoi am văzut că în noua situaţie e chiar mai bine decât ar fi fost în vechea.
Aş putea să vă dau un exemplu, din viaţa mea, în care atunci când s-a închis o uşă, s-a deschis alta care a dus într-un loc mai bun.
Am stat timp de 12 ani cu chirie în căminul unui liceu din oraş. Nu era excelent, avea baia la comun, dar aveam o cameră a mea şi chiria era ok. Eram destul de mulţumită. Mai erau câteva cadre didactice şi un inginer în cămin. În urmă cu un an şi jumătate am fost anunţaţi că nu ni se mai prelungeşte contractul de închiriere şi că trebuia să ne căutăm altceva într-un timp foarte scurt. Evident că am fost nemulţumită şi îngrijorată. Trebuia să îmi caut alt loc de cazare sau de găzduire, nu ştiam ce găsesc, unde ajung, în ce condiţii, la ce preţuri etc. Mai mult decât atât, cam şi bănuiam din ce cauză a intervenit brusc o aşa schimbare în atitudinea conducerii. Îl bănuiam pe inginerul respectiv că făcuse nişte ameninţări faţă de conducere şi când le-a picat bine celor de la conducere, ne-a dat preaviz la toţi să plecăm. Partea cea mai interesantă este că în cele din urmă am acceptat situaţia şi la foarte puţin timp după ce mi-am găsit o altă locaţie şi m-am mutat, m-am liniştit, apoi l-am cunoscut pe cel care acum este soţul meu. Când mă întâlnesc cu persoanele din cămin şi când le spun că m-am căsătorit şi aştept şi un copil sunt foarte mirate. Intr-un fel şi eu sunt, la modul foarte pozitiv. A trebuit să se închidă o uşă, pentru ca altă uşă cu altă perspectivă mult mai interesantă să se deschidă în viaţa mea.
Colierul de perle
Asta îmi aminteşte de o poveste.
Era o fetiţă de vreo 4-5 anişori şi mergea prin oraş cu mama ei la plimbare. La un moment dat, fetiţa, vede în vitrina unui magazin un colier de perle (din plastic) pe care începe să şi-l dorească. Îi spune mamei ei că şi-ar dori să i-l cumpere, dacă se poate. Mama ei se gândeşte şi apoi îi spune.
_ Aş putea să ţi-l cumpăr, dar aş vrea să te întreb ce activităţi poţi tu să faci ca să îmi plăteşti mie contravaloarea banilor pe care eu îi dau pe colier. (asta pentru că nimic nu e pe gratis, tot ce e obţinut cu uşurinţă nu e preţuit, iar părinţii buni ştiu să-şi educe copiii în această direcţie, că mai întâi ei să fi făcut ceva, să merite tot ce li se oferă).
Fetiţa s-a gândit cu ce ar putea ea să o ajute pe mama ei şi îi spune:
_ Mamă, aş putea să te ajut când eşti tu la bucătărie să îţi dau diverse lucruri la mână, aş putea să împăturesc rufele curate şi uscate ca să îţi vină ţie mai uşor să le aşezi în şifonier.
Mama a fost de acord. Fetiţa a început să o ajute şi după câteva zile mama i-a cumpărat acel colier de perle de plastic. Aşa de mult s-a bucurat fetiţa când a primit colierul, încât îl purta la gât tot timpul, chiar şi noaptea. Nu se putea despărţi de el.
Tatăl fetiţei obişnuia să îi citească seara câte o poveste. Într-o seară o întreabă:
_ Tu mă iubeşti, fetiţa mea?
_ Da tati, te iubesc foarte mult!
_Îmi dai mie colierul acela de perle pe care ţi l-a cumpărat mama?
_Oh, tăticule! Orice îţi dau, dar acest colier nu pot să ţi-l dau.
_Bine, zise tatăl cu tristeţe şi n-a mai insistat. Într-o altă seară, după ce i-a mai citit o poveste o întreabă din nou:
_Tu mă iubeşti, fetiţa mea?
_Sigur că te iubesc, tăticul meu!
_Îmi dai mie colierul acela de perle pe care ţi l-a cumpărat mama?
_Oh! zise fetiţa cu tristeţe. Orice îţi dau, tăticule, dar acest colier nu pot.
_ Bine, zise tatăl şi nu mai insistă. Mai trecu o vreme şi într-o altă seară, după ce tatăl i-a citit povestea fetiţei, aceasta îşi scoate colierul şi îi zice:
_Uite tăticule, îţi dau ţie colierul pe care mi l-ai cerut, ca să nu fii supărat că te-am refuzat, deşi atâta mi-e de drag!…
Atunci tatăl, luă colierul din mâna fetiţei lui şi scoase din buzunar un colier de perle adevărate pe care i-l dădu fetiţei.
