PROIECŢIILE – Un mod de a-i jigni şi răni pe ceilalţi

Eram în autobuz, mergeam cu băiatul la creşă. Dar pentru că un băieţel de 2,5 ani se plictiseşte repede de acelaşi drum în fiecare zi, la un moment dat, vrea să se dea jos de pe banchetă şi să plece. Eu îl opresc. Nu-i dau voie să iasă pe interval, unde ştiu că la o oprire bruscă a autobuzului, se poate accidenta.

El începe să plângă. Încerc să-l liniştesc vorbindu-i de ceea ce-i place să vadă pe fereastră! Hai să vezi panoul cu troli! Hai să vezi tramvaiul! Uite banca cu bani! Ce culoare are maşina aceea? Etc. Uneori funcţionează. Îl atrag înapoi pe scaun şi se uită frumos pe fereastră şi răspunde la întrebările mele. Alteori, însă, continuă să plângă şi nimic din ce-i propun eu nu i se pare destul de interesant.

Atunci, cineva din apropiere, începe să-i spună: Vai ce ruşine! Un băieţel aşa de mare şi să plângă! Ruşine!

La drept vorbind, îmi vine să-i spun vreo două vorbe persoanei care intervine „atât de delicat în educaţia copilului meu”, dar mă stăpânesc.

Mă întreb. De ce ar trebui să-i fie ruşine unui copil că plânge? De ce să-i fie ruşine unui copil să-şi exprime durerea pe care o simte?

Şi răspunsul vine destul de repede, (mai ales după ce am citit ceva cărţi pe tema inteligenţei emoţionale).

Pentru că mama simte ruşine. Îşi imaginează ochii tuturor călătorilor că se îndreaptă spre ea şi o apostrofează critic să-l facă să tacă! Sau că o acuză că nu e o mamă bună. Sau… scenariile pot continua cu diverse situaţii.

Şi atunci, pentru că presiunea sentimentului de ruşine este prea mare şi prea greu de suportat, o aruncă asupra copilului, spunându-i că e ruşine să plângă.

 proiectiile

Ce sunt proiecţiile şi cum funcţionează?

Sunt absolut convinsă că ai văzut un video-proiector. Acesta ia o imagine dintr-un loc (calculator, laptop) şi o arată mărită, pe un ecran – în altă parte.

Dacă obiectivul prin care trece imaginea este murdar, este pătat, şi imaginea proiectată va apărea murdară sau pătată. Dacă acel cablu care face conexiunea dintre calculator şi video-proiector este defect, şi imaginea respectivă va avea culori diferite. (Numai să urmăreşti o proiecţie într-o imagine de roz-bombon)!

La fel se întâmplă şi cu proiecţiile pe care noi oamenii le facem asupra altor persoane. Vedem în alţii propriile noastre defecte şi îi certăm că sunt ale lor.

În momentul în care vezi calitatea denaturată a ceea ce proiectezi, te deranjează. Până atunci nu observai că faci o proiecţie.

Deşi, la fel de bine, proiectezi asupra altora şi calităţile tale. Şi le vezi tot mai mari, mai frumoase, mai spectaculoase la alţii şi mai mici sau le negi complet la tine.

 

Ce proiecţii dureroase fac în general adulţii asupra copiilor?

În afară de sentimente de ruşine, adulţii mai proiectează asupra copiilor alte aspecte dureroase:

  • Defectele proprii – În articolele Oamenii raniti, rănesc alţi oameni şi Aruncatul cu noroi – am scris despre faptul că atunci când oamenii aruncă jigniri în stânga şi în dreapta, de fapt, vorbesc despre ei. Îi jignesc pe ceilalţi pentru că îşi văd mărite defectele prin puterea proiecţiei asupra altora. Şi psihologii spun că cu cât te deranjează mai tare un defect al unei persoane, cu atât îl ai tu. Dacă te deranjează că cineva e dependent de băutură, şi tu ai o dependenţă. Nu neapărat de băutură, dar la fel de mult nu te poţi stăpâni, când eşti faţă-n faţă cu ceea ce-ţi produce plăcere.;
  • Temerile şi îngrijorările personale. Dacă un părinte are diferite motive să se teamă sau să fie îngrijorat, s-ar putea să le proiecteze asupra copilului, ca şi acesta să se simtă îngrijorat şi temător;
  • Vinovăţia – este cel mai uşor de proiectat. De fiecare dată când un adult se simte vinovat de ceva ce a făcut şi simţea că nu trebuia, va da vina pe alţii. Va găsi mereu vinovaţi în exterior. Şi adesea, îşi va proiecta această vinovăţie, însoţită de furie;
  • Neîmplinirile. Foarte interesant să urmăreşti cum un părinte îşi forţează copilul să meargă la X Liceu sau Facultate ca să urmeze o meserie pe care el n-a putut să o practice. De ce? Pentru că s-a lăsat oprit de acele obstacole care apar în mod inevitabil în calea viselor personale. Pentru că nu a avut tăria să lupte pentru ele. Şi are un sentiment de regret, şi acesta îl determină să-şi convingă copilul că acea meserie este perfectă pentru el. Ca prin copil, să simtă că şi-a împlinit el un vis. DAR CUM RĂMÂNE CU VISUL COPILULUI?

Ce efecte au proiecţiile?

  • răni emoţionale greu de purtat care ajung să te afecteze foarte mulţi ani sau chiar toată viaţa şi care, înconştient te fac să-i răneşti pe ceilalţi în acelaşi fel în care ai fost rănit;
  • relaţii tensionate;
  • stres;
  • nefericire.

Îmi amintesc despre un fragment din cartea Fără limite scrisă de Jillian Michaels. O persoană se plânge de faptul că şeful îi face zile fripte, că se poartă oribil cu ea. Apoi, este întrebată acea persoană,

Doar cu tine se poartă şeful aşa?

-A, nu! Aşa e cu toată lumea.

– Atunci, nu tu ai o problemă, ci el. Îi vede pe toţi ca pe nişte duşmani, în funcţie de proiecţiile pe care le face.

Ulterior s-a discutat şi cu acel şef de ce se poartă aşa.

-Pentru că situaţiile astea îmi amintesc de părinţii mei şi de modul în care m-au făcut să mă simt nesigur pe mine.

Ce ar trebui să îţi transmită acestea?

  • Inţelegere. În momentul în care realizezi că toate cuvintele jignitoare pe care ţi le adresează cineva nu au legătură directă cu tine, ci cu persoana de la care pleacă îţi este foarte uşor să înţelegi ce coşmar trăieşte. Poţi să empatizezi cu ceea ce simte şi o poţi ajuta mult mai uşor.
  • Iertare. Evident, cuvintele jignitoare, pot fi foarte uşor iertate, atunci când ai înţeles că toate acestea sunt proiecţii, ale modului în care acea persoană şi-a văzut o faţetă a sa în oglindă. După ce înţelegi că acele cuvinte grele nu sunt despre tine, ci despre el, e mult mai uşor să ierţi.
  • Un semnal de alarmă pentru tine. Ori de câte ori vezi ceva care te deranjează la alţii, problema nu este la ei, ci la tine. Nu e nevoie să-i schimbi pe ei, ci ar fi de dorit să iei în calcul schimbarea ta.

Dacă vrei să afli mai multe despre cum te poţi elibera de sub puterea proiecţiilor şi să fii liber ca să redescoperi fericirea, te invit la un seminar gratuit. Detalii, aici.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te rog, distribuie-l şi prietenilor tăi!

Cu drag,

Fănica Rarinca

cropped-PSX_20140402_0433171.jpg






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

Cum Te Poti Elibera De Comparatiile Care Dor

Despre Comparaţii care strică relaţiile am mai scris.

Subiectul acestui articol si al urmatoarelor doua a reprezentat punctete de discutie intr-o emisiune televizata la RTV Galati-Braila. Aici doar detaliez, in stilul meu caracteristic. Dupa ce fac rost si de linkul emisiunii, ti-l trimit.

Acum aş vrea să îţi vorbesc despre modul în care aceste comparaţii sunt răni care te pot afecta pentru tot restul vieţii.

 

Originea acestor comparaţii

 

Comparaţiile asupra copiilor se fac atât în familie, cât şi în şcoală.

Să le luăm pe rând.

In familie, părintele îşi compară copiii proprii atât unii cu alţii, cât şi cu alţi copii din exterior.

Există o vorbă care spune că aşa cum degetele de la o mână nu se aseamănă între ele, tot aşa nici copiii unei familii nu se aseamănă.

Şi totuşi, atât de mulţi părinţi îşi compară proprii copii pentru că nu sunt la fel cu alţii, sau cu fraţii lor.

În cartea sa, Cum să devii o persoană nouă până vineri, dr. Kevin Leman, spune că într-o familie, primul copil este copilul model, copilul perfect – dacă vrei.

Părintele are suficientă dăruire şi îi oferă acestuia dragostea şi atenţia de care are nevoie. Îşi face timp să-i explice de ce e bine şi de ce nu e bine să facă anumite lucruri. În schimbul acestei atenţii şi iubiri, copilul îl recompensează pe părinte devenind cuminte, ascultător, harnic, silitor etc. este copilul cu care adesea părintele se mândreşte.

Dacă al doilea copil vine aproape imediat după primul, părintele deja nu mai are timp. Atenţia şi timpul său sunt împărţite între cei doi copii ai săi şi alte responsabilităţi pe care le are. Nu mai are dispoziţia să-i explice celui de-al doilea copil ce e bine şi ce nu. La nivel subliminal are impresia că dacă i le-a explicat celui mare, al doilea, le ştie automat.

Prin urmare al doilea copil, simte că nu mai beneficiază de tot atât de multă atenţie şi iubire din partea părinţilor. Şi pentru că realizează că fratele / sora mai mare este copilul perfect, crede că nu poate intra în competiţie cu perfecţiunea. Aşa că schimbă modalitatea de a atrage atenţia părinţilor asupra lui.

Este mai sensibil, mai plângăcios, mai fluşturatic, ceva mai năbădăios, mai înclinat spre obrăznicii.

Şi atunci părintele, cumva ajunge la exasperare. Parcă n-a fost atât de greu la primul copil.

Şi începe să-i reproşeze şi să-l compare cu primul copil.

De ce nu stai cuminte? Ia uite, fratele tău /sora ta cum stă cuminte! Tu de ce nu poţi?

De ce nu poţi să înveţi? Ia uite la fratele tău / sora ta cum învaţă? Ce ai de făcut toată ziua? Ai aceleaşi condiţii ca fratele tău / sora ta. Ce-ţi lipseşte?

Fratele tău / Sora ta pe când era ca tine ştia să facă aşa şi aşa… tu nu eşti la fel de deştept / harnic etc.

Cred că ai înţeles modelul.

Deşi intenţia părintelui este foarte bună, ca să-l motiveze pe copilul lui, urmând exemplul fratelui sau surorii mai mari, rezultatele sunt departe de ceea ce intenţionează părintele.

Uneori, copilul este comparat cu alţi copii din mediul în care trăiesc sau circulă ocazional.

Dacă copilul plânge pentru că se plictiseşte în mijlocul de transport, părintele s-ar putea să găsească rapid pe cineva foarte cuminte cu care să-l compare:

Ia uite la bebeluşul / copilul acela, cât e de cuminte! Nu ca tine atât de obraznic!

Eşti o obrăznicătură!

Tu eşti cel mai obraznic copil! …etc.

 

Şi ghici ce se întâmplă?

22534905108_71b604cd48_o

Cu cât îi spune copilului acest gen de expresii negative, cu atât copilul devine şi mai şi.

Pe de o parte este Legea Atracţiei Universale care spune că pe ceea ce te concentrezi, aceea creşte. Deci, atât timp cât părintele se focusează doar pe ce nu face copilul bine, cu atât acesta devine şi mai obraznic, mai plângăcios, mai leneş, mai nemotivat.

Pe de altă parte, există o altă vorbă celebră care spune, Spune-i copilului nu cum este, ci cum vrei să devină! Deci dacă unui copil obraznic îi spui în mod constant că e cuminte, o să devină cuminte, doar pentru că tu ai încredere că va deveni. Dar dacă continui să-i spui că este obraznic, va deveni şi mai obraznic. Pentru că aşa l-ai numit.

În plus, în articolul numit Orezul fiert reacţionează la cuvinte, ţi-am ataşat un video ca să vezi ce efect au cuvintele cu energie negativă asupra orezului fiert.

Îţi poţi imagina ce efect negativ va avea asupra minţii unui copil care nu poate atinge standardele tale privind cuminţenia, hărnicia, motivaţia etc. şi cu cât continui să-l (de)motivezi dându-i drept exemplu pe alţii, cu atât nu va face ce te aştepţi de la el.

In şcoală – chiar faptul că primesc note pentru cât de bine au învăţat lecţia, este o modalitate de a-i compara, de a-i ierarhiza şi de a aduce competiţia între elevi.

Şi un elev de nota cinci, s-ar putea să-şi spună, la nivel subliminal, că Eu sunt mai slab decât X care este elev de zece. Eu nu sunt atât de bun cum este Cutare.

Pe de altă parte, atât părinţii cât şi profesorii s-ar putea să pună presiune pe elevul care are rezultate mai slabe: Elevul X (de nota zece /foarte bine) cum poate învăţa şi tu nu poţi? Ţie ce-ţi lipseşte?

Efectele comparaţiilor pe termen lung

Începând din adolescenţă, copiii care au fost frecvent comparaţi cu alţii, caută să se răzbune pe tot ceea ce au avut de înghiţit. Şi devin: rebeli, răzvrătiţi, nemotivaţi – pentru că Ce rost mai are să fac ceva, orice, pentru că oricum nu fac bine, şi oricum voi fi certat – în timp ce X va fi mereu ridicat în slăvi?

Aşa cum spuneam mai sus, intenţia părintelui este pozitivă.

Rezultatele, însă sunt departe de ce speră părintele să obţină.

In mintea copilului comparat şi găsit inferior tot timpul, se formează câteva imagini şi etichete despre sine:

  • nu sunt bun de nimic;
  • nu sunt la fel de bun ca X Perfecţiune
  • mama / tata nu mă iubeşte ca pe X Perfecţiune
  • niciodată n-o să fiu în stare să fac…, să fiu…, să devin…
  • mama şi tata şi-ar fi dorit ca X Perfecţiune să fie copilul lor,
  • sunt o ruşine pentru mama şi tata etc.

Un alt efect al comparaţiilor îl reprezintă invidia şi ura. Dacă un copil a fost comparat în mod frecvent cu aceeaşi persoană, pentru că orice va face nu va reuşi să o ajungă din urmă, va căuta să o saboteze pe cealaltă. O va mânji cu noroi ori de câte ori are ocazia şi va face ceva ce nu-i este pe plac. Va face tot posibilul ca să scadă, să micşoreze imaginea celeilalte persoane în ochii părinţilor, ai profesorilor, sau în ochii lumii. Persoana cu care a fost comparată devine hoţ, necinstit, o persoană cu două feţe care îi păcăleşte pe toţi, mai puţin pe cel comparat la modul negativ.

Aşa că dacă ţi se întâmplă să auzi că copilul tău se plânge de incorectitudinea altor copii, mai întâi verifică. E posibil să fie doar o interpretare invidioasă a copilului care a fost mereu comparat şi umilit în comparaţie cu modelul.

Pe de altă parte, ura se va extinde şi asupra părinţilor. Copilul astfel comparat, îşi va dori să iasă de sub autoritatea părinţilor permanent nemulţumiţi de ceea ce face. Îşi doreşte să fie independent şi să dovedească el ce poate face. Şi caută să plece cât mai departe de influenţa părinţilor. Îşi doreşte să ajungă într-un loc în care să nu mai fie comparat cu X sau cu Y.

Îşi doreşte să ajungă suficient de puternic încât să dovedească el ce poate.

Dar deja e programat.

Mintea lui, oricât de bine intenţionată ar fi, are deja programe cu viruşi care permanent îl va face să se compare singur cu ceilalţi. Poate că nu mai aude vocea părinţilor în realitate, care îl compară cu X sau cu Y.

Însă aude ecoul vocii lor. Vocile din mintea lui creează ecouri ale vocilor părinţilor şi ajunge să se compare singur în mod negativ cu alţii.

La vârsta adultă, aceste răni se vor adânci şi persoana va gândi despre sine toate cele de mai sus:

  • Nu sunt bun de nimic.
  • Orice-aş face, fac greşit tot timpul.
  • Nu sunt la fel de bun ca… etc.

Toate aceste gânduri şi etichete despre tine, te vor bloca şi mai mult de la a obţine tot ceea ce îţi doreşti.

 

Ce să faci ca să nu mai compari copiii?

Dacă acestea sunt câteva dintre consecinţele negative ale modului în care părinţii îşi compară proprii copii, atunci ce soluţii ar putea fi pentru ca părintele să nu-şi mai compare copilul şi să nu-l mai rănească?

  • Găseşte un singur lucru bun pe care îl face copilul tău şi laudă-l pentru cât de bine-l face. Laudă-i răbdarea, perseverenţa de a face exact acel lucru care-l pasionează pe copil.
  • Laudă-l pe copilul tău în faţa altor adulţi, astfel încât copilul tău să te audă. Auzind vocea ta plină de mândrie că vorbeşte despre el, se va simţi iubit şi valoros. Şi îţi va răsplăti cu rezultate din ce în ce mai bune.
  • Compară-l cu el însuşi, nu cu alţii. Fiecare persoană, chiar şi un copil are valori şi standarde proprii după care se ghidează în tot ce face. Dacă îl lauzi cu sine însuşi şi observi progresul – faţă de acum un an, cu siguranţă, va deveni şi mai motivat să facă chiar mai mult.

Spre exemplu, eu, zilele trecute m-am uitat pe calendarul programelor de dezvoltare susţinute de Andy Szekely.

Dacă mă compar cu el, s-ar putea să-mi spun: Doamne câte reuşeşte să facă omul acesta! Eu parcă sunt un melc pe lângă el. Numai că el face acest gen de acţiuni de 20 sau 25 de ani. Cu siguranţă aceste acţiuni au intrat pe pilot automat şi mai are şi o echipă care îl ajută. Deci rezultatele lui devin din ce în ce mai spectaculoase şi se deplasează cu viteză tot mai mare, iar eu mă văd ca pe un melc.

Dar dacă mă compar cu mine, cea care eram anul trecut constat că:

  • Anul trecut aveam 85 kg, acum am 65.
  • Anul trecut aveam o carte începută să o scriu, dar nu ştiam dacă o să am suficient curaj să o şi public. Anul acesta am şi publicat-o şi am început procesul de recuperare a investiţiei făcute în dezvoltarea mea.
  • Anul acest am avut curajul să mă lansez în domeniul susţinerii de seminarii şi workshopuri prin care să-i ajut pe alţii, aşa cum alţii m-au ajutat pe mine.
  • Anul trecut, mă luptam cu stresul şi alte emoţii negative, anul acesta simt că am început să mă eliberez şi să-i pot ajuta tot mai mult pe cei din jurul meu.

Dacă ai fost rănit în copilărie şi ai deja răni cu care te blochezi, cum poţi să te eliberezi de ele?

Iată câteva resurse care m-au ajutat pe mine:

  • Cartea Fără limite – scrisă de Jillian Michaels
  • Seminarul şi workshopul – Atrage abundenţa în viaţa ta

De asemenea, îţi recomand şi cartea pe care am scris-o pentru tine, ca să te ajute în acelaşi fel în care m-a ajutat pe mine: Eliberează-te de rănile trecutului şi redescoperă fericirea! În carte găseşti 8 tehnici de lucru ca să te eliberezi şi 54 de sfaturi despre cum să devii mai fericit.

Până pe data de 4 decembrie o poţi achiziţiona cu o reducere de 25%.

Sau seminariile gratuite pe care le-am conceput şi le susţin ca să te ajute cât mai mult.

În această lună, la Galaţi, Centrul de Afaceri Dunărea, sala President.

În data de 7 decembrie 2016, ora 18. (Te invit să vii cu 15-30 minute mai devreme ca să-ţi ocupi locul)

Cât durează? Trei ore.

Cât costă?

E gratuit. Costul de chirie al sălii îl suport eu personal. De ce? Pentru că vreau să te ajut cu informaţii pe care le-am structurat cât mai logic ca să te ajute cât mai mult.

Dă click pe  linkul de înscriere şi completează formularul ca să-ţi ocupi un loc în sală! De ce să amâni?

Înscrie-te chiar acum!

Dacă ţi-a plăcut acest material, fă o faptă bună şi pentru prietenii tăi şi Share-uieşte.

 

Cu drag,

Fănica Rarinca






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

CUM LINIŞTEŞTI COPILUL CARE PLÂNGE DE DURERE

Boy%20Kid-ID11543-640x640

 

A doua zi după ce am publicat video-ul cu cele 60 de citate despre griji şi îngrijorare de la Dale Carnegie, am fost nevoită să mă internez la Spitalul de Copii cu bebeluşul meu pentru că făcea febră peste 39° şi nu mai ştiam ce să-i facem. Aşa că am ajuns la spital, a fost consultat şi ni s-a recomandat internarea, cu atât mai mult, cu cât copilul a refuzat acasă să primească medicamente pentru reducerea febrei. Ba mai mult, începuse să refuze şi mâncarea şi apa. A fost internat la reanimare şi până noaptea târziu i s-au administrat trei perfuzii.

În final am înţeles că deşi avea mai multe diagnostice, printre care şi roşu în gât, diagnosticul principal a fost enterită acută.

Am stat şase zile în spital, timp în care pe lângă faptul că am avut grijă de bebe, am citit mai bine de jumătate din cartea lui Zig Zigler „Putem creşte copii buni într-o lume negativă. Am citit doar în timpul de somn de după-amiază al copilului. În acelaşi timp, am primit inspiraţie pentru patru articole pe care să le scriu pe blog. Acesta este primul.

 

Bebeluşului meu, i s-a luat sânge pentru analize şi probabil, ca multe dintre mame care simt milă faţă de suferinţa puiului ei, am procedat şi eu la fel şi l-am rugat să tacă cu formula: „Hai, gata, mămică!” şi un ton plin de compasiune.

Apoi, seara, în timp ce stăteam în salonul de la reanimare şi îl puneam la culcare, am auzit cum o mămică dintr-un salon apropiat încerca de zor să-şi liniştească copilul cu aceeaşi formulă şi acelaşi ton plin de compasiune şi o rugăminte continuă. Dar tonul respectiv, mai indică ceva, nu doar mila mamei, ci şi neputinţa ei de a face ceva. Incapacitatea ei de a-l face pe copil să se simtă mai bine.

Evident, intenţia mamei este bună, dar nu e neapărat eficientă, deşi recunosc, că uneori, inconştient, am folosit-o şi eu. Şi mi-am dat seama de greşeală şi m-am străduit să nu o mai repet.

Şi în timp ce o ascultam pe acea mămică cum încearcă să-şi liniştească copilul, m-am simţit brusc iritată de vocea ei şi mintea m-a dus înapoi cu câţiva ani. Mi-am amintit de un moment când, venind de la Bucureşti cu maxi-taxi, un copil suferind a plâns cam de la ieşire din Bucureşti până aproape de popas la jumătatea drumului. Iar cât timp a plâns copilul, mama a tot spus pe un ton plângăcios: „Şşşşttt! Hai, gata, mamă!”

 

Evident, în astfel de situaţii, ca mamă nu te simţi tocmai bine. Pe de o parte este boala copilului, pe care dacă ai putea ai prelua-o tu, ca să nu mai sufere el. Iar pe de altă parte ai incomoda senzaţie că toţi ochii sunt îndreptaţi spre tine şi aşteaptă să faci ceva ca să opreşti copilul să mai plângă. Ai impresia că toţi te arată cu degetul, sau dacă n-o fac realmente, crezi că toţi te înjură sau gândesc de rău despre tine. Aşa că, în aceste momente de tensiune, în care te simţi vinovată, uneori singura soluţie pe care o vezi, este cea care, de fapt, îl face pe copil să plângă şi mai tare.

La un moment dat, iritată, nu de plânsul copilului, ci e lipsa de imaginaţie a mamei, îmi amintesc că-i spuneam colegei de bancă cu care călătoream: „Poate că dacă mama ar schimba atenţia copilului şi i-ar spune o poveste, sau i-ar arăta un animal, sau l-ar face să se gândească la altceva, acesta n-ar mai plânge atât.”

Şi ştiu că atunci, cumva mi-am jurat că în astfel de situaţii, n-o să mă rog de copil să tacă, ci o să găsesc alte soluţii ca să îl liniştesc.

Aşa că astăzi, din experienţa mea de mămică, dar şi din amintirile de copil, din ceea ce am citit, dar şi din ce am observat la alţi părinţi aş putea să spun că există patru modalităţi şi patru tipuri de părinţi sau de mame care caută să-şi liniştească copilul suferind. Ţi le scriu şi ţie, ca la rândul tău să o alegi pe cea mai bună.

 

Modelul de mamă care se roagă de copil

 

Acest model l-am descris mai sus. Partea negativă la acest model este că mama, prin vocea ei transmite copilului nu doar mila ei ci şi neputinţa de a face ceva. Mama transmite că pierde sau a pierdut controlul atât asupra situaţiei, cât şi asupra copilului. Părintele transmite o stimă de sine scăzută şi o incapacitate de a rezolva situaţia. Iar când copilul simte că mama a pierdut controlul, îl preia el.

Pe de altă parte, prin acest mesaj rugător, gen „Şşşttt! Hai, gata, mamă!” mama îi reaminteşte constant copilului motivul pentru care acesta plânge. Aşa că, în loc să tacă, copilul plânge mai tare.

Pe termen lung, un astfel de părinte se va ruga de copil şi la adolescenţă pentru că altă cale nu ştie şi îşi imaginează că doar rugându-l, copilul se va îndrepta. Aceştia sunt părinţii care la vârsta adolescentă a copiilor se simt complet pierduţi şi vin la şcoală şi spun dirigintelui sau profesorilor. Nu ştiu ce să mă mai fac cu copilul ăsta! Nu ştiu cum s-o mai scot la capăt pentru că nu mă mai ascultă.”

Ei caută soluţii atunci când e prea târziu. Zig Zigler vorbeşte de trei vârste ideale pentru educaţie. Îţi voi vorbi despre ele ceva mai încolo.

 

Modelul de părinte foarte autoritar

 

Al doilea model de părinte este cel care vrea să creeze impresia că el este în controlul situaţiei şi că indiferent ce se întâmplă, copilul trebuie să-l asculte şi să facă ce spune el sau ea. Confundă fermitatea cu dorinţa de a părea puternic şi ceea ce-i lipseşte prin hotărâre, compensează prin intensitatea tonului. La astfel de metode recurg de regulă persoane cu stimă de sine scăzută, care vor să pară puternice.

Este genul de părinte care se impune prin ton foarte puternic. Reacţia copilului poate fi diferită.

Unii copii pot fi foarte stăpâni pe situaţie şi să nu audă ce li se spune pe un ton ridicat. De exemplu, în cartea lui, Puteţi creşte copii buni într-o lume negativă, Zig Zigler povesteşte despre un caz când la un moment dat mama îşi ceartă copilul şi îi spune:

„- Doar ţi-am spus că…

  • Nu mi-ai spus nimic, ai ţipat. I-a replicat copilul.”

 

Dacă este un copil mai sensibil, simte că îngheaţă de frică. Îmi amintesc că tatăl meu avea o astfel de metodă. Şi când plângeam de durere, şi el era nervos sau voia să mă facă să tac, pe un ton foarte răstit îmi arunca o înjurătură şi porunca să tac. În acel moment îmi dispărea ca prin minune durerea, pentru că îmi era teamă de ceea ce mi-ar putea face tata.

L-am iubit pe tata şi sunt sigură că avea cele mai bune intenţii, şi făcea cum credea că e mai bine.

Numai că în timp, repetate, astfel de metode produc traume serioase în mintea unui copil. Şi va îngheţa de teamă chiar şi ajuns adult, când cineva ridică tonul la el.

 

Modelul de părinte ferm

 

Dacă nu ştii prea bine ce înseamnă să fii ferm, Zig Ziglern spune că înseamnă să fii hotărât, dar calm. Înseamnă să nu eziţi între da sau nu, să ştii foarte bine ce vrei, cum vrei, când vrei. Tonul trebuie să fie normal şi plin de căldură. Nu te rogi te copil, ci îi transmiţi calm mesajul şi hotărârea pe care ai luat-o. Ideal este să-i şi explici copilului de ce ai hotărât aşa. Dacă te rogi sau te enervezi, copilul simte că ai pierdut controlul. Cum în timp, ei devin foarte buni manipulatori, vor profita de fiecare dată şi te vor face să te rogi sau să te enervezi. În felul acesta ei câştigă.

 

Tot Zig Zigler are următorul citat:

„Dacă nu preluaţi controlul foarte devreme, îl veţi pierde pentru totdeauna.”

 

Iţi spuneam mai devreme că Zig Zigler identifică trei etape de vârstă pentru educaţia corectă a copilului.

  • prima etapă, este vârsta regulilor, între 1-7 ani. În această perioadă de creştere, când copilul descoperă lumea, când este curios şi face tot felul de năzbâtii e foarte important ca părintele să stabilească reguli ca să ştie copilul ce se aşteaptă de la el.
  • A doua etapă este vârsta imitării între 8 şi 12 ani, când copilul are nevoie să fie educat prin modele, prin exemplu personal şi nu neapărat prin cuvinte. Mai exact, cuvintele şi regulile trebuie să fie conforme cu ceea ce fac şi părinţii. Dacă părinţii fumează, cam degeaba îi spun copilului că nu e bine să o facă. Dacă părinţii mint, degeaba le predică copiilor să nu o facă. Exemplul personal va fi mai puternic decât toate cuvintele folosite.
  • Cea de-a treia etapă este vârsta inspiraţiei la peste 13 ani. În această etapă copii au nevoie de eroi care să-i inspire să facă ce trebuie. Dacă acasă nu au astfel de eroi care să-i inspire să facă ce trebuie, copiii, îşi vor găsi proprii lor eroi care să-i inspire să facă ce nu trebuie. La această vârstă mulţi părinţi caută să impună reguli, numai că ar fi mai bine doar să se discute şi să-i înţeleagă pe copii.

 

Să ne întoarcem la prima etapă, cea a regulilor. Cum faci un bebeluş care plânge de durere să tacă, fiind ferm? Oare dacă îi spui pe un ton ferm, îl va durea mai puţin? Oare dacă îi explici logic, de ce nu trebuie să se plângă, oare o va face? Oare îşi reprimă suferinţa fizică dacă eu sunt fermă cu el?

La mine n-a funcţionat. Cu siguranţă funcţionează când îi spui cu fermitate copilului că dacă va continua să facă o anumită activitate periculoasă, se poate răni.

Dar nu cred că se va opri din plâns atunci când îl doare.

Modelul de părinte care schimbă atenţia copilului

 Deşi mi s-a spus că asta nu este o metodă prea bună pentru că dacă schimbi atenţia copilului de la ce vrea el, la fel va proceda şi el cu tine. Cu toate acestea, în cazul durerilor, aş putea să spun că funcţionează.

La adulţi funcţionează. De exemplu, pe când eram studentă şi mă implicam foarte activ la mai toate laboratoarele la care aveam de lucru, a fost o zi când îmi era aşa de rău, mă durea în gât destul de tare că preferam să fiu lăsată în pace. Dar la oră, profesorul, nu avea idee că îmi este rău şi m-a pus la treabă. La sfârşitul orei, am constatat că mă doare mai puţin, sau că nu am mai simţit aşa de tare durerea.

Acum să revenim la bebeluşi.