Morala acestei poveşti este că întotdeauna o schimbare, dacă o acceptăm de bună voie, aduce cu ea daruri şi binecuvântări mai mari decât cele pe care le-am avut.
Totul se mişcă, totul se schimbă, totul se transformă
Trăim într-o lume în care nimic nu e static. Totul se mişcă, totul se schimbă, totul se transformă.
Pământul se mişcă în jurul axei sale şi apoi în jurul Soarelui, Soarele, împreună cu tot Sistemul Solar se roteşte în jurul centrului Galaxiei, iar Galaxia Calea Lactee, împreună cu toate celelalte galaxii se mişcă şi se rotesc în Univers. Dar poate că ne e mult mai uşor să vedem schimbările de la noi de pe pământ şi mai puţin pe cele din Univers. De la o lună la alta, de la un sezon sau anotimp la altul, totul din jurul nostru este supus schimbării şi transformării. Noi înşine, ne schimbăm permanent şi trecem prin diferite stadii de evoluţie şi creştere. De ce ne-am dori ca lucrurile din viaţa noastră să rămână la fel cum au fost?
Tehnica se schimbă într-un ritm ameţitor
Mi-amintesc că acum trei ani, pe când eram dirigintă la o clasă de a 8-a, m-au întrebat părinţii la o şedinţă:
„_ Doamna dirigintă, ne puteţi recomanda la ce licee să meargă copiii noştri şi ce meserii să urmeze?”
„_Doamnelor, le-am zis eu, peste cinci ani când copiii dvs vor termina liceul, cele mai căutate meserii poate că nici nu sunt inventate încă”. Şi pentru că mamele au făcut nişte ochi mari la auzul acestor cuvinte, am continuat. „Gândiţi-vă cât de repede evoluează tehnica. Acum câţiva ani nici nu se credea că internet-ul şi telefonia mobilă vor avea succes în România, cu toate acestea au devenit slujbele printre cele mai căutate şi absolvenţii de liceu sau alte persoane mai în vârstă care au vrut să se angajeze pe aceste posturi au fost nevoiţi să facă cursuri speciale de recalificare. Ce va fi peste cinci ani? Mie îmi e greu să vă spun şi să vă îndrum. Din punctul meu de vedere, învăţământul actual e mult depăşit de ceea ce cere piaţa muncii. Tot ce vă pot eu sfătui, este să lăsaţi copiii să meargă la liceul la care le place lor şi în funcţie de talentele lor şi disciplinele la care se descurcă mai bine. Nu încercaţi să-i daţi acolo unde vreţi dvs”.
Tehnica se schimbă într-un ritm ameţitor. Probabil cineva care şi-a luat un televizor performant cu plasmă cu câţiva ani în urmă, rămâne surprins şi frustrat când vede că la preţuri asemănătoare cu cele la care şi-a achiziţionat televizorul se găsesc azi televizoare smart şi cu diferite funcţii mult mai performante.
Unii zboară pe lună şi noi ne chinuim cu şurubelniţa
Soţul meu lucrează în domeniul construcţiilor şi în mod regulat urmăreşte pe net ce materiale noi au mai apărut, ce tehnici noi de lucru au mai apărut, când merge în magazinele de unelte şi scule se interesează de anumite modele, apoi le caută pe internet să vadă exact ce specificaţii au şi îşi adaptează tehnicile de lucru în funcţie de tot ce apare nou. Iar când întâlneşte câte un coleg de breaslă, care se dă meseriaş, dar e ignorant în ce priveşte pregătirea sau nu are unelte suficiente, le spune: „măi omule, unii zboară pe lună de „100 de ani” şi noi încă ne chinuim cu şurubelniţa...”
Evoluăm sau involuăm
Ascultam mai demult un CD de dezvoltare personală şi vorbitorul spunea că atât timp cât nimic nu e static, totul se mişcă şi se schimbă, nici noi oamenii nu rămânem pe loc sau la fel. Toate persoanele trec printr-un proces de schimbare. Fie ne schimbăm conştient mentalitatea spre evoluţie şi supravieţuim tuturor proceselor de schimbare care intervin, fie involuăm (chiar dacă noi credem că rămânem la fel) şi murim. Este alegerea fiecăruia dintre noi.
Tu ce alegi?
Ce fel de persoană eşti?
Cum reacţionezi la schimbare?
Îţi schimbi doar televizorul de pe perete cu bani de la bancă sau îţi schimbi modul de a gândi?
Dacă ţi-a plăcut articolul poţi da un like sau un share să-l vadă şi prietenii tăi. Dacă ai întrebări sau vrei să comentezi ceva, aştept părerea ta pe http://fanautodidact.ro