Pentru că nu i se găseau venele la mâini, băieţelului meu i s-a pus branula la gleznă. Dar după prima zi de perfuzii, el a început să fie mai vioi şi să vrea să meargă. Am început să fiu îngrijorată, gândindu-mă la ce s-ar putea întâmpla dacă acul de la branulă sparge vreo venă în timp ce el mergea. Aşa că am cerut asistentelor să scoată branula. Urma să i se facă injecţiile la funduleţ. Plus că speram să stăm doar vreo două zile în spital, nu şase. Ca orice copil, plânge când i se face injecţie. Al meu nu a făcut excepţie. Doar că de data asta am schimbat tonul. În loc să fie rugător, a devenit vesel, plin de entuziasm „Gata!!!”. Apoi, pentru ca el să nu mai plângă în fiecare seară pe la 6, după injecţie, îi spuneam să mergem să căutăm căţelul. Şi el tăcea, îmi dădea mâna, şi ieşeam pe hol să mergem să căutăm căţelul.

Probabil îţi dai seama că nu sunt căţei în spital. Cu toate acestea, în fiecare seară, după injecţie, mergeam de mână, pe holul spitalului să căutăm căţelul.

Evident, că fiecare copil, va reacţiona în funcţie şi de personalitate. Al meu are o personalitate de sangvinic popular, vesel, sociabil şi flegmatic liniştit. Este destul de uşor de împăcat.

Cred, însă, cu toată convingerea, că şi cel mai coleric copil, care ţipă din toţi plămânii şi se zbate pe jos şi te face să te simţi ruşinat, se poate îmblânzi.

Doar oferă-i ce-şi doreşte, ce-i place. Vorbeşte-i de ceea ce îi place lui, de ceea ce îl face fericit pe el.

Şi sunt convinsă că mai întâi va continua să plângă (ca să nu pară că cedează atât de uşor), apoi va mârâi, va fi îmbufnat şi dacă continui să-i vorbeşti de ce-i place lui, în final va ceda şi va tăcea.

Evident, copilul trebuie să simtă şi dragostea ta, nu doar să se simtă păcălit.

Bebeluşului meu, îi plac căţeii. De câte ori e supărat, îi cer să facă precum căţeii, îl întreb unde e căţelul etc. evident că nu-mi răspunde de fiecare dată din prima. Dar insist şi mă ascultă. Şi devine din nou fericit.

 

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

SĂ NU SUFERE COPILUL CÂT AM SUFERIT EU

Boy%20Sitting%20Road-ID9716-640x428

 

„Sa nu sufere si copilul meu cat am suferit eu”

Cam aşa suna o replică de-a mea pe vremea în care eram adolescentă şi mă pregăteam pentru admiterea la facultate.

 

Am trăit vremuri grele pe vremea lui Ceausescu şi habar nu aveam ce provocări aveau părinţii ca să ne asigure traiul. Iar când nu-şi permiteau anumite lucruri sau servicii pe care mi le doream ca şi copil, aveam impresia că înadins fac lucrurile să fie dificile şi că nu vor să-mi dea ce-mi doresc.

Aşa că la un moment dat am spus unei persoane dragi că „atunci când o să fiu părinte o să fac tot posibilul să-i ofer copilului tot ce-şi doreşte ca să nu sufere şi el cât am suferit eu”.

 

Apoi a venit facultatea, am devenit profesor şi am uitat ce am spus, cu atât mai mult cu cât nu-mi doream o familie.

Cu toate acestea am început să constat că nu doar eu spusesem aceste cuvinte, ci şi alte persoane din aceeaşi generaţie cu mine, ai căror copii îmi erau acum elevi.

Am văzut cum părinţii se zbat din toate puterile ca să nu sufere copilul de nicio lipsă, să nu aibă copilul niciun necaz, nicio durere.

Şi atunci am realizat ce greşit gândisem eu însămi.

 

Am văzut copii care sunt „slăbănogiţi” din multe puncte de vedere doar pentru că părinţii duc toată lupta în locul lor. Copii care nu sunt capabili să ia o decizie, care nu fac decât ce li se spune, care nu pot trece peste nişte provocări potrivite vârstei lor.

Am văzut copii care îşi exploatează părinţii ştiind că li se oferă totul de-a gata.

Am văzut copii care intenţionat îşi rup hainele sau încălţările sau rechizitele doar ca să-i facă pe părinţi să le cumpere altele. De ce? Poate pentru că cele vechi nu mai sunt la modă. Sau poate că cineva din clasă a râs de ei. Sau poate, pentru că pur şi simplu s-au plictisit de cele vechi.

Am văzut părinţi care fac temele copiilor, dar fără să le explice ce fac şi cum fac. Ba chiar părinţi care fac temele copiilor în timp ce aceştia sunt la joacă. Şi cu toate acestea, părintele speră că acel copil va observa ce face părintele, îi va mulţumi şi chiar va deveni responsabil şi că într-o zi îşi va recompensa părintele pentru ceea ce a făcut.

Am văzut părinţi care iau apărarea propriilor copii, chiar dacă ei erau cei vinovaţi.

Ba chiar am avut situaţii în care părintele şi-a mutat copilul la altă şcoală doar pentru că acestuia i s-au făcut nişte observaţii privind comportamentul.

Câţi nu sunt părinţii care iau treaba din mâna copilului, doar pentru că acesta nu a făcut-o perfect de la bun început?

Numai dacă ar înţelege că nici ei nu au făcut din prima lucrurile perfect şi să caute să le explice copiilor în loc să le ia treaba din mână. Dacă şi-ar acorda un pic din timpul lor să le explice ce şi cum se face, copilul ar învăţa să se descurce şi singur.

Câţi nu-şi imaginează că, de fapt, copiii ar trebui să deprindă acţiunile, doar dacă se uită la părinţi? E ca şi cum te-ai aştepta să deprinzi paşii de dans şi să devii un dansator profesionist doar urmărind (fără exerciţiu) un alt dansator. Cred că îţi dai seama, că până ce nu exersezi şi să-ţi corectezi greşelile, nu o să devii dansator.

La fel este şi cu copiii, ai căror părinţi fac toată treaba, iar ei habar nu au. Sau copiii care nu au fost puşi de părinţii lor să facă nimic. Am întâlnit copii care au spus că ei nu-şi fac nici măcar patul. Totul e făcut de părinţi.

Cu alte cuvinte, părintele chiar se asigură că îşi creşte copilul fără niciun fel de efort sau neplăcere. Dar probabil habar nu are că îşi creşte copilul fără să-i dea ocazia să aibă responsabilitate în viaţă pentru ceva anume. Fără să-l întărească pentru viitor.

 

„Ce nu te omoară, te-ntăreşte”

 

Dar mă tem că mulţi n-au înţeles un aspect: „cu cât e mai mare provocarea pe care o are de trecut cineva, cu atât devine mai puternic”.

Sau cum spune o vorbă „ce nu te omoară, te-ntăreşte”.

 

Dacă priveşti în trecutul tău, realizezi că multe dintre abilităţile şi deprinderile pe care le ai acum, le-ai învăţat într-o perioadă în care îţi era cel mai greu. Ca să depăşeşti acea perioadă dificilă, ai fost pus în situaţii noi, în care ai luat decizii dificile pe care nu le-ai fi luat în situaţii normale. Dar acele decizii, acele acţiuni au devenit astăzi puncte forte ale tale. Privind în urmă s-ar putea să fii mândru sau mândră de ceea ce ai învăţat. De ceea ce ai făcut.

Dacă eşti cinstit/ă cu tine, s-ar putea să fii în stare să accepţi că acele deprinderi şi abilităţi nu le-ai fi învăţat oricum. Şi s-ar putea să ai capacitatea să fii recunoscător pentru tot ce ţi s-a întâmplat, pentru toate prin câte ai fost nevoit/ă să treci.

 

Imi amintesc de momentul în care mi-am luat calculator şi un multifuncţional de imprimare. Habar nu aveam cum se foloseşte scanerul de la multifuncţional. Şi mi-am propus să învăţ cândva când am mai mult timp. Dar eram într-o perioadă foarte aglomerată. Mă pregăteam să susţin un cerc didactic şi eram foarte ocupată. Şi chiar aveam nevoie să scanez anumite informaţii. Ce crezi că am făcut? În ciuda faptului că eram în criză de timp am învăţat cum să scanez, cum să salvez, cum să folosesc tot ce aveam nevoie, într-un timp mult mai scurt decât dacă aş fi avut tot timpul din lume. De fapt, ştii ce? Cred că dacă n-aş fi avut nevoie urgentă să învăţ să-l folosesc, ar fi rămas nefolosit şi ne-exploatat ani de zile. Iar ce am învăţat atunci, mi-a folosit pe toată perioada anilor care au venit.

 

Să luăm un alt exemplu, cum ar fi învăţarea unei limbi străine. Poate că nu ţi-ai propus să înveţi o anumită limbă străină. Poate că ai găsit-o prea complicată, poate că nu ai avut timp, chef şi aşa mai departe. Dar dacă ai ajuns la muncă într-o ţară străină, cu siguranţă că într-un timp mai scurt decât ai fi crezut ai ajuns să stăpâneşti limba respectivă.

 

Îmi amintesc că vorbeam cândva cu o colegă despre persoane care deşi nu au mâini au nişte abilităţi extraordinare şi fac treburi pe care cei ce sunt normali nu le fac. Iar aceste persoane care au un handicap ne oferă adevărate lecţii de viaţă şi despre cum să o înfruntăm.

Şi-mi povestea colega de o persoană care în urma unui accident şi-a pierdut mâinile. După ce a trecut perioada de spitalizare, când a ajuns acasă, mama i-a spus: „te duci în camera ta şi te schimbi de haine!”

Neavând încotro, acea tânără a învăţat să se îmbrace singură, chiar dacă nu avea mâini. Crezi că i-a fost uşor? Nicidecum. A vărsat multe lacrimi până a învăţat cum să se descurce singură.

Când am auzit povestea mi s-a părut că acea mamă a fost crudă.

Apoi, am privit lucrurile dintr-o altă perspectivă şi am realizat că de fapt acea mamă şi-a învăţat copilul să fie independent. Şi-a învăţat copilul că orice i se poate întâmpla, nu e neapărat nevoie să depindă de ajutorul altora.

 

Tu poate crezi că îţi ajuţi copilul dacă îţi asumi toate neplăcerile şi toate suferinţele şi luptele în locul lui. Dar de fapt îl condamni la o viaţă de dependenţă şi îl ajuţi să nu aibă încredere în sine că se poate descurca.

Da, ştiu că pentru o mamă, pentru un părinte este dureros să-şi vadă copilul suferind. De multe ori e dificil să te detaşezi emoţional şi să poţi vedea lucrurile pe termen lung.

Cu toate acestea, îţi recomand să gândeşti aspectele nu doar în termeni de ACUM ci şi în consecinţele pe care acţiunile tale le au pe termen lung.

Dacă pe copil nu-l înveţi să fie recunoscător, prin exemplu propriu, copilul n-o să fie de la sine.

Dacă nu-l laşi să-şi rezolve singur problemele va deveni dependent de ajutorul tău.

Dacă nu-l pui să îşi înfrunte singur temerile şi să capete încrederea că e în stare va fi permanent nesigur şi habar nu va avea de potenţialul care zace ascuns în el. Şi de fiecare dată va apela la tine sau la altcineva.

 

Beef%20Scotland%20Highland%20Kids-ID9332-640x427

Dacă nu-l pui să muncească pentru bani (pe măsura puterii lui) şi nu-i explici valoarea banilor, va crede că obţii banii pe tavă. Şi că lui i se cuvine totul şi el doar trebuie să consume că tu îi dai oricum ce are nevoie.

 

Dacă vrei să-ţi ajuţi copilul atunci când are provocări, învaţă să-l inspiri şi să-i inspiri curaj şi încredere în sine. Ajută-l să înţeleagă că e lupta lui şi doar el o poate depăşi şi că depăşind-o va deveni mai puternic. Tu, eventual, îi poţi fi mentor, care să-l ajute moral şi emoţional, nu luptătorul care-şi asumă povara provocării. Îl ajuţi în felul acesta să devină persoana care va fi capabilă să iasă din orice situaţie.

 

În loc să-i dai răspunsurile pe tavă, sugerează-i idei şi lasă-l să aleagă singur varianta de răspuns care o crede. Dacă a greşit, nu-l certa. Întreabă-l ce a învăţat din acea experienţă.

 

Pentru că din greşeli învaţă omul şi tot ce nu te omoară, te-ntăreşte.

 

Nimic nu e întâmplător şi tot ce ni se întâmplă este spre binele nostru

 

Dacă abordezi aspectele vieţii din acest punct de vedere, ai să constaţi că evenimentele „nefericite” care au loc în viaţa ta, vor deveni momente preţioase din care înveţi ceva şi ajungi să fii mai bun/ă.

Dacă îţi înveţi copilul că tot ce i se întâmplă, chiar şi dintre păţaniile neplăcute, au scopul să-l întărească şi să-l ajute în viitor, copilul nu va mai percepe durerile la fel de intens, nu va mai crede că tot ce i se întâmplă este un atac la propria persoană, ci va înţelege că toate au scopul să-l pregătească şi să-l întărească pentru viaţă.

Va şti că multe dintre evenimentele care vor urma, vor depinde de ceea ce i s-a întâmplat deja. Poate ce i s-a întâmplat acum, îl va ajuta peste mulţi ani, nu imediat. Dar va şti că e spre binele lui.

Şi atunci şi tu şi el veţi percepe evenimentele mai puţin plăcute, mai dureroase, cu mai multă încredere. Vei avea posibilitatea să transformi emoţia negativă din jurul acelui eveniment într-una pozitivă.

Vei începe să ai aşteptări pozitive de la viaţă şi vei simţi că îţi trăieşti viaţa din plin şi orice s-ar întâmpla merită să fii acolo. Vei înceta să te mai plângi.

Îl vei ajuta pe copil să înveţe să îşi rezolve singur problemele şi să-şi ducă singur poverile.

Îl vei ajuta să devină independent şi în timp, îţi va fi recunoscător pentru asta.

 

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!

 






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

SACRIFICIILE UNEI MAME

Sacrificiile unei mame

Am auzit adesea pe multe mame că trebuie să facă sacrificii pentru copiii lor. Şi nu le-am înţeles şi nu le-am crezut. Pe multe dintre ele le-am abordat cu idei de afaceri şi m-au refuzat spunând că nu au timp. Şi le-am judecat.

 

Altele, la şedinţele cu părinţii sau cu alte ocazii îmi povesteau că trebuie să-şi sacrifice dorinţele personale de a-şi achiziţiona o haină nouă, un costum etc. nici pe ele nu le-am înţeles, decât parţial. De fapt, chiar le-am admirat puţin. Pentru că mie nu-mi ajungeau banii din salariu, deşi eram singură, iar ele trebuiau să ofere bani şi copiilor pentru pacheţel şi să le mai cumpere şi haine şi rechizite şi aşa mai departe.

 

Financiar vorbind, le admiram că reuşeau să gestioneze banii în aşa fel încât să ofere copiilor tot ce aveau nevoie. Dar chiar şi din punct de vedere financiar tot nu reuşeam să le înţeleg cum de acordă prioritate exclusivă copiilor şi pe ele se lasă la urmă sau se neglijează. Pentru mine era ca şi cum ar transmite un mesaj că ele nu mai contează.

 

Acum că sunt mamă realizez că multe dintre ele au dreptate.

O mamă trebuie să facă multe sacrificii. O să vorbesc despre două sacrificii care afectează profund o mamă şi anume despre sacrificiile de timp şi de bani.

 

SACRIFICIILE DE TIMP

 

Unde se cheltuieşte mare parte din timpul unei mame?

Copilul îi solicită timp mamei, mai ales dacă este bebeluş. Mama trebuie să-i dea mâncare, să-l schimbe, să-l spele, să-l odihnească, să-l plimbe, să-i vorbească, să se joace cu el, să-l înveţe diferite lucruri. Trebuie să-i ofere copilului şi atenţie. Adică, evident că poate să facă şi altceva în timp ce copilul mănâncă sau se joacă, dar în timp, copilul va simţi lipsa de implicare şi de atenţie a mamei. El îşi va da seama că pentru ea sunt şi alte lucruri importante. Iar bebeluşii au aşa o tendinţă de a solicita cât mai mult din timpul şi atenţia unei mame! Iar dacă se întâmplă să fie un copil mai plângăcios, e foarte dificil pentru o proaspătă mămică să mai facă şi altceva în afară de a se ocupa de copil.

 

Soţul are şi el nevoie de timpul soţiei. Şi el doreşte să stea de vorbă cu ea, să i se facă şi lui anumite mofturi, să aibă momente pentru iubire şi tandreţe.

 

Ea însăşi are nevoie de timp personal pentru odihnă, hrană, pentru îngrijire personală, pentru dezvoltare personală.

 

Alte sarcini. O mamă trebuie să-şi mai facă timp şi pentru:

  • Gospodărie, curăţenie, gătit,

  • Cumpărături,

  • Plimbare şi recreere,

  • Pentru alte lucruri care sunt importante pentru ea. Cum ar fi să citească şi să înveţe. În cazul meu, este foarte important să lucrez la blog, să scriu, să citesc, să mă analizez, să-mi identific greşelile şi să le corectez. Să mă dezvolt personal şi să devin cea mai bună variantă a mea. Şi asta se face prin îmbunătăţire continuă.

Poate că la anumite sarcini mai primeşte ajutor de la soţ sau de la altcineva din familie, dar cea mai mare responsabilitate o are tot ea.

 

Pentru mine, este foarte important şi ultimul punct. Credeam şi încă mai cred că mamele care se plâng că „nu au timp” şi pentru altceva, de fapt, nu au scopuri în viaţă. Şi se lasă purtate de val oferindu-şi timpul la cel care i-l solicită cel mai mult.

 

Mai mult decât atât am constatat că atunci când scopul este vag definit sau când ai mai multe scopuri şi nu ştii să le prioritizezi, ai tendinţa să le crezi pe toate importante şi să cauţi să te ocupi de 1001 lucruri şi în felul acesta îţi risipeşti timpul şi energia.

 

Soţul meu nu era de acord cu mine. Îmi spunea adesea că trebuie să înţeleg că „timpul meu pentru mine, nu mai există”. Iar eu i-am zis că nu sunt de acord, pentru că eu n-o să renunţ la lucrurile care sunt importante pentru mine.

Ştiu că sunt multe mame care consideră că e foarte important să sacrifice totul de dragul copilului.

Experienţa mea de mamă este foarte redusă, de câteva luni, dar ca profesor am văzut mulţi copii în relaţie cu mamele lor.

Cu cât mamele sacrificaseră mai mult din ce-şi doreau de dragul copiilor, cu atât le reproşau copiilor sacrificiile făcute. Şi ghici, ce? Copiii nu văd niciodată că ceea ce faci pentru ei este un sacrificiu, ci mai degrabă percep ca pe o datorie a ta. Consideră că tot ceea ce ai făcut pentru ei, li se cuvine de drept. Aşa că mamele care consideră că fac sacrificii şi apoi au aşteptări uriaşe din partea copiilor, ca ei să le întoarcă sacrificiul, sau să fie recunoscători, sunt adesea nemulţumite. Şi se simt nerespectate.

Dar de asemenea, am observat că acele mame care n-au sacrificat chiar totul pentru copii, care s-au valorizat şi pe ele şi şi-au făcut mici plăceri, care n-au renunţat la serviciu ca să se dedice 100% copiilor (şi apoi să le reproşeze), au parte de mai mult respect din partea copiilor.

Poate pentru că respectându-se pe ele însele, le-au arătat copiilor că merită să fie respectate.

Şi la urma urmei, de ce n-ar fi aşa? Dacă tu nu te respecţi, cum poţi avea pretenţii să te respecte alţii?

 

SACRIFICIILE DE BANI

 

Banii de care dispun o familie cu un bebeluş, un nou membru al familiei s-ar putea să fie aceeaşi sau chiar mai puţini, dar împărţiţi la un număr mai mare de membri. Dacă înainte de bebeluş au fost doar doi membri, acum sunt trei, sau patru.

 

Dacă mama nu are suficient lapte, trebuie să cumpere. Chiloţeii de unică folosinţă trebuie să îi cumpere. Hăinuţe trebuie să cumpere. Şi până nu ajungi mamă, nu ai idee cât de repede cresc bebeluşii şi ce costuri au hăinuţele. De aceea, eu am fost sfătuită şi am acceptat asemenea sfaturi ca să primesc hăinuţe de la alţi bebeluşi sau chiar să cumpăr hăinuţe purtate de alţi bebeluşi de la alte mămici pe care nu le cunosc. M-a ajutat enorm urmarea acestui sfat, din punct de vedere financiar.

 

E nevoie de bani pentru hrana proprie, pentru întreţinere, pentru internet, electricitate, produse de curăţenie, de îngrijire personală, de transport etc.

 

De multe ori pentru haine pentru noi adulţii, nu mai rămân bani.

 

La ce să renunţe o mamă?

La ce să acorde prioritate?

 

Din punct de vedere al sacrificiului de timp, începusem să mă consum că nu pot să fac lucrurile să meargă mai repede, că nu mă pot dezvolta mai rapid. Dar curând am înţeles că eu, acum am alt ritm de lucru şi nu pot concura cu cei care au şi experienţă, şi dexteritate şi viteză de lucru. Dar m-am gândit că chiar şi cu ritmul de melc, dacă continui să mă deplasez către scopul meu cel mai important, pot să ajung la el, deşi dacă nu atât de repede pe cât mi-am propus şi imaginat.

Ce-am sacrificat eu? Uneori am sacrificat din orele de odihnă, alteori am sacrificat din plimbările mai lungi cu bebe, alteori am sacrificat din timpul pentru gătit şi gospodărie. Alteori am sacrificat din timpul dedicat scrierii pe blog. Dar niciodată n-am sacrificat acelaşi lucru. În felul ăsta, deşi cu un ritm mai încet, pot să mă ocup şi de bebe, şi de mine, şi de blog şi de relaţia cu soţul. De acele lucruri care vor aduce rezultate pe termen lung.

 

De exemplu, la început pentru că voiam să mă ocup şi de copil şi de ce este important pentru mine, scriam noaptea târziu. Dar ulterior am citit o carte „Organizează-te!” prin care am învăţat cum să mă organizez ceva mai bine. Evident că n-am devenit mai organizată doar pentru că am citit o carte, dar am învăţat şi am început să-mi încep ziua cu lucrul care este important pe termen lung, în afară de creşterea bebeluşului. Încă mai am multe de învăţat, dar noile obiceiuri mi le formez în timp. Ocazie cu care şi rezultatele vor fi diferite în timp.

 

Odată ce am început să pun în aplicare doar două principii din cartea „Organizează-te”, parcă lucrurile au început să stea diferit. Am început să scriu mai multe articole, să am şi timp pentru bebeluşul meu, să mă ocup şi de gospodărie.

 

Iată câteva principii de gestionare mai bună a timpului şi de organizare proprie:

 

  • scrie-ţi zilnic o listă cu sarcinile pe care le ai de făcut şi Stabileşte-ţi obiectivul zilei (altceva decât să te ocupi de bebeluş, de preferat din lucrurile importante pe termen lung).

  • începe cu cel mai important lucru de pe lista ta, cu obiectivul zilei. Urgenţele sunt la spital spun unii specialişti în managementul timpului.

Evident, bebeluşul tău, este o urgenţă. Şi de aia stai acasă, să te ocupi de el. Dar filtrează urgenţele. Una este să te întrerupi din muncă pentru că bebeluşului îi este foame, alta ca să te joci. Te poţi juca şi după ce termini obiectivul zilei.

 

  • dacă obiectivul zilei este prea mare, poţi să-l împarţi în bucăţele şi să te ocupi pe rând de ele.

 

Care au fost cele două principii pe care am început să le aplic? Primul a fost să încep ziua cu obiectivul zilei şi să lucrez la el până îl finalizez. Dacă obiectivul meu a fost să scriu un articol, începeam ziua cu el. Al doilea principiu pe care l-am aplicat şi m-a ajutat a fost să mă gândesc la regula lui Pareto şi să mă concentrez 96 de minute pe sarcina sau obiectivul principal al zilei. N-am reuşit întotdeauna să respect aceste două principii, dar atunci când le-am respectat, mi-am atins mare parte din sarcinile stabilite pentru acea zi. După ce mi-am stabilit astfel priorităţile şi am început cu obiectivul zilei, am avut timp chiar şi pentru jocuri online, în limite rezonabile (cel mult jumătate de oră).

 

Alte strategii care te pot ajuta:

 

  • elimină anumite sarcini inutile şi simplifică lista.

  • blochează lista de sarcini. În timpul zilei, s-ar putea să fii tentat să mai adaugi şi alte sarcini pe listă, de care îţi aminteşti. Dacă ai blocat lista, ai tras o linie, te obligi să nu mai adaugi alte sarcini;

  • scrie lista de sarcini, ţinând cont de efectul gravitaţional. Am învăţat că de obicei ne ocupăm de sarcinile scrise în capul listei şi cele din josul listei de multe ori rămân neatinse, neacoperite. La început, mă ocupam să intru mai întâi pe email, pe facebook, şi nu reuşeam să controlez timpul petrecut acolo. Dacă în capul listei pui, verificarea email-ului şi a postărilor pe facebook, şi jocurile online, s-ar putea ca până la sfârşitul zilei să nu mai ai timp pentru sarcina principală a zilei. Aşa că pune sarcinile pe listă, în ordinea importanţei.

  • stabileşte intervale orare, aproximative, între care te ocupi de anumite sarcini

 

În concluzie.

 

Sunt sacrificii de timp pe care trebuie să le facă o mamă? Da. Şi încă mari. Dar dacă o mamă are şi alte scopuri personale în afară de creşterea copilului şi învaţă să se organizeze, îşi poate atinge şi scopurile şi să-şi crească şi copilul. Evident, va trebui să-şi redimensioneze aşteptările în funcţie de noul ritm de lucru. Dar o persoană care are un scop, fie şi o mamă proaspătă cu un bebeluş de câteva luni se poate mişca în direcţia acestuia. Şi-şi poate atinge scopul. E doar o chestiune de timp.

 

În legătură cu banii, cum poate o mamă să îşi acorde şi ei prioritate ca să-şi cumpere haine, să-şi facă unghiile, părul etc?

 

Personal, cred că strategiile care mi se potrivesc mie sunt:

  • mă recompensez cu ce îmi doresc atunci când la sfârşitul unei luni mi-am atins obiectivele, chiar dacă nu am încă rezultatele dorite.
  • Verific pe ce mofturi se duc banii mei, elimin sau reduc acele mofturi şi am bani pentru a-mi cumpăra ce am nevoie. La acest punct se pot obţine bani şi pentru economii pe termen lung.

 

Exerciţiu.

 

Te rog să răspunzi pe o foaie sau pe un caiet, la câteva întrebări:

 

  1. ce sacrificii faci tu în prezent ca mamă pentru copiii tăi?
  2. care sunt scopurile tale pe termen lung?
  3. care este primul scop (cel mai important) pe termen mediu, de un an?
  4. ce acţiuni trebuie să întreprinzi?
  5. de ce resurse ai nevoie?
  6. cum poţi să le oferi copiilor şi timpul şi banii şi să-ţi dezvolţi şi viaţa în funcţie de scopurile personale?
  7. care va fi programul tău de lucru?
  8. la ce eşti dispusă să renunţi pentru a face loc în viaţa ta la noile acţiuni şi obiceiuri?

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

DE CE MAJORITATEA ROMÂNILOR RATEAZĂ ODATĂ CU MATURITATEA

 

poze ratati

 

 

Zilele astea am văzut postat pe facebook la o prietenă din grupul meu, Andreea Sorina Arhip, următoarea stare: „Majoritatea românilor ratează odată cu maturitatea; sunt geniali în copilărie, sclipitori şi plini de talent în tinereţe şi rataţi la maturitate.”

I-am răspuns foarte scurt pe moment, dar gândul ei mi-a dat o idee de articol pe care o voi trata în trei părţi. Mulţumesc, Andreea!

Mai târziu, am văzut că un prieten sau rudă dea Andreei, Florin Arhip, a răspuns: Cum ai reusit sa gandesti chestia asta? Te a ajutat cineva? Pentru capusorrul tau treburile astea cred ca sunt prea dificile ! Lasa prostiile la prosti!

 

Ei, bine, dragă Florin, să ştii că Andreea nu e proastă. Iar dilema ei nu este o prostie. Andreea are un simţ de observaţie extraordinar şi pe cât pot, o să o ajut să-şi rezolve dilema. Pentru că ceea ce ea a observat, a nedumerit-o. Iar eu vreau să o luminez, şi pe ea şi pe alţii care doresc să fie iluminaţi. Cei care nu doresc, pot să zacă mai departe în prostie, până le vine mintea la cap.

 

O să încep cu copilăria, pentru că multe dintre problemele adulţilor care duc la ratare, încep chiar din copilărie. Dar îşi lasă amprenta asupra vieţii de adult în mod deosebit. Mulţi ar fi îndreptăţiţi să spună că „dintr-o dată” au început să fie nişte rataţi. Nu există nimic dintr-o dată. Chiar şi o furtună şi un uragan care începe brusc, a avut nişte condiţii care au pregătit terenul ca ea să aibă loc. La fel e şi cu omul. Totul începe pe parcurs şi se dezvoltă.

 

Astăzi voi vorbi despre genialitatea copiilor.

 

MAJORITATEA ROMÂNILOR SUNT GENIALI ÎN COPILĂRIE

 

De ce sunt geniali?

Pe când eram studentă, am auzit că oamenii absorb 75% din informaţia pe care o acumulează în primii 7 ani de viaţă, cei 7 ani de acasă. Restul de 25% este tot ceea ce învăţăm pe parcursul vieţii, în şcoli, în facultate. Nu ştiu cât e de adevărat, pentru că nu am cercetat. Dar ştiu că este mult mai uşor pentru cineva să înveţe în copilărie, decât îi este unui adult de peste 30 de ani.

Mintea unui copil este ca un burete. Absoarbe tot. E mult mai uşor să înveţe limbi străine, muzică, dans etc.

Poate de aceea mulţi părinţi îşi dau copiii de foarte mici să înveţe să cânte, să danseze, să vorbească mai multe limbi, să facă diferite sporturi.

Dar când vorbim de copilărie, mai vorbim şi de alte aspecte care le permit copiilor să fie geniali şi să devină „mândria părinţilor lor”.

 

Copiii visează – apoi sunt descurajaţi

 

Copiii visează foarte uşor. Pot sta ore întregi cu ochii deschişi şi să viseze la viaţa pe care şi-o doresc, la meseria pe care doresc să o practice, la abilităţile pe care vor să le aibă.

Mintea copiilor funcţionează cu undele alfa şi theta. Pe aceste frecvenţe de undă, creierul visează, pluteşte, este foarte creativ. Au multe idei. Sunt relaxaţi şi fără teamă. Au încredere în ei, în părinţi, în Dumnezeu, în visul lor. Ştiu că nimic nu le poate sta în cale.

 

Însă, din păcate, odată cu intrarea copiilor în adolescenţă aud tot mai des să înceteze să mai viseze „la cai verzi pe pereţi” şi „să revină cu picioarele pe pământ”.

 

Sunt încurajaţi, sunt lăudaţi – apoi nu mai sunt

bebe merge

Hai să ne gândim la un bebeluş. Cum începe să dea primele semne că vrea să vorbească sau să meargă, părinţii, bunicii şi toţi din preajmă îi spun „hai, hai că poţi!”. Chiar dacă copilul cade, aude încurajările şi se simte bine şi are încredere şi iar se ridică.

Mai târziu copilul învaţă să se încalţe. La început, se încalţă invers. Dar părinţii nu se supără, însă îl laudă de fiecare dată când reuşeşte să facă bine (orice ar face). Dacă vrea să înveţe să meargă pe role, cu bicicleta, la început cade, îşi „rupe” genunchii şi coatele, se umple de sânge, dar el râde şi se ridică din nou, încurajat de părinţi şi mai încearcă odată până reuşeşte.

 

Dar pe măsură ce copilul creşte, părintele începe să aibă aşteptări ca el să facă totul perfect şi culmea chiar fără ca părintele să-i fi arătat mai întâi copilului cum se face acel lucru. Copilul începe să audă în loc de „hai că poţi!”, „Chiar de nimic nu eşti în stare?”, „nu am nicio bază în tine!”, „cutare cum poate şi tu nu poţi?”. Dacă copilul mai face cunoştinţă şi cu alţi fraţi sau surori mai mici, părintele se aşteaptă ca acel copil, mai mare să fie deja model pentru fraţii sau surorile mai mici. Nu are voie să greşească. Copilul face cunoştinţă, poate, şi cu palma mamei sau a tatălui, care de data asta nu-l mai mângâie. De data asta simte durerea. Iar tonul părinţilor nu mai este de încurajare, ci provoacă durere în inima copilului.

 

Sunt sprijiniţi – apoi nu mai sunt

 

In prima parte a copilăriei, copiii sunt sprijiniţi ca să îşi atingă potenţialul. Părintele îşi sacrifică propriile dorinţe, propriile vise şi cel puţin din punct de vedere financiar, copiii sunt sprijiniţi să-şi urmeze visul.

 

Apoi, pe măsură ce creşte, de câte ori visează, părintele îl apostrofează cu „hai, hai, lasă prostiile! Treci de fă… cutare treabă!”. Apoi, în loc, de „sigur, dragul mamei o să faci cursuri de… ce-ţi place ţie”, aude „să-ţi dau bani pentru…? Dar meriţi? Ce note ai la…”, „dacă nu reuşeşti să te descurci la … (materia X), te întrerup de la…(ce-i place copilului)” – şi chiar o face. Îşi opreşte copilul de la cursurile de muzică, de dans, de şah, de tenis, de … pentru că notele la disciplina X (să zicem geografie) sunt mici şi foarte mici. Părintele nu ia în considerare că în momentul în care îl pedepseşte şi îi ia copilului ce-i place, copilul nu va mai face şi ce trebuie. El îşi doreşte doar rezultate bune şi foarte bune la… geografie. Ce-l interesează pe părinte că copilului îi place şi se pricepe la desen? „Ce să facă cu desenul?”, spune adesea părintele.

La început, nu au experienţe negative

 

Un copil nu ştie ce este ăla eşec. El nu are noţiunea asta în vocabularul lui. Această noţiune este doar în mintea adulţilor care îşi doresc perfecţiunea. Faptul că un copil nu are experienţe negative îl face foarte îndrăzneţ, foarte curios, foarte creativ.

 

Dar, pe măsură ce creşte şi începe să se izbească de refuzuri şi alte experienţe care îi produc suferinţă, şi ei încep să vadă viaţa şi lucrurile prin prisma durerilor şi suferinţelor îndurate de la o experienţă negativă. Şi încep să dea înapoi. Cu cât aceste experienţe şi-au lăsat mai mult amprenta asupra copilului, şi cu cât şi familia din care face parte îl educă să dea înapoi după o durere, cu atât copilul va renunţa mai uşor la ce-şi doreşte. Şi educaţia nu se face doar prin cuvinte. Mulţi părinţi spun, „da’ doar nu l-am învăţat eu să renunţe sau să dea înapoi! Aşa a vrut el.” Poate că părintele nu i-a spus în cuvinte, dar l-a educat prin exemplu personal. Dacă părintele dă înapoi la greu, o va face apoi şi copilul.

Nu le este frică

 

Un bebeluş, şi uneori şi un copil dacă are chef să râdă, râde, dacă vrea să gângurească, gângureşte, dacă vrea să strige sau să ţipe, o face. El nu ştie şi nu-i pasă că vecinul nu poate să doarmă sau înjură că are bebeluşi în bloc. El îşi vede liniştit de ceea ce-l interesează pe el. Nu are habar de ce mama îi tot spune să nu mai strige sau să ţipe. Şi nici nu-l interesează.

La această vârstă este atât de curios că vrea să guste tot, să testeze, să experimenteze. Este creativ, are idei şi vrea să le pună în aplicare ca să vadă ce iese. Nu-i pasă ce zic adulţii.

copiii si sportul

Când se apucă o persoană de sporturi extreme? În copilărie. Atunci când vrea să arate de ce este în stare, când nu-l sperie că va cădea, că se zgârâie, că se juleşte, că se umple de sânge sau că îşi rupe oasele. Iar dacă va cădea, aşa cum se întâmplă de multe ori, se ridică, râde, şi spune, „aşa a fost la început, dar să mă vezi de data asta!”.

 

Pentru ei, imposibilul e doar la un pas distanţă de a fi atins

 

Cuvântul imposibil, este un alt termen care nu intră în vocabularul unui copil. Pentru el, e foarte simplu să atingă şi să primească luna de pe cer, să facă tot ce-şi doreşte, cum doreşte şi când doreşte.

 

Cuvântul imposibil apare în dicţionarul copilului pe măsură ce creşte şi se apropie de adolescenţă. Şi asta pentru că deja l-a auzit de câteva mii de ori. A ajuns să îl înveţe.

 

Încep să se formeze primele zale ale lanţurilor

 

Pe măsură ce creşte, copilul aude tot mai des şi mai mult cuvinte care îl dor. Dacă a pus o întrebare şi părintele sau profesorul e supărat (din alt motiv) strigă la copil „lasă-mă-n pace!”, sau „taci din gură, eşti prost!”, „taci că spui numai prostii!”, „uite ce nepriceput eşti!”, „de nimic nu eşti în stare!”, „eşti un băbălău!”, „eşti moale ca un papă-lapte!”etc., copilul plânge şi suferă şi vorba aceea face cicatrice în mintea şi sufleţelul lui.

Dacă pe când merge la şcoală sau la grădiniţă, alţi copii, râd de el şi de cum se îmbracă sau de cum vorbeşte sau de cum gesticulează, dacă este luat peste picior, bătut apar alte răni în inima lui.

De fiecare dată când este oprit de cei mari să nu mai facă asta pentru că „e imposibil, sau „pentru că aşa vreau eu”, sau „pentru că eu îţi spun să n-o faci” apar alte răni în inima lui.

 

Fiecare refuz, fiecare apostrofare, fiecare jignire, fiecare rană, fiecare experienţă negativă, râs al celor din jur etc. devine o za a unui lanţ care creşte în jurul lui şi pe măsură ce creşte îl opreşte din a se mişca şi a face ce îi place.

 

Ce înseamnă „Să fii copil genial şi să reuşeşti”

 

Pentru unii copii să reuşească, înseamnă să-şi trăiască visul. Sunt sprijiniţi de părinţi, învăţaţi să nu asculte pe nimeni din exterior, decât de cei care îi încurajează să-şi urmeze visul până îl ating. Aceştia sunt cei ai căror părinţi, nu le spun copiilor şi nu-i învaţă sensul cuvântului imposibil. Dimpotrivă, le finanţează cursurile, acceptă să plece copii în campusuri, la antrenamente, la competiţii şi copiii lor devin din ce în ce mai buni la ceea ce îşi doresc şi în final reuşesc să îşi atingă visul şi să-i inspire şi pe alţii.

 

Dar, pentru majoritatea covârşitoare a copiilor, să reuşească, înseamnă să fie capabili să înveţe şi să reproducă pe de rost, cuvânt cu cuvânt tot ce le-a spus educatoarea, învăţătoarea, sau profesoara. Şi pe moment e bine. Copilul reuşeşte să obţină note mari, cu care părintele se mândreşte şi profesorul se laudă. Din multe puncte de vedere, aceasta este o reuşită. Din alte puncte de vedere, nu e. Copilul care învaţă pe de rost şi face doar ceea ce i se spune, nu poate să-şi pună propriul cap, propria minte la lucru, nu poate fi creativ şi va ajunge toată viaţa să facă doar ce i se spune. Pentru că aşa s-a învăţat de mic. Sau până când va deveni conştient şi va rupe lanţul.

 

Iar eu sunt profesor şi ştiu. Şi eu am învăţat pe de rost, apoi mă pierdeam pentru că dacă uitam un singur cuvânt, uitam tot şi începeam să tremur ca varga. Până ce am ajuns în facultate şi o colegă de cameră a luat nota 10 la un examen, pe o temă la care nu citise subiectul (nu-l citise atunci, dar citise cu ani în urmă). Pentru că a ştiut să dezvolte, să se gândească şi să vorbească despre tot ce învăţase din alte cărţi pe care le citise. Aşa că de atunci am învăţat să trec prin filtrul gândirii mele tot ce învăţ. Şi să învăţ şi din alte canale şi surse, nu doar din ce citesc în cărţi sau îmi spune cutare profesor. Şi pentru că am fost învăţată să învăţ pe de rost şi să fac doar ce mi se spune, încă mai am probleme în a găsi subiecte pe care să le tratez cu propriile mele cuvinte, încă nu reuşesc să fiu atât de creativă pe cât mi-aş dori.

 

În următoarele două articole o să-ţi spun despre celelalte două etape atinse de Andreea în observaţia ei, respectiv tinereţea şi vârsta adultă.
Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

COPIII DE AZI NU MAI SUNT COPIII CARE AM FOST NOI

copii la joaca

 

Acum o lună şi jumătate mă aflam în oraş la plimbare cu bebeluşul meu. Să-l scot şi pe el un picuţ la aer. Aşa că m-am dus într-un parc de copii din apropiere. M-am aşezat pe o bancă lângă o doamnă care era acolo cu nepoţelul. Discutând despre copilul meu, îmi spune:
Trebuie să aveţi răbdare cu el!” Eu dau din cap şi o ascult mai departe. Apoi zice: „Nu ştiu, da’ parcă copiii de azi nu mai sunt copiii care am fost noi…”
Atunci am întrebat-o, Oare ei nu mai sunt cum am fost noi sau noi nu ne mai putem coborî la nivelul lor? Adică, ne-am obişnuit să avem un program de lucru, ca viaţa noastră să se desfăşoare cu anumită viteză şi nu ne mai putem adapta la ritmul lor. Poate că acum ni se pare că ei se mişcă prea încet pentru ce vrem noi să facem în viaţă. Poate că vrem să le impunem ritmul şi viteza noastră. Şi atunci, chiar trebuie să învăţăm să avem răbdare.

Evident, vorbeam din punctul meu de vedere. Pentru că am observat la mine, că după ce am rămas însărcinată şi nu mă mai puteam deplasa cu aceeaşi viteză ca înainte, am încetinit ritmul şi m-am gândit pentru ce atâta grabă? Şi cu cinci minute în plus sau în minus, tot acolo ajung. Aşa că am micşorat viteza până m-am simţit bine ca să nu obosesc. După ce am născut, mi s-a părut că m-am eliberat de o greutate şi parcă, din obişnuinţă am tendinţa de a dori să fac lucrurile cu aceeaşi viteză de dinainte de sarcină. Numai că iarăşi, lucrurile nu mai sunt la fel. Copilul are ritmul lui. Şi eu trebuie să mă adaptez la el şi nu el la mine.

Dar în această o lună şi jumătate cât a trecut de atunci, această discuţie a „clocit” în mintea mea şi s-a născut o idee de articol pentru blog.

 

CONDIŢIILE S-AU SCHIMBAT

Între timp o altă întrebare s-a născut în mintea mea. Dar noi putem să fim părinţii care au fost părinţii noştri?
Pentru că pe când eram copii ne-am plâns că părinţii noştri nu sunt cum ar fi trebuit să fie. Iar acum, că noi suntem părinţi, ne plângem de copiii noştri că nu sunt perfecţi, aşa cum suntem noi.

VIAŢA MAMELOR NOASTRE

Ştii cum se spune, abia când devii mamă, realizezi efortul pe care l-a depus mama ta, să te crească pe tine. M-am uitat un pic la viaţa mea şi am comparat-o cu a mamei mele de pe vremea în care eu eram bebeluş, acum vreo 40 de ani şi iată ce am descoperit.
Pe vremea aia nu existau scutece de unică folosinţă sub formă de chiloţel, nu se foloseau şerveţele umede de cumpărat, moi şi parfumate cu care să fie şters funduleţul bebeluşului. Mama trebuia să ne şteargă cu o cârpă (mai mult sau mai puţin moale) sau să ne spele. Nu existau maşini de spălat automate. De fapt, poate nici pe cele manuale nu şi le permitea oricine (dacă existau). Aşa că mamele noastre trebuiau să spele toate scutecele şi hainele la mână. Să le cureţe, să le fiarbă şi apoi să le spele manual. Şi toată operaţia asta lua timp, nu glumă.
În afară de asta, nu toată lumea îşi permitea să cumpere detergenţi. Multe mame spălau rufele cu apă de ploaie sau făceau leşie. Iar leşia era uneori aşa de „tare” că-ţi făcea nişte răni la mână de te dureau o săptămână.
Nu existau frigidere, aşa că mamele în afară de a avea grijă de noi, trebuiau să gătească pentru toată familia, zilnic. Şi nu-mi aduc aminte ca mama să-mi fi spus că nu-i ajungeau cele 24 de ore dintr-o zi.
Acum majoritatea dintre noi folosim o maşină de spălat automată, scutece de unică folosinţă, detergenţi performanţi că nu trebuie să trecem rufele de 4-5 ori prin mână când le spălăm. Avem aragazuri, cuptoare cu microunde şi roboţi de bucătărie ca să gătim mai repede şi mai uşor. Beneficiem de frigidere să depozităm mâncarea pe care o gătim o dată la câteva zile şi parcă tot nu ne ajunge timpul să le facem pe toate aşa cum ar trebui. Sau cum am dori.
Dacă eşti mămică acum şi ai de crescut unul sau mai mulţi copii, ai putea să duci viaţa pe care au dus-o mama ta şi să fii precum părinţii tăi? Ai putea să renunţi la confortul tău ca să fii ca părinţii tăi? Eu, personal, nu cred că aş putea.

TAŢII ŞI EDUCAŢIA

Pe vremea în care noi eram bebeluşi şi copii, creşterea şi educaţia copilului sau copiilor, era exclusiv responsabilitatea mamelor. Taţii nu se prea amestecau. Mi-amintesc de acum câţiva ani o predică, un preot din Galaţi, care obişnuia să facă legătura în cuvântările lui între vremurile apostolice în care s-a scris Biblia şi evoluţia societăţii până la noi. Ne spunea: „Pe vremea când eram eu copil, taţii nu se amestecau în educaţia noastră. Tata nu m-a luat în braţe niciodată, nu m-a mângâiat şi să-mi spună „te iubesc, fiule”. Singura modalitate de a interveni în educaţia noastră era să pună mâna pe curea atunci când noi, mai năzbâtâioşi, nu o ascultam pe mama”.
În prezent taţii aleg să stea cu copiii, să se joace cu ei, îi îmbrăţişează, îi schimbă de scutece şi îşi ajută soţiile la diferite treburi. Şi tot noi ne plângem.
Câte mame ar putea să-şi crească copilul sau copiii fără să fie ajutate de partenerii de viaţă? Tu ai putea? Mie mi s-ar părea aproape imposibil.

MAMELE ÎŞI REZOLVAU TREBURILE

Cum spuneam mamele se ocupau singure de creşterea copilului sau a copiilor. Se ocupau de toate treburile din casă (curăţenie, gătit, spălat) fără ajutorul soţului. Dacă aveau de rezolvat ceva pe la Primărie sau la dispensar, dacă trebuiau să facă cumpărături, se duceau cu bebeluşul în braţe. Sau în cel mai fericit caz, găseau o vecină pe care o rugau să stea cu copilul până la întoarcerea ei. Taţii nu se implicau să stea cu copiii cât ele aveau de rezolvat diferite treburi.

Pentru că multe s-au schimbat, copiii se nasc şi cresc în prezent în condiţii crescute de confort fizic.

După toate aceste îmbunătăţiri de tehnologie, de confort şi responsabilităţi parentale, cred că este mult mai uşor să creşti şi să educi un copil în zilele actuale. Totuşi, numărul persoanelor care se plâng că e greu şi scump să creşti un copil este mai mare în prezent. Dovadă şi numărul din ce în ce mai mic de copii per familie în prezent faţă de trecut.

INFORMAŢIILE S-AU SCHIMBAT

În colecţia de cărţi „Ne vorbeşte Părintele Cleopa” se recomandă mamelor ca să vorbească cu bebeluşul încă din pântece. Părintele Cleopa spune că educaţia copilului începe din momentul concepţiei. Încă de atunci trebuie să începem să vorbim cu propriul copil. Aşa că eu, fără să mai citesc şi alte materiale am început să vorbesc cu el de pe când era în burtica mea şi să-l mângâi.
Pe când eram în spital, la două zile după naştere, am realizat că copilul îmi aude şi cunoaşte vocea. Şi asistenta mi-a zis că îmi recunoaşte vocea de pe când era în burtică. Apoi am aflat că de fapt copiii pot auzi în burtică şi se pot speria de zgomote puternice precum cele date de maşini de salvare, de aparate folosite în construcţii etc.
Acum am avut curiozitatea să mai şi citesc despre aşa ceva şi am găsit câteva site-uri care confirmă cele de mai sus. Copilul începe să înveţe încă din burtica mamei.
http://smartwoman.hotnews.ro/Ce-invata-bebelusii-inca-din-burta-mamei

http://www.desprecopii.com/info-id-7515-nm-Ce-aude-bebelusul-din-burtica-mamei.htm

http://www.copilul.ro/sarcina/despre-sarcina/Bebelusul-aude-vocea-mamei-in-burtica-a10654.html

Psihologul Augusto Cury, autorul cărţii Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi spune la capitolul Sindromul gândirii accelerate:

„În ce priveşte excesul de informaţie, este fundamental să se ştie că un copil de şapte ani din zilele noastre are mai multe informaţii în memorie decât o persoană de şaptezeci de ani, de acum un secol sau două”.

ŞTIRILE ŞI FAMILIA

Pe vremea când noi eram copii, informaţiile care ajungeau la bebeluş erau cele din familie, de la „radio-şanţ” (bârfitoarele satului) şi eventual de la slujbele bisericeşti. Televizoarele aveau program zilnic de două ore de emisiune, în care existau ştiri ne-adevărate, dar cu înţeles pozitiv. Se spunea despre faptul că „Tovarăşul a vizitat fabrica…”, „Tovarăşa a realizat…”, „În oraşul cutare s-a înfăptuit…, s-a construit”, „în judeţul X producţia se preconizează a fi de…”. aşa că prea multe ştiri negative nu ajungeau la copil, în burtică. Iar copilul nu învăţa prea multe.
În societatea modernă, televizorul ocupă un loc central şi sunt frecvent urmărite canalele de ştiri. După cum spune psihologul Augusto Cury, viteza cu care se derulează informaţiile la televizor determină Sindromul gândirii accelerate.
Mamele însărcinate ascultă ştirile cu înfrigurare şi se îngrozesc de ceea ce aud şi au sentimente de teamă în legătură cu ce ar putea să li se întâmple. Dar nici nu se opresc din ceea ce le face rău şi lor şi copilului din burtică. Multe dintre ştirile prezentate la televizor şi audiate zilnic sunt grosolan exagerate şi sunt peste 99% cu înţeles negativ. Şi foarte multă informaţie negativă ajunge la bebeluş. Nu că după naştere ar ajunge el să recunoască vocea vreunei crainice de la televizor, dar sentimentele pe care le trăieşte mama auzind şi văzând ştirile trec şi la bebeluş şi se imprimă în structura ADN-ului acestuia. Mai multe detalii despre rolul emoţiilor şi al sentimentelor privind modificarea ADN-ului uman poţi găsi urmărind filmul Legea Rezonanţei. https://www.youtube.com/watch?v=MDo8dO6hnjo

COPIII ĂŞTIA AU CALCULATORUL ÎN SÂNGE

Câte mame din vremurile noastre nu spun despre copilul lor că parcă ar avea calculatorul în sânge? Câte nu se miră de faptul că după ce depăşesc un an sau doi, copilul lor a devenit expert în calculatoare şi sparge parolele chiar dacă nu ştie alfabetul. Şi intră pe net pe site-uri pe care mama habar nu are să intre. Şi ştie şi cum să ajungă la site-urile de desene animate sau la orice îl interesează pe el. Pe măsură ce creşte, copilul devine tot mai bun la partea de tehnică atât la calculator, cât şi la telefon şi toate instrumentele electrice de care adultul abia îndrăzneşte să se atingă.
Pe vremea în care ne-am născut şi crescut noi nu exista calculatorul. Acesta a apărut mult mai târziu în existenţa şi viaţa noastră. Poate tocmai de aceea ne este şi foarte greu să ne adaptăm şi să-i învăţăm deplin tainele.

 

CUM ÎNVAŢĂ BEBELUŞII?

Acum câţiva ani citeam o carte de Christian Drapeau „Învaţă cum să înveţi repede” şi am ajuns la partea cu undele cerebrale. Mi s-a părut informaţia foarte plictisitoare cu atât mai mult cu cât erau date valorile în hertzi ale acestor unde. Şi am trecut foarte superficial peste informaţie. Dar de curând am mai auzit de ele urmărind un articol de blog în limba engleză. Aşa că m-am documentat şi acum probabil vei considera că o să te plictisesc eu pe tine. Pentru că îţi vorbesc despre undele cerebrale şi frecvenţele lor. Mă străduiesc să fiu cât mai succintă.

S-ar părea că există patru stări mai cunoscute sau frecvenţe de undă pentru creierul uman.

Starea β (beta) cu frecvenţe între 13-40 Hz, specifică populaţiei adulte, este starea alertă de vigilenţă, de concentrare, de percepţie, de rezolvare activă de probleme.

Starea α (alfa) cu frecvenţe între 7-12 Hz este starea de relaxare, de visare cu ochii deschişi, de vizualizare, de creativitate în care ideile vin sub forma unor flash-uri.

Starea θ (theta) cu frecvenţe între 4-7 Hz este starea normală pentru copiii între 1 şi 13 ani. La adulţi se manifestă la limita dintre somn şi trezie. În această stare există senzaţia de plutire, senzaţie eliberatoare de pace, dispar fricile, se găsesc idei noi şi creative. Este folosită de psiho-terapeuţi pentru tratarea stresului la pacienţi.

Starea δ (delta) cu frecvenţe între 0,1-4 Hz este naturală şi normală la fetus şi la bebeluşii până la un an. Este starea cea mai apropiată de momentul somnului, sau chiar a somnului profund fără vise şi a minţii inconştiente. În această stare se întâmplă magia creierului. Receptivitatea este crescută, aici este învăţarea supremă, se învaţă uşor noi limbi străine. Se dezvoltă intuiţia. Este starea în care au loc viziunile şi vedeniile sfinţilor.

Este starea care acţionează ca o formă de radar prin care este căutată informaţia, persoana ajungând să înţeleagă la cel mai profund nivel lucruri pe care nu le putem înţelege prin procesul gândirii raţionale.” http://www.electro-terapie.ro/index.php/2-uncategorised/166-frecvente-specifice-cerebrale

La adulţi se poate face re-programarea comportamentelor de către psiho-terapeuţi.

http://www.armonieinsuflet.ro/sufletul-si-frecventele-cerebrale/

http://healing.ro/undele-cerebrale/

http://terapiepentrusuflet.com/frecvente-de-unda/

Luând în considerare cele de mai sus, sintetizate de pe diferite site-uri, eu înţeleg că un copil învaţă inconştient tot ce face mama în timpul sarcinii şi în primul an de viaţă. Toate aceste informaţii trec sub formă de coduri în structura ADN-ului său, iar atunci când are nevoie de acele informaţii, le decodează foarte uşor.
Deci dacă pe timpul sarcinii şi a primului an de viaţă, mama şi tata lucrează şi folosesc calculatorul, copilul învaţă în mod inconştient şi codat să îl folosească şi primeşte această informaţie aproape în flux continuu şi repetat. Iar atunci când copiii ajung în faţa calculatorului, ştiu ce să facă, pentru că deţin deja informaţia.

SUGESTII

Deci, dacă vrei să ai copii cum erai tu pe când erai ca ei, iată ce îţi sugerez.

Din momentul în care rămâi însărcinată, renunţă la tot confortul tău, la televizor, la calculator, la telefon etc. şi mergi să locuieşti în casa bunicii. Da, în casa aia de lut şi fără energie electrică. Să te duci la culcare odată cu găinile pentru că nu-ţi dă mâna să cumperi şi să consumi lumânări aiurea. Să dormi pe saltea de paie. Pentru că nu ai frigider, va trebui să găteşti în fiecare zi la soba de la bucătăria de vară chiar dacă afară sunt 35+° C. Să accepţi să ţi se aşeze musca pe legumele proaspăt spălate şi tocate pe care trebuie să le pui în mâncare. Iar când te pui la umbră să te odihneşti, să-ţi faci vânt şi să te baţi de muscă cu o rămurică de nuc, sau de tei, sau… de orice fel de copac ai prin ogradă.

Şi dacă tu eşti dispusă să trăieşti viaţa pe care au trăit-o părinţii tăi şi să fii cai ei, apoi poţi fi sigură că şi copilul tău va ieşi afară să se joace pentru că se va plictisi să se zgâiască toată ziua la patru pereţi goi. Aşa cum ai făcut şi tu. Îşi va face păpuşi de cârpe, aşa cum ţi-ai făcut şi tu. Îşi va construi singur cărucioare de sârmă îndoită cum ţi-ai construit şi tu. Şi va alerga toată ziua desculţ pe uliţa satului fără să simtă că pietricele îi intră în tălpi, aşa cum ai alergat şi tu. Se va căţăra prin toţi copacii ca o pisică, va sări în sus şi în jos, se va tăvăli prin praf şi noroi aşa cum ai făcut şi tu. Se va zgârâia pe mâini şi pe picioare şi pe faţă, îşi va juli coatele şi genunchii şi va curge şi ceva sânge şi ceva lacrimi. Când vine iarna va fi foarte fericit să meargă să se dea cu sania, chiar dacă sania nu e decât o bucată de ceolofan. Si nu se va teme nimeni că se răneşte copilul pentru că nu a văzut ştiri cu copii care nu ştiu ce păţesc la derdeluş sau la locul de joacă. În final, copilul tău va fi fericit că şi-a trăit copilăria şi tot aşa vei fi şi tu că i-ai oferit copilului această şansă de a câştiga sau pierde, de a se lovi cu propriul lui cap de unele necazuri şi astea toate l-au întărit.

Dar dacă tu nu eşti dispusă să renunţi la confortul pe care ţi l-ai creat, nu da vina pe copii că nu sunt cum ai fost tu, că nu e vina lor.
Ei doar au învăţat inconştient să se adapteze din mers la toate condiţiile şi confortul pe care i le-ai creat tu.

COPIII ŞI JOACA

Apropo de joacă. Pe când eram copii, ieşeam şi ne jucam cât era ziua de lungă, atât timp cât părinţii erau la lucru şi îşi vedeau de viaţa lor. Când părinţii ajungeau acasă, mergeam şi noi spre casă, că ni se făcea foame. Părinţii nu ne purtau de grijă toată ziua, noi ne jucam liberi şi cum aveam chef. Ne mai şi accidentam, dar părinţii ne dojeneau cu: „Ei, aşa-ţi trebuie dacă…”. Îmi amintesc de o întâmplare imediat după ce am învăţat să merg pe bicicletă. Părinţii erau plecaţi la lucru, iar eu şi sora mea ne-am luat la ceartă care să meargă să cumpere pâine. Ea a zis că ei i-au spus părinţii să se ducă, iar eu voiam să mă duc, ca să mă arăt că ştiu să merg pe bicicletă. Şi ne-am luat la întrecere. Ea a luat-o la sănătoasa într-o alergare şi eu din urma ei nu am reuşit să a ajung din urmă cu bicicleta. Şi când să ajung la brutărie, pentru că aveam viteză, m-am dezechilibrat şi am căzut într-o tufă de trandafiri. M-am umplut de sânge la coate şi genunchi şi nu-mi amintesc să fi spus apoi acasă cum m-am rănit, de teamă să nu mai primesc şi vreo mamă de bătaie. Dar în momentul de faţă pentru mine este o amintire de nepreţuit, legat de cum mă jucam.

Dar în prezent, copiii ies la joacă, doar când sunt părinţii disponibili ca să-i însoţească. Asta pentru că au auzit tot felul de năzdrăvănii exagerate la ştirile pe care le urmăresc. Iar când îi însoţesc, părinţii au grijă să le spună: „Joacă-te frumos, ai grijă să nu cazi, să nu te răneşti, să nu… să nu”. Pentru că tot pun accent pe ce SĂ NU FACĂ copiii, exact aia se întâmplă şi copii, aleargă, cad, se zgârâie, se julesc etc. Apoi părinţii strigă la ei, cu voci şi tonalităţi imposibile, „Ce ţi-am spus eu să te joci frumos şi să nu alergi şi să nu …”. iar în final copiii, nu ştiu ce-i doare mai tare, zgârâietura sau tonalitatea părintelui.
Cât timp nu-l laşi să cadă, comiţi o „crimă” împotriva propriului copil, pentru că după părerea ta îl opreşti să nu cadă. Dar de fapt, îl opreşti să se dezvolte. Odată cu căderea, copilul găseşte şi puterea de a se ridica şi dacă nu poate sau nu ştie, ăsta este rolul tău, să-l ajuţi şi să-l înveţi să se ridice, dar să-şi înveţe lecţiile vieţii, nu să-l opreşti să cadă.

Şi parcă n-ar fi suficient că strigă la ei proprii părinţi. Dar pentru că numărul persoanelor vârstnice este mai mare decât cel al copiilor şi pentru că cei vârstnici sunt foarte sensibili la strigătele copiilor care se joacă, aceştia fac observaţii că ei nu se pot odihni din cauza copiilor care se joacă în faţa blocului.
Ba chiar într-o zi, trecând pe stradă am fost surprinsă să aud o doamnă care locuia într-un cămin cum îi spunea unui copil care se juca pe acolo: ”du-te şi te joacă în faţa blocului tău”. Dar ce ea şi-a cumpărat tot blocul? Atât timp cât locuieşte într-un cămin sau într-un apartament, trotuarul din faţa căminului sau blocului aparţin Primăriei, e spaţiu public. Şi are voie să treacă şi să se joace oricine. Numai dacă eşti proprietarul întregului bloc şi al trotuarului din faţă poţi pune o placă cu : ”Trecerea şi joaca interzise. Proprietate privată”.
După modul în care se comportă, copiii de azi se simt vinovaţi că sunt copiii sau că vor să se joace şi să-şi trăiască copilăria. Tot ce-şi doresc este să crească cât mai repede (probabil ca să le arate el celor bătrâni ce pot).

DUMNEZEU A DEVENIT VINOVAT

Un alt aspect care îşi pune serios amprenta asupra copiilor este dat de numărul de copii din familie. Pe vremea noastră, majoritatea familiilor aveau 3 sau 4 sau poate 10 copiii. Părinţii îşi vedeau de viaţa lor şi de activităţile lor şi nu-şi consumau timpul şi energia cu fiecare copil în parte. Îi mai lăsau unul în grija altuia mai ales după ce mai creşteau. Dacă se întâmpla vreun accident, vreo tragedie ca să piardă vreounul dintre copii, bineînţeles că sufereau. Orice părinte suferă sa-şi piardă copiii, dar se mângâiau cu ceilalţi care rămâneau şi îi auzeai spunând „Aşa a vrut Dumnezeu”, având înţelesul că Dumnezeu este Creatorul, este Stăpânul vieţii şi aşa a fost voia Lui.
Dar în zilele actuale, când în familie sunt unul sau doi copii, toată energia părinţilor se canalizează către ei prin grijă. Copilul a devenit „boţul de aur” al familiei şi dacă se întâmplă ceva, îi auzi spunând: „De ce Doamne? Ce-ai cu mine? Cu ce-am greşit?” De parcă Dumnezeu este răzbunător şi ei au dreptul să-L tragă la răspundere.

Ce legătură are acest punct cu copiii de azi? Aici e vorba de atitudinea părinţilor care imprimă comportamente diferite copiilor lor.

Pentru că părinţii au un rol foarte protector faţă de copiii lor, îi face să devină „handicapaţi” pentru că ei nu mai sunt capabili să înfrunte situaţiile vieţii şi aşteaptă să lupte părinţii lor pentru ei. Iar asta este o „crimă” împotriva copiilor.

Dar pentru că trebuie găsit un ţap ispăşitor, şi pentru că e greu să recunoşti că eşti vinovat de modul în care se poartă copilul tău în prezent, trebuie să spui că s-au schimbat copiii, sau că Dumnezeu e vinovat.

În concluzie, copiii de azi nu mai sunt copiii care am fost noi pentru că:

  •   ne-am obişnuit cu un ritm de viaţă rapid şi ne vine foarte greu să încetinim şi să dăm în mintea copiilor,
  • s-au schimbat complet mediul, confortul şi stilul de viaţă în care copilul vine pe lume,
  •  s-au diversificat rolurile parentale. Ambii părinţi au grijă de copii
  •  a crescut imens cantitatea şi a scăzut calitatea informaţiei pe care o primeşte copilul în primul an de viaţă,
  •  copilul a găsit alte jucării mult mai inteligente cu care să se joace,
  •  nu i se mai permite să se joace cum ne jucam noi şi să-şi trăiască copilăria
  •  atitudinea părinţilor s-a schimbat radical faţă de propria persoană, faţă de copiii, faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu.

*** Dacă ţi-a plăcut acest articol aştept comentariile tale pe blog, pe email sau pe reţelele de socializare.
Dacă îl consideri util şi pentru alţii, poţi să îl trimiţi mai departe apăsând butoanele like, share sau forward.

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

DEPRESIE POSTNATALĂ

20140520_143108.2

 

 

Am auzit de multe ori despre alte mămici care au suferit depresii după naşterea propriului copil. La început am fost foarte mirată, pentru că nu am putut să înţeleg cum ai putea să fii deprimată după ce ţi se naşte copilul.
Pe timpul sarcinii, însă, mă gândeam că probabil cele care au suferit depresii au avut o lipsă de vitamine şi minerale din organism. Cu atât mai mult cu cât pe timpul sarcinii, copilul consumă multe din resursele corpului viitoarei mămici. Evident şi el trebuie să crească. Şi am auzit că la naştere începi să te simţi goală pe interior, te simţi ca şi când nu mai rămâne nimic în tine. Ce m-a uimit foarte mult, e că pe timpul sarcinii nicio doctoriţă nu mi-a recomandat să iau vitamine. Dar am luat fără voia şi fără ştirea lor. Voiam să evit să mă simt goală şi epuizată de toate resursele necesare. Adică e important să ia şi copilul ce are nevoie, dar să-mi rămână şi mie pentru viaţa mea.
Cu toate acestea am avut şi eu câteva momente în care am clacat emoţional şi am plâns în maternitate. Şi asta cu toate vitaminele luate şi cu toată dezvoltarea mea personală. N-am suferit foarte mult, pentru că chiar în timp ce aveam momentele de plâns, mintea mea analiza stările mele sufleteşti, cauzele şi ce învăţăminte pot trage din ceea ce mi se întâmpla.
Probabil că te întrebi, de ce nu am scris despre asta până acum? Pentru că am considerat-o o experienţă umilitoare pentru o persoană care se dezvoltă şi care vrea să-şi îmbunătăţească modul de gândire şi viaţa. Apoi m-am gândit la cuvintele Sf. Ap. Pavel care spune „Nu fac binele pe care vreau să-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac” (sau ceva de genul ăsta), vrând să spună că oricât am căuta noi să nu mai greşim, tot o facem. Apoi m-am gândit că nimeni nu e perfect. De ce aş poza eu în aşa ceva? Nu în ultimul rând m-am gândit că într-adevăr e o experienţă mai puţin onorantă pentru mine, dar atâta vreme cât am învăţat ceva din ea, de ce să nu împărtăşesc şi altora? Ca şi alte viitoare mămici să se inspire. Şi dacă consideră că perspectiva mea asupra subiectului le ajută, de ce nu?

Acele clacări emoţionale au fost doar pe perioada spitalizării din maternitate. Ajunsă acasă, deşi medicul ginecolog îmi spusese că voi mai avea cam o lună asemenea manifestări şi clacări, am avut grijă să nu se mai întâmple. Acasă m-am refăcut după tot ce am suferit în spital.

Mai departe o să-ţi spun câteva cauze care m-au făcut pe mine să clachez.

CÂND NU TE POŢI ODIHNI

Cine spune că în spital te odihneşti?
Încă dinainte de naştere nu mă puteam odihni noaptea. Nu aveam dureri, dar eram oarecum îngrijorată. Aveam şi emoţii pentru că era prima „naştere”. Tot felul de întrebări se năşteau în mintea mea? Cum o să fie băiatul? Cum o să arate? Cum va decurge naşterea? Cum o să-mi dau seama că am contracţii? Mai auzisem şi de banii pe care trebuie să îi dai în stânga şi în dreapta şi mă îngrijora. Pentru mine nu e ceva natural să dau bani pentru un serviciu care mi se cuvine (pentru că beneficiez de asigurări sociale). O groază de bani mi s-au luat ani la rând din salariu şi nu am avut nevoie de nimic până anul ăsta. Aşa că nu mă simţeam confortabil la gândul că trebuie să dau şi cum să dau, cum să procedez.
Tocmai de aceea, cam din ultimele săptămâni de sarcină mi se decalase mult somnul. Adormeam adesea pe la orele 5 sau 6 dimineaţa. În spital a fost şi mai rău. Pentru că dacă acasă puteam să dorm până pe la ora 13 sau 14, în spital începând cu ora 6 dimineaţa, începe foiala. Curăţenia pe care o fac îngrijitoarele, tratamentele la paciente. Apoi micul dejun, vizita medicilor, încât poate doar după amiază poţi să te odihneşti. Cel puţin aşa a fost în cazul meu.
În noaptea de după operaţie nu am dormit absolut deloc. Erau alte gânduri care se învârteau în capul meu. Cum să procedez cu atenţiile financiare pe care „trebuia” să le fac? Oricât mă străduiam să mă opresc din prea mult gândit, nu reuşeam s-o fac, ba dimpotrivă. Sincer, mi-am făcut griji degeaba. La unele am reuşit să le dau (chiar dacă îmi era jenă de gest) la altele nu. Personal, n-am observat nicio diferenţă în modul în care am fost tratată. Adică la fel de bine şi frumos s-au purtat cu mine şi cele cărora nu le-am dat nimic.
Iar după ce am ajuns din sala de naşteri în maternitate şi mi s-a adus băiatul lângă mine a fost şi mai greu cu somnul. Abia reuşeam să dorm câteva ore pe noapte şi alea cu întrerupere (că plângea copilul să-i dau mâncare). Iar dacă nu plângea băiatul meu, plângeau ceilalţi bebeluşi şi parcă era o reacţie în lanţ. Era suficient să dea unul startul că începeau toţi să plângă. Să poţi să dormi în acele condiţii era foarte dificil. Iar ziua nici nu se punea problema să mă pot odihni. Şi iată de ce.

CÂND TOATĂ LUMEA ARE PRIORITATE

Cum spuneam, începând cu ora 6 dimineaţa începea forfota. Curăţenia, tratamentul, perfuziile, înjecţiile, trebuia să dau mâncare la copil, să mă pregătesc de vizită. Plus pe toată durata zilei câteva perfuzii şi alte injecţii, pansamente etc.
Veneau asistentele de la pediatrie şi făceau toaleta copilului, îl cântăreau, îl pregăteau pentru ziua care urma. Trebuia să fiu de faţă şi să fiu atentă. Vorba ceea, copilul nu e ca o maşină de spălat la care să-i înveţi instrucţiunile de folosire. Sunt la primul copil şi trebuia să învăţ cum se înfaşă, cum se schimbă scutecele, cum se ţine în braţe, cum îi dau de mâncare, cum îl spăl şi aşa mai departe.
La micul dejun nu mai ajungeam. Venea medicul la vizită – trebuia să aibă prioritate că doar nu poate sta după fiecare pacient în parte.
Copilul plângea şi nu reuşeam să-l alăptez, iar hrănirea lui dura foarte mult timp. Nu ştiu dacă aşa e la toate mămicile, dar la mine, cel puţin la început alăptarea îmi lua câteva ore. Timp în care nu puteam nici măcar să beau apă. Nu de alta, dar aveam impresia că două mâini nu-mi erau suficiente.
În cursul zilei mai veneau asistentele şi doctoriţa de la pediatrie, mai vedeau copilul şi bineînţeles că şi ele aveau prioritate că trebuia să fiu atentă la ce îmi spuneau să fac. Nu mă plâng de faptul că veneau să vadă copilul şi ce se mai întâmpla. Poate sunt persoane care ar fi avut nevoie de vreun sfat şi nicio asistentă de la pediatrie n-a apărut. Partea neplăcută era că veneau la ore la care nu mă aşteptam. Şi cam de fiecare dată trezeau copilul (care poate abia adormise). Şi iar trebuia să-l hrănesc şi mă chinuiam să-l adorm. Înainte să plec acasă, i-am zis unei asistente că băieţelul meu nu a mai făcut caca de când îl pusesem la sân, adică de vreo trei zile. A zis că vine cu o sondă să verifice. Mă aşteptam, să revină în 5-10 sau 15 minute. Dar a apărut după aproape o oră şi jumătate, adică abia după ce îl hrănisem şi adormise.
Dacă venea soţul cu ceva de mâncare şi apă şi el avea prioritate, că trebuia să ajungă şi pe la muncă, nu-l puteam pune să aştepte toată ziua până reuşeam să ajung la uşă să iau bagajul.
Abia dacă reuşeam să ajung la masa de prânz. Poate după-amiază după orele 3 sau 4 se mai liniştea forfota şi reuşeam şi eu să mănânc, să mă hidratez şi să mă relaxez. Dar de dormit nu puteam. Pentru că poate la o oră după ce puneam băiatul jos, după ce îl alăptasem, începea iar să plângă. Şi la început n-am ştiut de ce. Am aflat abia la o săptămână după ce am ieşit din spital că nu aveam suficient lapte şi băiatul meu nu se sătura.

CÂND „TREBUIE SĂ…”

Toată lumea ştie să critice şi eventual, să dea sfaturi. Fie că sunt amatori sau profesionişti, majoritatea persoanelor dă sfaturi. Majoritatea sfaturilor încep cu, sau conţin expresia „trebuie să”.

Mintea umană preia această expresie ca fiind ceva obligatoriu. Nu ca pe un sfat, ci mai degrabă ca pe un ordin. Apropo, dacă te-ai enervat vreodată că cineva şi-a băgat nasul în viaţa ta şi ţi-a dat sfaturi pe care poate nu le-ai cerut, analizează dacă nu cumva te-a enervat tonalitatea şi folosirea în exces a expresiei „trebuie să”.
Chiar şi când vorbesc cu mine şi îmi spun: „trebuie să fac aia”, „trebuie să fac aşa sau altfel”, nu o spun cu sensul de este „indicat să”, este „recomandat să”, ci o spun cu sensul de „este singura cale prin care pot să fac aia”, „e obligatoriu să fac aşa”.
Poate că sfaturile unor amatori care îmi spun că „trebuie să”, aleg să nu le iau în seamă. Ca să nu mă enervez fără rost din cauza unor persoane care îşi dau cu părerea. Apropo, în toate articolele mele şi eu îmi dau cu părerea, dar prima persoană pe care o sfătuiesc SUNT EU.
Dar când nişte specialişti îmi spun că „trebuie să” fac aşa sau altfel, atunci, sunt atentă şi caut să învăţ. Cu atât mai mult cu cât mă şi interesează ce „trebuie să” fac.

CÂND SFATURILE SPECIALIŞTILOR SE BAT CAP ÎN CAP

Cea mai mare problemă pe care am avut-o a fost legată de alăptare. Pentru că naşterea a fost prin operaţie cezariană, alăptarea a început cu o zi, chiar două întârziere. Problema a început când nu reuşeam să bag în guriţa copilului sânul meu.
De felul meu sunt o persoană foarte pudică, dar acolo, în maternitate, cam toate asistentele, fie de la maternitate, fie de la pediatrie şi infirmierele căutau să mă ajute să alăptez. Pentru că nu ştiam şi nu puteam s-o fac singură. Cam toate şi-au pus măna pe sânul meu şi-l manevrau în aşa fel încât să-l prindă bebe cu guriţa. Nu ştiu dacă îţi poţi imagina ce înseamnă pentru o pudică cum sunt eu să pună toată lumea din jur mâna pe sânul meu. Am căutat să-mi neglijez acea parte emoţională, prin care simţeam că mi-e jenă. Era important să pot să alăptez copilul. Partea neplăcută era că toate făceau manevra fizică, dar niciuna nu-mi explica ce am eu de făcut şi cum să-l manevrez eu. Pentru că după ce ele plecau de lângă mine, copilul meu scăpa din gură sânul, iar eu rămâneam înciudată pentru această neputinţă.
Adică, eu, care ţineam în braţe pentru prima dată un copil de două zile aveam nevoie de ambele mâini tocmai pentru a ţine copilul. Sânul meu era mare şi aveam impresia că mai aveam nevoie de alte două mâini cu care să manevrez sânul să-l pot pune în guriţa băiatului ca să sugă.
Mai mult decât atât sfaturile pe care mi le dădeau asistentele din cursul dimineţii erau în anumite situaţii anulate, criticate (criticile erau la adresa mea, că eu făceam lucrurile greşit) şi condamnate de cele care veneau după-amiaza.
Şi ştii cum se spune: „prea multe moaşe… rămâne copilul cu buricul netăiat”. Pentru că ce spunea una, anula alta. Fiecare îmi recomanda altă poziţie în care să stau, să ţin copilul şi să alăptez. Mă simţeam bulversată.

CÂND POŢI PRODUCE SUFERINŢĂ CHIAR DACĂ AI DREPTATE, BUNE INTENŢII ŞI ATITUDINE POZITIVĂ

Într-o dimineaţă, pe când îşi făceau vizita doctoriţa de la pediatrie, am menţionat problema mea legată de alăptat. Mi-a sugerat să îmi cumpăr nişte mameloane siliconate care ajută sânul să se muleze după guriţa copilului. Le-am cumpărat şi am început să le folosesc.
În sfârşit copilul meu sugea la sân. În ziua aia copilul a stat la sânul meu câteva ore. Eram epuizată, deshidratată, înţepenită pe un scaun, curgeau apele de pe mine, dar fericită că reuşisem să-mi fac băiatul să sugă de la pieptul meu.
La un moment dat a venit o asistentă care nu ştia de recomandarea doctoriţei de dimineaţă. Era veselă, cu atitudine bună, pozitivă cu bune intenţii de a mă învăţa ce e corect. Mi-a luat copilul de la sân, chipurile să-l reîmbrace cu scutecele care începuseră să atârne pe el. Apoi mi-a luat şi silicoanele de la sân şi mi-a recomandat altă poziţie de alăptare. Bineînţeles că iar şi-a pus mâna pe sânul meu. După ce a plecat de lângă mine, m-a pufnit plânsul. Eram conştientă că ea venise cu atitudinea pozitivă şi să mă înveţe, cu bune intenţii. Ştiam că profesional vorbind, avea dreptate. Pe termen lung nu era deloc o soluţie să învăţ copilul să sugă de la mameloanele alea de plastic. Dar pe termen scurt mă ajutaseră. Cu toate astea nu mă puteam opri din plâns. Imediat am început să mă întreb de ce. Mi-am dat seama că mi-a furat un moment de glorie şi m-a făcut să mă întorc la un moment de neputinţă şi frustrare, emoţional vorbind.

CÂND REALIZEZI CĂ ÎN MATERNITATE E NEVOIE DE UN CONSILIER PSIHOLOGIC

Având în vedere cele descrise mai sus, cam toată lumea era importantă şi avea prioritate mai puţin eu.
Copilul avea prioritate şi trebuia să îl hrănesc şi să am grijă de el că doar de aia am decis că vreau un copil şi l-am purtat în pântece.
Medicii erau importanţi. Asistentele erau importante şi trebuia să-mi facă tratamentul, căci aveau şi ele un orar.
Soţul avea prioritate.
Dar eu nu reuşeam să mă odihnesc, să mănânc să mă hidratez la timp.
Apoi mi-am amintit că la un seminar o doamnă ne-a spus următoarea poveste.
Într-un avion călătoresc mama şi copilul ei cel mic. Dacă se întâmplă ca avionul să treacă prin vreo turbulenţă şi pasagerii să rămână fără aer, cad măştile de oxigen. Întrebarea este, cui trebuie să pună mama prima mască? Răspunsul este EI. Pentru că dacă pune mai întâi copilului masca şi se întâmplă să fie ceva în neregulă cu ea, nu-şi poate ajuta nici copilul, nici pe ea pentru că ea rămâne fără oxigen. Dacă în schimb, îşi pune ei prima dată masca, mai e o şansă şi pentru copil” .
Aşa că am început să mă gândesc că din maternitate lipseşte un consilier psihologic care pe lângă tot ce se întâmplă să o înveţe pe proaspăta mămică că:
DA, copilul este important, dar nu este centrul universului. Nu-i poţi oferi atenţie 24/24. Pentru că atunci nu mai eşti mama lui ci asteroidul lui personal care se roteşte în jurul lui.
Pe primul loc ca importanţă TREBUIE SĂ fii tu. Da ai citit bine. Repet şi accentuez din nou.
Pe primul loc ca importanţă TREBUIE SĂ fii tu. Cum spuneam, eu sunt prima persoană pe care o sfătuiesc.
Pe termen lung, fie că ai grijă de copilul tău, sau de un bătrân sau de un părinte sau de un bolnav, nu poţi să ajuţi pe nimeni dacă tu eşti nedormit/ă, prost hrănit/ă, deshidratat/ă, epuizat/ă şi cu emoţiile vraişte. Ca să-i poţi ajuta pe alţii trebuie mai întâi să ai grijă de tine.

SINTEZĂ

Care au fost cauzele pentru care eu am clacat emoţional în maternitate?

  • Lipsa de odihnă şi epuizarea fizică
  • Alimentaţia precară şi slab calorică după naştere
  • Deshidratarea
  • Acordarea de prioritate altora şi nu mie
  • Bulversarea şi pierderea controlului emoţional.

P.S. Aşa cum am spus, a fost mai mult o clacare emoţională şi n-a fost tocmai o depresie postnatală pentru că după ce am ajuns acasă şi am început să mă odihnesc şi să mănânc şi să-mi acord prioritate şi mie n-am mai avut probleme. Atunci de ce am numit articolul „Depresie postnatală”? S-ar părea că în societatea în care trăim e foarte la modă să fii stresat/ă sau deprimat/ă. Din cărţile şi blogurile citite am înţeles că titlul unei cărţi sau al unui articol este foarte important. Chestie de marketing. Eu nu ti-am vandut articolul pentru o suma de bani, dar tu l-ai cumparat cu cateva minute din timpul tau. Iar pentru mine e important acest aspect. Ce e mai probabil să se caute pe Google? Clacare emoţională postnatală sau depresie postnatală? În afară de prietenii şi cei care sunt deja abonaţi cine ar mai putea să-mi citească articolele? Cei care dau de ele întâmplător pe Google. Şi evident, fiecare scriitor (de cărţi sau de bloguri) işi doreşte cât mai mulţi cititori.

 

*** Dacă ţi-a plăcut acest articol aştept comentariile tale pe blog, pe email sau pe reţelele de socializare.
Dacă îl consideri util şi pentru alţii, poţi să îl trimiţi mai departe apăsând butoanele like, share sau forward.

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

CAUZE NEVĂZUTE ALE CONFLICTELOR CASNICE

conflicte

 

În articolul precedent, numit „Tonul face muzica” spuneam că ideea de a scrie aceste două articole mi-a venit după ce am văzut pe facebook un citat care spunea că 90% dintre conflicte se produc din cauza tonalităţii şi a cuvintelor nepotrivite şi doar 10% dintre ele se produc din cauza diferenţelor de opinie.
Conflictele se pot produce oriunde şi din diverse motive:

  •  La locul de muncă
  •  Pe stradă
  •  În mijloacele de transport
  •  În parc
  •  Cu vecinii
  •  În familie.

N-o să discut despre conflictele din locurile publice, dar o sa vorbesc despre conflictele din familie, cu partenerul sau cu partenera de viaţă.
Oricât ar fi de fericită o căsnicie, tot mai există fricţiuni şi mai are şi momente tensionante, mai mult sau mai puţin conflictuale. Cauzele care le generează pot fi diverse. Partenerii de viaţă se pot certa din cauza banilor, din cauza copiilor, din cauza diferitelor obiceiuri, din cauză că unul încearcă să-l schimbe pe celălalt şi aşa mai departe.
Dar n-o să vorbesc despre aceste cauze pe care majoritatea le acuză, atunci când vor să vorbească despre conflictele din propria căsnicie.
O să vorbesc despre acele cauze care nu se văd. Care sunt foarte subtile şi pentru care trebuie să fii sincer cu tine, şi să te analizezi să vezi care este vina şi responsabilitatea ta pentru producerea acelui conflict.
De cele mai multe ori dăm vina pe celălalt ori de câte ori se produce o situaţie conflictuală, o neînţelegere. Dacă n-am da vina pe altcineva şi ne-am acuza pe noi înşine, n-ar mai fi conflict, nu? În afară de situaţiile în care eşti în conflict cu tine însuţi, orice situaţie de acest fel presupune cel puţin două persoane care se ceartă, ţipă una la alta, sau poate mai rău, se bat.
Iată ce te rog să verifici la tine, atunci când ai de-a face cu un, sau analizezi un conflict din căsnicie.

1. TONALITATEA FOLOSITĂ

Despre acest aspect am discutat în articolul Tonul face muzica. N-o să insist asupra lui, dar dacă nu te poţi concentra în momentul conflictului să-ţi controlezi tonalitatea, eventual după ce se termină, derulează filmul şi mai ascultă-te odată. S-ar putea să fii surprins/ă de ceea ce vei constata.

2. SITUAŢIA CONTULUI SENTIMENTAL

Iată pe scurt ce am învăţat la un seminar.
Toate sentimentele şi emoţiile noastre în relaţiile cu semenii sunt asemeni unui cont bancar în care facem frecvent depuneri sau de unde retragem. O să dau exemplu de câteva sentimente, mai ales cu persoana iubită: iubire, respect, încredere, atenţie, înţelegere etc.
Atunci când tu oferi aceste sentimente persoanei iubite faci o depunere, dar atunci când le ceri, faci o retragere. Ca să ai ce retrage la vreme de mare nevoie, înseamnă că trebuie să fi depus în vremuri de bunăstare sentimentală. Dacă doar retragi, retragi, retragi… la un moment dat se epuizează acea resursă şi intră pe minus. Contul sentimental intră în faliment. Deci şi sentimente pot fi investite să aducă profit (înţelegere), sau pot fi cheltuite, sau chiar risipite.

Dacă ai auzit de vreo tânără pe care prietenul sau soţul o iubeşte ca un nebun şi ea îl tratează cu răceală, aş vrea să te întreb, cât a durat acea relaţie? Sau dacă ştii pe cineva care a avut încredere în persoana iubită şi aceasta din urmă a profitat şi i-a călcat în picioare acea încredere, cât a durat relaţia? În astfel de situaţii în care unul oferă, oferă şi nu primeşte nimic în schimb, simte că îşi depune sentimentele într-un sistem păgubos, gen Caritas. Curând apar neînţelegeri, certuri şi ruperi ale relaţiei.
Deci, ca să ai de unde face o retragere sentimentală, e nevoie ca să fi făcut depuneri. Nimeni nu-ţi oferă totul şi nu-ţi pune lumea la picioare la infinit fără să primească nimic în schimb.
Care este situaţia contului tău sentimental? În ultima vreme ce au dominat? Depunerile sau retragerile?
Ţine echilibrul sentimental!
Verifică ce oferi şi ce primeşti în schimb în plan sentimental pe termen lung.

3. LIMBAJELE DE IUBIRE

Gary Chapman spune că sunt cinci limbaje ale iubirii:

  • Cuvintele frumoase
  •  Atenţia şi timpul acordat
  •  Serviciile
  •  Cadourile
  •  Mângâierile

Fiecare dintre noi are unul sau două limbaje de iubire dominante, iar restul le are în proporţie mai mică sau deloc. Ne cunoaştem propriul limbaj de iubire în funcţie de ceea ce ne place să oferim dintre cele enumerate mai sus.
N-o să descriu aceste limbaje de iubire, a făcut-o autorul, şi cartea Cele cinci limbaje ale iubirii  chiar este excepţională. Merită nu doar citită, ci savurată şi învăţată.
Întrebarea este, tu oferi persoanei iubite iubirea pe limba ei sau pe limba ta? Pentru că dacă partenera/ul te iubeşte pe limba lui/ei şi tu o/îl iubeşti pe limba ta e un mod foarte egoist de a oferi iubirea.

Să luăm un exemplu. Să presupunem că eşti femeie şi limbajul tău de iubire este atenţia şi limbajul partenerului este reprezentat de servicii. Pentru că limbajul tău este atenţia, tu o să-l asculţi cu ochii mari şi aştepţi să fii ascultată la fel, dar partenerul îţi oferă diverse servicii şi aşteaptă ca tu să le apreciezi şi să-i răspunzi tot cu servicii. Numai că nu se întâmplă până nu ajungeţi să vă cunoaşteţi şi respectaţi unul altuia limbajul de iubire. Asta înseamnă că oferi celuilalt ce vrei să primeşti tu, nu ce are el sau ea nevoie.
Până nu ajungi să cunoşti limbajul de iubire al persoanei iubite şi să vorbeşti pe limba ei nu a ta, ai un mod egoist de a iubi şi din această cauză vor apărea frecvent conflicte.

4. CE-I REPROŞEZI

Psihologii spun că vedem mai uşor greşelile la semenii noştri decât la noi. Dar exact defectul pe care îl detestăm şi criticăm la alţii, îl avem şi noi, numai că nu avem curajul să recunoaştem.
Dacă analizezi ce-i reproşezi cel mai des persoanei iubite, poţi constata ce te deranjează şi care sunt de fapt defectele tale ascunse. Cercetează-te în funcţie de asta şi vei constata că ai mai puţine motive să-i faci reproşuri.
La urma urmei, se spune că suntem media celor mai buni şase prieteni pe care-i avem şi că atragem persoane cu aceleaşi calităţi şi defecte ca şi noi.
Dacă ai aceleaşi defecte, cum poţi să-i mai reproşezi înainte să te schimbi tu în direcţia pe care o doreşti?

5. NEVOILE PARTENEREI SAU PARTENERULUI

Pe la seminarii am aflat că femeile şi bărbaţii au nevoi diferite ca să se simtă fericiţi şi iubiţi. Despre două dintre nevoile noastre de care vorbesc mai jos am auzit la două seminarii diferite. De curând am cumpărat o carte numită chiar aşa Nevoile lui, nevoile ei, dar încă nu am citit-o. După ce o citesc, revin să îţi spun mai multe. Despre ultima vorbesc fie din experienţă, fie din cărţi.

El are nevoie de respect, ea are nevoie de iubire

Ea ca să se simtă iubită are nevoie de tandreţe, de cuvinte dulci, de mângâieri etc, să se simtă în siguranţă, să ştie că deşi sunt alte femei mai frumoase, mai deştepte decât ea, el a ales-o pe ea pentru că o preţuieşte şi o iubeşte.
El are nevoie să ştie că este ca un rege pentru ea. Că niciun alt bărbat nu mai este ca el în ochii ei. Poate că exagerez puţin, dar el îşi doreşte să fie pus aşa pe un piedestal, iar ea îşi doreşte să se simtă alintată, şi în siguranţă alături de el.
Dacă ea nu-l mai respectă, el începe să n-o mai iubească. Cu cât ea nu se mai simte iubită, cu atât nu-l mai respectă. Cu cât el simte că ea nu-l mai respectă, cu atât n-o mai iubeşte. Ea aşteaptă ca el să se schimbe şi să o iubească, el aşteaptă ca ea să se schimbe şi să înceapă să-l respecte. Dar lucrurile nu se întâmplă de la sine.
Ideea este că sunt prinşi ca într-o spirală, un soi de gaură neagră, care îi absoarbe şi îi îndepărtează unul de altul. Până nu devin conştienţi de nevoile unul altuia şi nu încep să se schimbe pe sine însuşi/însăşi, lucrurile vor merge din ce în ce mai prost.

 

El are nevoie de sex, ea are nevoie să fie ascultată

O altă nevoie diferită este aceea că el are nevoie de sex. După cum spunea un domn la un seminar, din păcate, dacă ea nu i-l oferă, el îl poate găsi în altă parte, poate chiar gratis.
Ea are nevoie să fie ascultată atunci când are ceva de spus. Când ea deschide gura şi povesteşte ceva, nu caută soluţii. E destul de inteligentă să le găsească şi singură. Vrea doar să fie ascultată. Iar el are permanent tendinţa de a o întrerupe şi să-i ofere soluţii.
Când aceste nevoi nu sunt împlinite apar conflictele.

Evită comparaţiile

Comparaţiile ucid semenii, mai ales dacă sunt făcute să coboare pe cel cu care vorbim. Dacă vrei o relaţie bună cu partenera sau cu partenerul, evită să vorbeşti prea mult despre calităţile altor peroane de sex opus în faţa persoanei iubite.

6. ATITUDINEA TA

Poate că persoana iubită este deranjată de atitudinea ta sfidătoare, sau de neîncredere, sau de lipsa de interes, sau poate de prea multă curiozitate, sau poate de delăsare, atitudine certăreaţă, de dezinteres etc.
Verifică împreună cu persoana iubită dacă atitudinea este cea care v-a cauzat probleme şi cum o poţi remedia.

7. EXPRESII ŞI TICURI VERBALE DERANJANTE

[]Poate că exagerez, dar cred că fiecare dintre noi are nişte expresii şi cuvinte pe care le rosteşte mai des, indiferent de situaţie. Poate foloseşti cuvinte vulgare, sau alte expresii care asociate cu tonalitatea să deranjeze foarte tare partenerul sau partenera. De multe ori nu ne dăm seama de propriile ticuri verbale.
Într-o ceartă, uneori spunem ce ne vine la gură, fără să gândim ce am spus sau ce efect pot avea cuvintele noastre asupra celuilalt.
Dacă nu ştii ce expresii sau ticuri verbale ai atunci când te cerţi, întreabă-ţi partenera sau partenerul ce anume a deranjat-o sau l-a deranjat cel mai mult. Şi o să-ţi spună.
Caută apoi să eviţi folosirea acelor ticuri sau poate tonalităţi. N-o să reuşeşti instantaneu, dar cu puţin exerciţiu şi concentrare, cu siguranţă că în timp vor apărea îmbunătăţiri.
Sau poate eşti o persoană perfecţionistă, şi vrei să-ţi ajuţi partenera/ul să se schimbe şi o /îl sâcâi cu diverse probleme sau aspecte pe care nu le face corect, sau aşa cum ai vrea tu.
Pe scurt:
Dacă ai obiceiul de a te certa cu partenerul sau partenera de viaţă, verifică:

  •  Ce tonalitate foloseşti
  •  Care este situaţia contului tău sentimental
  •  Dacă vă cunoaşteţi şi respectaţi limbajele de iubire
  •  Ce-i reproşezi
  •  Dacă îi respecţi nevoile
  •  Care este atitudinea ta faţă de persoana iubită sau de ceea ce o interesează
  •  Care sunt eventualele expresii şi ticuri verbale pe care le foloseşti în conflict

 

*** Dacă ţi-a plăcut acest articol aştept comentariile tale pe blog, pe email sau pe reţelele de socializare.
Dacă îl consideri util şi pentru alţii, poţi să îl trimiţi mai departe apăsând butoanele like, share sau forward.

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!

 






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber