Redescopera fericirea prin rugaciune si filmele din mintea ta

Imaginaţia este mai puternică decât cunoaşterea.”

Albert Einstein

 

Dacă ai participat la seminariile pe care le susţin ştii că unul din punctele pe care le ating în legătură cu redescoperirea fericirii este acela de a schimba filmele din mintea ta. N-o să intru în detalii şi n-o să-ţi povestesc seminarul aici.

Poate că eşti o persoană care spune că nu îţi poţi crea filme în mintea ta şi că este supra-apreciată această capacitate.

Vreau să-ţi spun că te înţeleg perfect. Exact aşa am crezut şi eu, că este foarte greu să îmi imaginez şi să creez scenarii în mintea mea.

Cu toate acestea, o carte mi-a dovedit exact contrariul. Am găsit aceste întrebări într-o carte:

Ce culoare are uşa de la intrare în casa ta? Pe ce parte (stânga sau dreapta) se află mânerul, clanţa?

Dacă ştii să răspunzi la aceste întrebări fără să ai direct în faţa ochilor, uşa de la intrare, atunci îţi poţi imagina.

 

Puterea filmelor mentale

 

Mintea noastră are capacitatea de a crea lucrurile care încă nu există.

Iar prin asta mă refer deopotrivă la un accident, la o experienţă care încă nu a avut loc – şi apropo… atunci când vizualizezi o experienţă care încă nu a avut loc, îi poţi identifica dedesubturile, astfel încât să lucrezi asupra experienţei care va fi reală şi să o îmbunătăţeşti. (Degeaba prevezi tot ce va fi rău dacă nu iei măsuri.)

De asemenea poţi vizualiza motive care să te sperie sau care să te liniştească.

Când vine vorba de frică sau de îngrijorare, mintea creează scenarii care încă nu există – dar sentimentele sunt ca şi când chiar ar fi reale.

De aceea au găsit americanii acronimul F.E-A.R pentru frică (False Evidence Appear Real – Fapte /evidenţe false care doar par reale). Pentru că mintea creează sentimentul de frică pentru scenarii care încă nu există.

Pe de altă parte, ai libertatea de a alege ce gen de film să creezi în mintea ta.

Poţi crea un film în care toată lumea se bucură şi e fericită. Şi te provoc să nu mă crezi, ci să experimentezi.

Îţi poţi crea viitorul vizualizându-l cum să fie.

Jack Canfield spune că vizualizarea are puterea de:

  • A schimba viitorul şi cursul evenimentelor
  • A te motiva să treci la acţiune
  • A-ţi aduce claritate – să ştii exact ce vrei
  • A te face mai creativ – pentru că pe măsură ce vizualizezi detaliile a ceea ce îţi doreşti acţionezi şi ajustezi acţiunea în aşa fel încât rezultatele să fie cât mai fidele filmului din mintea ta.

 

Personal, îl cred pe cuvânt. Am avut câteva situaţii în care am schimbat ceea ce urma să se împlinească doar pentru că am schimbat scenariile din mintea mea.

 

Puterea rugăciunii

praying

Una dintre acţiunile pe care le poţi întreprinde şi care poate aduce nu doar linişte şi pace în viaţa ta, dar îţi poate creşte gradul în care să te poţi bucura de viaţă este rugăciunea.

Rugăciunea făcută cu credinţă te linişteşte, îţi reduce îngrijorările pentru că realizezi că nu trebuie să fii tu în controlul a tot şi toate, că pentru asta există Dumnezeu care poartă de grijă. Când realizezi că tu eşti o persoană limitată şi chiar dacă faci tot ce poţi, vor fi aspecte care scapă controlului tău, dar că Dumnezeu poate să poarte de grijă şi să controleze ceea ce tu nu poţi, începi să te linişteşti, să te bucuri de ceea ce ai.

Iisus ne îndeamnă, „Tu când te rogi, roagă-te cu credinţă că ai şi primit ceea ce ceri”.

Rugăciunea este dovedită a avea o putere extraordinară. Îmi amintesc de articolele în care ştiinţa a pus la îndoială puterea rugăciunii, pentru ca apoi să recunoască capacitatea acesteia de a schimba rezultatele.

Dacă eşti o persoană care citeşte multă literatură creştină, bisericească, şi dacă ai citit ce spune Părintele Cleopa, probabil o să spui că imaginaţia şi rugăciunea nu fac casă bună. Că cel ce îşi imaginează, nu se roagă ci doar îşi foloseşte imaginaţia.

Nu o să-l contrazic pe Părintele Cleopa sau pe vreun alt părinte al Bisericii.

O să spun doar că este dovedit faptul că noi gândim în imagini statice sau în mişcare (filme).

Prin urmare. Oricât aş vrea să nu-mi las imaginaţia să zboare în timpul rugăciunii, personal nu am reuşit. Pentru că fiecare cuvânt reprezintă o imagine.

 

Dar n-o să-ţi dau prea multe detalii despre imaginaţie şi rugăciune.

O să te invit să realizezi care este contrastul dacă le foloseşti în mod neadecvat.

 

Puterea combinată a filmelor mentale şi a rugăciunii

 

O să iau ca exemplu o situaţie în care eşti plin/ă de îngrijorare amestecată cu frică.

Indiferent care ar fi motivele de îngrijorare şi frică, dacă simţi aşa ceva, eşti foarte neliniştit/ă, îţi freci mâinile una de cealaltă, dacă eşti în pat te foieşti şi pe o parte şi pa alta, dacă eşti în stare de trezie, s-ar putea să îţi vină să pleci, să dai telefoane, să pui întrebări etc.

Şi dacă nimic din ceea ce faci nu te linişteşte, s-ar putea să apelezi la rugăciune.

Poate că deschizi o carte de rugăciuni sau de acatiste, poate că le acuţi pe net şi te apuci să faci acele rugăciuni.

Rezultatul la ceea ce simţi dacă rugăciunea te linişteşte sau nu, stă exact în filmele din mintea ta.

 

Dacă… în timp ce te rogi mintea ta creează scenarii care mai de care mai terifiante, mai îngrozitoare, acea rugăciune, în loc să te liniştească – mai tare te nelinişteşte. Dacă practici rugăciunea cu îngrijorare şi în timp ce te rogi, mintea ta derulează cele mai înfiorătoare scenarii, atunci rugăciunea aceea nu îţi aduce linişte. Dimpotrivă, simţi cum îţi creşte pulsul. Pentru că tu practic nu te rogi pentru bucurie, ci pentru stres.

Aşa că, pentru a te calma, mai citeşti încă o rugăciune, apoi încă una şi încă una. Ai fi gata să citeşti rugăciuni non-stop, şi rezultatul să fie din ce în ce mai slab.

Singurul motiv pentru care rugăciunea NU PARE să te ajute este acela că tu îţi imaginezi doar ce NU VREI SĂ SE ÎNTÂMPLE. Şi cu cât îţi imaginezi acestea, cu atât îţi creşte neliniştea sau frica sau îngrijorarea.

 

Motivele pentru care se întâmplă toate acestea sunt acelea că prin acest gen de rugăciune tu transmiţi că:

  • nu ai încredere că Dumnezeu te poate ajuta
  • nu crezi că tu meriţi ajutorul lui Dumnezeu.

Îmi aduc aminte aici de o parabolă pe care ne-a spus-o preotul la predică.

Se spune că o bătrânică a auzit la Biserică că dacă ai credinţă cât un grăunte de muştar poţi să spui unui munte să se mute în mare şi se va face conform credinţei tale. Aşa că bătrânica, supărată că tot trebuia să urce dealul din spatele casei, se duce acasă şi se aşează la rugăciune. Şi se roagă, şi se roagă toată noaptea. Dimineaţa, se ridică de la rugăciune, se uită în spatele casei şi vede dealul că este tot acolo. Şi spune: Ştiam eu că tot acolo o să fii!

Întrebare: La ce i-a folosit acelei bătrâne timpul petrecut la rugăciune?

Oricât ar fi de haioasă bătrânica cu credinţa ei care s-a rugat în zadar o noapte întreagă, de multe ori procedăm şi noi la fel. În mintea noastră ne construim scenarii de care nu vrem să ne despărţim. Şi cu toate că avem impresia că ne rugăm să scăpăm de ele, de fapt ne rugăm să ni se împlinească.

Şi atunci când, constaţi că deşi te-ai rugat, Dumnezeu nu a schimbat nimic din ceea ce te îngrijora, dai vina pe Dumnezeu. Sau pe rugăciune şi spui că nu te ajută.

Ba da, te ajută. Dacă ştii cum să procedezi.

Dar, dacă în timp ce te rogi, îţi creezi în mod deliberat scenarii cu o viaţă frumoasă, cu lucruri frumoase pe care ţi le doreşti, o viaţă armonioasă, plină de iubire şi lipsită de griji, nu e necesar să stai toată noaptea la rugăciune (ca să te ridici la fel de neliniştit/ă).

O singură rugăciune, îţi va aduce pacea sufletească şi te va ajuta să ai încredere. Te ridici de la rugăciune liniştit/ă, plin/ă de încredere şi ştii că chiar dacă tu nu poţi controla totul, cu siguranţă Dumnezeu o poate face.

Şi chiar dacă eşti o persoană din câteva miliarde de locuitori ai planetei, ştii că Dumnezeu are grijă de tine în mod special.

Acest gen de rugăciune este asemănătoare cu acea credinţă care mută munţii din loc.

 

In concluzie, dacă îţi doreşti să fii mai fericit, să îndepărtezi momentele de stres, de îngrijorare, de frică şi te rogi pentru liniştea ta, imaginează-ţi că eşti acolo unde îţi doreşti să fii, într-o oază de linişte şi fericire.

Daca esti interesat/a de workshopul „Elibereaza-te de ranile trecutului si redescopera fericirea!”, da click pe link si afli cum te poti inscrie.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, fă o faptă bună şi distribuie-l şi pentru prietenii tăi.

 

Cu drag,

 

Fani Rarinca

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

SUPERSTIŢII

pisica neagra

 

 

Dacă crezi că poţi, ai dreptate. Dacă crezi că nu poţi, ai dreptate. (Henry Ford)

În ultimii patru ani am auzit frecvent cuvintele lui Henry Ford. Ceea ce contează cel mai mult în tot ceea ce faci şi rezultatele pe care le ai, e legat de credinţa ta.

Nu e puterea blestemului, e PUTEREA PE CARE O DAI blestemului. (Filmul Penelope)

Aşa suna morala filmului Penelope, o fată care s-a născut blestemată să aibă rât de porc, până îşi va întâlni iubirea care s-o accepte aşa cum este.

Dacă eşti o persoană superstiţioasă, să ştii că nu-mi bat joc de credinţele tale. Eşti liber să crezi ce vrei şi cum vrei. Eu doar îţi spun cum tratez eu aceste superstiţii.

Cu mult înainte de a auzi aceste expresii care să mă impresioneze am auzit predicile şi cuvintele Bisericii.

De fapt, le-am auzit încă din perioada copilăriei mele. Din fragedă copilărie am mers la Biserică şi mi-a plăcut să ascult şi să învăţ.

Şi într-o zi am auzit că ori crezi în Dumnezeu, ori crezi în superstiţii. Nu poţi să crezi în ambele. Pentru că se exclud reciproc.

Prima parte a copilăriei mele am crezut şi eu în superstiţii precum că nu ştiu ce se întâmplă dacă îţi taie calea o pisică, iar dacă e neagră, cu atât mai rău.

Şi dacă se întâmpla ca o pisică să-mi taie calea trebuia să fac nu ştiu câţi paşi înapoi cu spatele. Şi nu mai ştiu ce. Şi am făcut acele ritualuri la început.
Cum sunt fată de la sat cu multe fântâni la poartă, există superstiţia că dacă îţi iese cineva cu găleata goală la fântână în timp ce eşti pe drum, îţi merge rău.

Şi la început am crezut în ele şi aşteptam ca cei ieşiţi cu găleata goală să o umple ca să-mi meargă bine.

Apoi, fie în urma celor auzite la Biserică, fie pentru că mergeam la Biserică atunci când îmi ieşeau oamenii sau femeile cu golul, am început să mă gândesc: Ce se poate întâmpla? Să nu mai găsesc Biserica acolo? Să fie închisă Biserica Duminica dimineaţă?

Duminica după-amiază mai ieşeam la cofetăria din sat, sau, în cursul săptămânii trebuia, poate să ajung la dispensar. Mergeam cam o oră pe jos.

Şi dacă era vară şi străbăteam la picior tot satul ca să ajung în centrul comunei, îmi ieşeau în cale cel puţin zece persoane cu găleata goală.

La un moment dat m-am plictisit să-i mai aştept pe toţi să-şi umple găleţile. Şi găseam acolo şi cofetăria şi dispensarul şi erau deschise şi funcţionale. Mă rog… relativ funcţionale.

Vorbesc de perioada comunistă în care la cofetărie era o coadă de ne-descris, mai ales vara şi mai ales la îngheţată.

Şi pentru că era o îmbulzeală de nu se mai ştia care e la rând, vânzătoarea mai scotea din când în când cotorul de mătură şi începea să lovească ce găsea, mâini, capete…, orice.

Deci, ăsta era singurul lucru rău care mi se putea întâmpla dacă mi se ieşea cu golul. Să primesc unul sau câteva cotoare de mătură în cap în timp ce stăteam la rând la îngheţată.
Cu timpul am realizat că cel puţin aceste două superstiţii sunt absolut prosteşti şi am refuzat să le mai cred.

Ghici ce? Au încetat să-şi mai facă efectul.

AM DECIS SĂ NU MAI CRED ÎN SUPERSTIŢII

Dar îmi amintesc momentul în care am decis să nu mai cred în superstiţii.
Eram studentă în anul patru şi aveam un examen dificil cu o profesoară despre care se zvonea printre studenţi că nu le suportă pe fete şi-i cam place să le pice la examen, pentru că cu ani în urmă îşi surprinsese soţul în flagrant cu o studentă.

Nu am idee cât era de adevărată această vorbă sau poate era doar un zvon înflorit de alte studente ce picaseră examenul. Cert este că-mi era teamă.

Mai mult decât atât, preluasem o superstiţie pe care tata o respecta cu sfinţenie, să nu înceapă o lucrare în zi de marţi sau de sâmbătă. Ori eu, pentru acest examen m-am apucat de învăţat într-o sâmbătă.

Studiasem toată materia, dar pentru că îmi era teamă, îmi doream doar să trec. Nota cinci. Atât îmi doream.

Aşa că am început să mă rog: „Doamne ajută-mă să trec examenul chiar dacă m-am apucat de învăţat sâmbăta. Ştiu că e o superstiţie şi e păcat să crezi în ele. Iar dacă mă ajuţi să trec n-o să mai cred în alte superstiţii”.

Vreau să spun că, nu doar că am trecut examenul, dar am luat nota 10, ceea ce mi-a dovedit cu vârf şi îndesat că crezusem greşit.

De atunci, mă străduiesc să nu mai cred în superstiţii. Cel puţin, nu în mod voluntar. Poate mă gândesc la ele, dar în momentul în care devin conştientă de ceea ce fac, renunţ la credinţa în ele.

Iată alte superstiţii de care am auzit şi ce s-a întâmplat în viaţa mea când nu le-am mai respectat.

AM TRAS BILETUL CU NR. 13

La examenul de definitivat, proba de specialitate orală, care era pe data de 23 august 2003, sora mea avea nunta în sat, era mireasă.

Deşi în primă fază i-am zis că nu pot ajunge la nuntă, mi-am propus ca să intru mai repede.

Nu în ordine alfabetica, căci fiind cu litera R aş fi avut de aşteptat. Iar după examen, voiam să fac tot posibilul să ajung şi eu, măcar la partea cu petrecerea.

Am reuşit să intru pe la ora zece în sala de examen, am tras biletul cu nr. 13 şi am luat loc în bancă.

Mi-a picat cel mai frumos subiect, „Clasificarea oraşelor”, subiect pe care îmi ţinusem inspecţia pentru acel examen.

Oricâte emoţii aş fi avut, tot erau şanse mari să-mi amintesc ce am făcut la lecţia de la inspecţie, mai ales că a fost temeinic învăţată.

Aşa că m-am aşezat în bancă, complet relaxată şi în timp ce mă concentram să scriu pe ciornă ce urma să răspund, eram atentă şi la ce se întâmpla cu ceilalţi.

Era o colegă care învăţase papagaliceşte şi avea emoţii şi se poticnea la fiecare propoziţie mai rău ca elevii (ăia care învaţă pe de rost).

Când profesorii au terminat să o asculte a întrebat: „Am trecut?” Şi pentru că profesorii nu ne spuneau notele chiar pe loc, ea a insistat, dar de data asta începuse să plângă: „Am trecut, pot să mă duc să învăţ la psihologie?”.

Când au văzut-o plângând, profesorii au încercat să o liniştească spunându-i să nu iasă din sală plângând, că îi va demoraliza pe toţi care aşteaptă să intre. Dar n-a fost chip.

Apoi a venit rândul meu să răspund, şi am făcut-o foarte degajat.

Asta în condiţiile în care cel mai teamă mi-a fost în viaţă de examenele orale.

Nu m-au lăsat să termin, ceea ce pentru mine însemna că au fost foarte mulţumiţi şi mi-au dat zece. Dar mi-au zis. „Eşti liberă. Poţi să te duci să „înveţi” la psihologie. Deşi ar fi trebuit să învăţaţi până acum, iar acum doar să repetaţi”.

Iar eu, foarte fericită am zis. „Nu. Mă duc la nuntă” . Şi am ieşit din sală radiind de fericire.

Am ajuns la gară, am găsit un tren şi când am ajuns la primărie, i-am aşteptat eu acolo pe miri şi le-am făcut cea mai mare surpriză şi bucurie.

Dar oare ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi crezut că numărul 13 este cu ghinion, aşa cum se spune? N-aş vrea să mă gândesc.

ALTE SUPERSTIŢII

Noroc şi zeul Moloh

Incă din copilărie auzisem că a crede în noroc înseamnă a-ţi pune nădejdea în ajutorul necuratului. Pentru că dacă tu crezi în Dumnezeu şi-n ajutorul Lui, n-ai nevoie de NOROC.

Dar acum câţiva ani, pe când eram în Elveţia la cea mai bună prietenă a mea, preotul român de la Biserica de acolo mi-a mai dat nişte explicaţii.

Se pare că numele de Noroc este asociat cu zeul antic Moloh pentru care evreii au fost pedepsiţi de Dumnezeu, atunci când credeau în el.

Mai mult decât atât inclusiv obiceiul de a bate în lemn este atribuit chemării zeului Moloh şi alungării altor spirite rele.
Cu alte cuvinte, e superstiţie nu doar să crezi în noroc, ci şi să baţi în lemn, ca să alungi ghinioanele sau alte lucruri rele.

Aşa că de atunci, mă străduiesc să ţin minte şi să nu mai bat în lemn şi nici să mai cred în noroc.
Iar eu pot să spun că m-a ajutat Dumnezeu cu multe alte lucruri bune de când nu mai cred şi nu mă mai încred în noroc.

Deochiul şi culoarea roşie

In cărţile părintelui Cleopa am găsit scris că e păcat, e superstiţie să crezi că dacă pui culoarea roşie îndepărtezi riscul de deochi, sau că trebuie să scuipi persoana pe care o admiri, ca să nu o deochi.

Părintele şi explică de ce.

De exemplu, scuipatul, e deja folosit la Sf. Botez. Naşii sunt puşi de preot să se întoarcă spre apus şi să-l scuipe pe cel rău şi să-l îndepărteze de la cel ce urmează a fi botezat.

A te apuca şi tu să mai scuipi persoana care deja s-a unit cu Dumnezeu prin Botez, este a nu te încrede că Botezul e suficient de bun.

Și, cred că nimănui nu-i face plăcere să fie umplut de saliva altor persoane din preajmă.

Dar legat de practicile îndepărtării riscului de deochi, fie prin scuipat, fie prin folosirea culorii roşii, ne spune Părintele Cleopa este ca şi când vrei să-l îndepărtezi pe rău cu alte obiceiuri rele.

Iar Biblia ne spune că asta ar fi un fel de dezbinare în împărăţia lui satan, ceea ce n-o să se întâmple.
Aşa că eu dau crezare Bisericii şi celor citite în cărţile Sf. Părinţi.

Să nu te întorci din drum, odată ce-ai plecat – că-ţi merge rău.

Asta este o superstiţie pe care am auzit-o încă din copilărie şi încă o mai aud. De când am încetat să mai cred în superstiţii am îndepărtat-o şi pe asta şi dacă a fost să nu-mi meargă bine, sigur n-a fost din cauza întorsului din drum.

Legat de această superstiţie, dacă tu crezi în ea, m-am gândit să-ţi dau următoarea temă de gândire.
Imaginează-ţi că pleci într-o altă ţară şi-ţi uiţi acasă paşaportul. Pe drum, la puţin timp după ce ai plecat îţi aminteşti că l-ai pus undeva să-l ai la îndemână, dar nu e asupra ta. Realizezi că ai uitat să-l mai iei. Ce zici, când îţi merge mai rău? Când mergi înainte până la aeroport, în speranţa că n-o să ţi-l ceară nimeni sau când te întorci ca să-l iei?

Să nu dai noaptea cu mătura – că nu te mai măriţi.

De când am auzit de superstiţia asta, am căutat să dau cu mătura mai mult noaptea.

Să nu te aşezi la masă pe colţul mesei – că nu te mai măriţi

La anumite reuniuni mă aşezam la un colţ al mesei în speranţa că o să interacţionez mai uşor şi cu cei din dreapta mea şi cu cei din stânga.

Apoi, cineva foarte binevoitoare, mi-a zis să nu mai stau la colţul mesei că nu e bine. De ce nu e bine? Că nu te mai măriţi.

Aşa că eu, Cănuţă om sucit, m-am aşezat în mod frecvent la colţurile meselor ori de câte ori aveam ocazia.
Şi când mi-am dorit să mă mărit, m-am măritat.

Să nu-ţi pui geanta pe jos – că faci a pagubă.

Sau ceva de genul. În orice caz, cică îţi risipeşti prosperitatea. Cum spuneam în articolul anterior, Mânia redirecţionată, oamenii găsesc scuze sau pe altcineva pe care să-l învinuiască, atunci când au un sentiment de vinovăţie.

Aşa că nu spun că sunt împrăştiaţi şi nu-şi ţin socotelile cu chibzuinţă. Dau vina pe o superstiţie că rămân fără bani.
De când am auzit-o, numai contra fac şi îmi pun geanta doar pe jos peste tot pe unde ajung.

Să nu arunci apa de baie a bebeluşului noaptea.

Acum vreo două săptămâni, o vecină m-a abordat că nu e bine să arunc apa de baie a bebeluşului în timpul nopţii. Să o ţin în casă până dimineaţa şi atunci să o arunc. De ce? am întrebat eu. „Pentru că nu mai doarme…”. iar eu i-am zis că eu nu cred în superstiţii şi că băiatul meu doarme noaptea şi întotdeauna îi arunc apa de baie.
Şi dacă nu mă crezi că bebeluşul meu doarme noaptea, pot să-ţi spun că toate articolele mele de după naştere sunt scrise numai noaptea. Atunci când doarme bebe. Somnul mi-l recuperez dimineaţa.

 

Să nu duci gunoiul noaptea

Zilele trecute, duceam într-o seară gunoiul. De fapt era trecut de ora 11 noaptea, după ce a adormit bebe. Şi mă vede un vecin şi-mi spune: „Nu-i bine să duci gunoiul noaptea.”, „Bine”, zic eu foarte neîncrezătoare şi plec mai departe.
Vecinul: „Nu, serios, nu-i bine să duci noaptea gunoiul. Îţi arunci norocul.

Eu: N-am nici timp şi nici chef să-i dau explicaţii că nu cred în superstiţii, aşa că rostesc mai departe acelaşi neîncrezător şi cu tonul unei persoane jignite, „Bine” şi plec mai departe.

Vecinul: „Aşa se spune” continuă el în urma mea.

Eu: „Corect. Aşa se spune. Nu e obligatoriu să fie adevărat”.

Auzi tu? Norocul meu zace într-un sac cu pamperşi folosiţi şi urât mirositori.
A! Stai că parcă tocmai am spus că nu mai cred în noroc. Şi atunci de ce să nu-mi duc gunoiul atunci când am timp şi chef şi disponibilitate?
Numai că vecinul, mi-a dat subiectul acestui articol de blog. Şi-i mulţumesc.

Mi se pare fascinant cum, legat de gunoi, materialele de dezvoltare personală, oamenii care au succes recomadă să nu ții gunoiul în casă peste noapte pentru că atrage energii negative în viața ta și îndepărtează pprosperitatea.

Deci, oamenii care trăiesc de pe azi pe mâine, cred că dacă duci noaptea gunoiul îți arunci norocul și devii sărac, iar oamenii de succes spun că dacă lași peste noapte casa curată, atragi prosperitatea.

Pe cine să crezi?

*** Dacă ţi-a plăcut acest articol aştept comentariile tale pe blog, pe email sau pe reţelele de socializare.

Dacă îl consideri util şi pentru alţii, poţi să îl trimiţi mai departe prietenilor tăi.

 






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

NU TE GRĂBI SĂ ÎMPARŢI JUDECATA ŞI MOARTEA!

pistol

_ “E ceva acolo jos! zise Frodo luând loc lângă Gandalf. Călătoreau de vreo trei zile prin Minele Moria şi ajunşi la o răscruce, se odihneau cât timp Gandalf încerca să-şi amintească drumul corect.
_ E Gollum. îi răspunse Gandalf
_ Gollum!!!
_ Ne urmareşte de trei zile, continuă Gandalf
_ Inseamnă că a scăpat din temniţa din Bara-Dur, zise Frodo îngrijorat.
_ A scăpat sau a fost lăsat să scape. Urmăreşte Inelul. Iubeşte şi urăşte Inelul aşa cum se iubeşte şi se urăşte pe sine. Niciodată nu va scăpa de dorinţa de a-l avea.
_ Păcat că Bilbo nu l-a omorât atunci când a avut şansa.
_ Păcat!? Nu e niciun păcat că Bilbo l-a lăsat să trăiască. Dimpotrivă, lui Bilbo i-a fost milă să-l omoare. Sunt unii care merită să moară şi trăiesc şi alţii care merită să trăiască şi mor. Poţi tu să judeci asta? Nu te grăbi să împarţi judecata şi moartea căci nici cei mai înţelepti nu pot vedea totul. Inima îmi spune că înainte ca totul să se sfârşească, Gollum va mai avea un rol de jucat în povestea asta, spre bine sau spre rău. Aşa că mila lui Bilbo ar putea hotărî destinele multor oameni.” (Filmul Stăpânul Inelelor – Frăţia Inelului)

Daca mergem la finalul poveştii, în cea de-a treia parte a filmului, constatăm că Gandalf a avut dreptate şi Gollum chiar a mai avut un rol esenţial în această poveste. Că Frodo, odată ajuns la capătul călătoriei, fascinat şi hipnotizat de inel şi-l pune pe deget şi declară că Inelul este al lui. Atunci e atacat de Gollum care îi muscă şi rupe degetul cu tot cu inel şi inelul trece în posesia lui Gollum. Intre cele doua personaje se iscă o luptă, iar Gollum cade în prăpastia plină cu lavă având inelul asupra lui.

N-o să mă apuc să povestesc filmul Stăpânul Inelelor cu atât mai mult cu cât poate fiecare a văzut filmul, şi cunoaşte povestea. Şi la fel de probabil ca te gândeşti, că e normal să fi fost aşa, doar e film şi trebuia să fie concepută povestea cu un happy-end, cu un înţelept care poate vedea şi prevedea multe, etc.

Pentru că eu sunt o mare devoratoare de filme şi acesta este în mod categoric filmul meu preferat, această replica m-a impresionat ori de câte ori am revăzut filmul şi mi-a rămas în minte.

Mi se întâmplă uneori în actul de predare la clasă să mă leg de anumite filme pe care eu le-am văzut şi să-i întreb şi pe elevi dacă le-au văzut, căci le pot explica mai uşor fenomenul care se leagă de ceea ce predau. Iar ei îmi răspund că nu le-au văzut. Atunci, logic, îi întreb la ce fel de filme se uită ei? Unii mi-au răspuns că se uită la filme de acţiune. Îi întreb ce au învăţat din acele filme? Cineva mi-a răspuns: „Că ăia buni îi omoară pe ăia răi”, iar eu nedumerită întreb: „Şi care-i diferenţa dintre ei, de vreme ce şi unii şi alţii omoară oameni?”, „Păi nu, Doamna, că ăia răi fac fapte rele şi ăia buni îi împuşcă pe ăia răi”, „dar cine poate să spună ca ăia sunt răi şi după ce criterii? Si ceilalţi cum pot fi consideraţi buni de vreme ce ucid alţi oameni? Adică eu nu văd nicio diferenţă între ăia buni şi ăia răi, de vreme ce acelaşi gen de acţiuni îi caracterizează şi pe unii şi pe alţii”….

Acum, daca ne întoarcem la viaţa reală, de câte ori nu-i judecăm pe oamenii din jur şi îi încadrăm la „buni” sau „răi” după faptele şi acţiunile lor exterioare? De câte ori nu blestemăm pe cineva, doar pentru că acea persoana ne-a rănit (fizic sau emoţional)? Mie personal, nu îmi stă în caracter să blestem, dar de judecat pe alţii am judecat. Si uneori ceea ce judecam şi criticam la alţii, ajungeam să observ la mine.

Şi ştiu că în Biblie spune că „nu judecaţi ca sa nu fiţi judecaţi, Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecat” (Matei 7, 1-2) însă nu mă puteam stăpâni.

Dar secvenţa relatată mai sus din filmul Stăpânul Inelelor mi-a deschis ochii asupra unui aspect.

O să te rog şi pe tine să faci acelaşi exerciţiu de imaginaţie pe care l-am făcut şi eu, plecând de la aceasta secvenţa de film care m-a luminat.
Imaginează-ţi că trăim acum 2000 de ani, pe vremea în care Împăratul împăraţilor, Iisus Hristos intra triumfal în Ierusalim. Vine de la Betania unde îl înviase pe Lazăr şi e însoţit de cei 12 ucenici ai săi. Pentru că trăim în acele vremuri, nu ştim ce urmează să se întâmple, aşa cum nu ştim ce urmează să se întâmple peste o oră sau o zi în viaţa noastră. Noi putem să ne programăm, putem să ne gândim ce vrem să facem sau să se întâmple, dar nu putem şti cu siguranţă 100%, oricât de pozitiv am gândi noi. Deci nu ştim că peste câteva zile acelaşi Iisus care azi intra triumfal în Ierusalim e vândut şi apoi răstignit. Pur şi simplu nu ştim. Dar în acea zi ne întâlnim cu două personaje. Cu Iuda Iscarioteanu, care face parte din ceata de 12 ucenici ai lui Iisus Hristos şi cu Talharul cel de-a dreapta (care avea să fie răstignit de-a dreapta Mântuitorului Iisus, dar, repet, noi nu ştim asta). Analizând faptele lor exterioare din acea zi sau din zilele anterioare, câţi dintre voi ar crede că Iuda se află pe drumul cel bun către mântuire şi nu i-ar da nicio şansă tâlharului?

Mărturisesc că judecând după aspectele, faptele şi acţiunile exterioare cunoscute, aş tinde să cred ca Iuda e pe drumul cel bun şi că tâlharul nu are nicio şansa să intre în Rai.

Dar pentru că, de fapt, trăim la 2000 de ani după cele ce s-au întâmplat ştim că nu Iuda a gustat din dulceaţa Raiului, ci tâlharul pentru că în ultimele secunde ale vieţii lui a auzit glasul chemării lui Dumnezeu şi a conştientizat că el îşi merita soarta şi şi-a cerut iertare (s-a pocăit de cele făcute), în timp ce Iuda a fost cuprins de disperare şi s-a sinucis.

Aşa că mă întorc şi întreb? Putem noi să judecăm alte persoane că sunt bune sau rele doar după acţiunile exterioare? Putem noi să hotărâm că unii merită să moară sau alţii merită să trăiască? După ce criterii? De unde ştim că poate în ultimele secunde ale existenţei lor cei care merită să moară nu aud glasul chemării lui Dumnezeu şi ajung în Rai, iar cei care toată viaţa s-au străduit să fie modele de „perfecţiune” nu ajung la un moment de disperare şi pierd totul? Cu ce drept ne permitem noi să-i judecăm pe alţii şi să decidem că unii merită să trăiască şi alţii să moară?

După ce am conştientizat mesajul pe care mi l-a transmis secvenţa de film din Stăpânul Inelelor, mă străduiesc să îmi suprim gândurile de judecată îndreptate împotriva altor oameni.

Poate nu reuşesc întotdeauna, pentru că e posibil să mai uit ce mi-am propus, dar un obicei se poate schimba prin hotărârea de a înlocui în mod conştient acţiunile acelui obicei cu alte acţiuni. Deci dacă eu obişnuiam să judec oamenii, trebuie ca în mod conştient, atunci când apare un astfel de gând al obiceiului vechi, să îl îndepărtez şi să mă gândesc că poate persoana pe care eu o judec are un anumit motiv de face acea acţiune.

Şi că nu ştiu ce planuri are Dumnezeu Creatorul şi că poate, acea persoana e mai bună înaintea Lui decât mine. Cu siguranţă Dumnezeu o iubeşte şi o accepta aşa cum este. La fel trebuie să fac şi eu.

 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă un like sau un share să-l citească şi prietenii tăi.

Aştept şi un comentariu pe blog sau întrebări dacă ai.

 

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!

 

 






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

RECUNOŞTINŢĂ VERSUS NEMULŢUMIRE

images

Acum în perioada Paştelui am remarcat că pentru aceleaşi servicii unii oameni au sentimente de recunoştinţă în timp ce alţii au o profundă nemulţumire legat de tot ceea ce beneficiază.

Pot să spun că în general, toţi ne dorim să fim liberi de la muncă în prima zi de Paşte, să ne petrecem timp cu familia şi cu cei dragi, să mergem la pădure, să plecăm din localitate. Şi asta cu atât mai mult cu cât este zi naţională. Cu toate acestea, sunt oameni care în aceste două zile libere muncesc (fie la solicitarea angajatorului, chiar de este el patron sau stat, fie din voinţă şi alegere proprie), dar care ne asigură nouă nişte servicii cu ajutorul cărora putem avea viaţa mai uşoară şi mai frumoasă.

Vorbesc aici de servicii precum funcţionarea spitalelor, a centralelor electrice şi industriale, a radio-televiziunilor, a mijloacelor de transport în comun urban şi interurban, a poliţiei, a unor magazine cu program non-stop etc. Nu mai vorbesc de cei care au job-uri în turism şi industria hotelieră, cei care lucrează la restaurante, cei care oferă spectacole şi alte activităţi de divertisment. Spuneam că fie la solicitarea angajatorului, fie sunt persoane interesate să muncească în aceste zile libere, cert este că noi cetăţenii beneficiem de nişte servicii care ne ajută să avem o viaţă frumoasă şi să nu ne întoarcem în epoca primitivă în aceste zile de sărbătoare. Să ne gândim numai ce s-ar întâmpla dacă nu am avea curent electric în aceste zile. Ni s-ar strica mâncarea pentru care ne-am chinuit câteva zile înainte de Paşte, asta înseamnă că ar trebui să stăm să gătim, nu am reuşi să ne distrăm, să ascultăm muzică, să mai vizionăm un program preferat la televizor etc.

Dar n-o să mă refer la cei care lucrează la producţia şi asigurarea bunei funcţiuni a energiei electrice. Am ajuns să mă gândesc la acest aspect în urma unei experienţe pe care am trăit-o în aceste zile de Paşte. O să tratez subiectul din cel puţin trei puncte de vedere.

Viziunea mea: În prima zi de Paşte ne-am propus să ajungem la ţară, dar cum nu avem maşina noastră personală, suntem dependenţi de mijloacele de transport în comun interurban. Nu aveam numărul niciunei maşini care asigură transportul între oraşele Galaţi şi Tecuci, aşa că primul lucru pe care l-am făcut a fost să sun la ţară să întreb dacă circulă maxi-taxi pe ruta menţionată. Am aflat că circula, dar mai rar. Pentru mine a fost o veste bună. Am considerat că e un motiv de recunoştinţă, că aceşti oameni muncesc în prima zi de Paşte pentru a ne asigura nouă un serviciu. Şi nu ştiu dacă sunt plătiţi suplimentar pentru asta.
Ajunsă în staţia de maxi-taxi am aflat că maşina care ne-a luat pe noi era ultima pe acea zi. Şi m-am gândit că mai am un motiv de recunoştinţă. Am cunoscut o mamă cu fiica ei care veneau de la spital, unde îşi vizitase mama/bunica internată şi m-am gândit că şi ele (deşi nu erau conştiente) aveau un motiv de recunoştinţă. În afară de asta, am prins nişte locuri mai în faţă aşa că nu am fost zdruncinată prea tare şi sarcina mea nu a avut de suferit, cum s-ar fi întâmplat dacă ocupam loc mai în spate pe roată. Şi pentru mine ăsta a fost un alt motiv de recunoştinţă.
Acuma, poate că eu am fost binecuvântată şi am avut doar motive de recunoştinţă. Aşa că o să încerc să fac o descriere a ceea ce cred eu că gândeau ceilalţi, în funcţie de modul în care se exprimau.

Viziunea şoferului: Având în vedere că era ultima cursă care se realiza între aceste două oraşe, şoferul a oprit şi a luat pe toţi care erau pe marginea şoselei şi solicitau să fie luaţi. Cred că din punctul lui de vedere, ajuta mai multe persoane să ajungă la destinaţie, chiar dacă maşina era mai aglomerată şi el câştiga ceva mai mulţi bani. Iar unii călătoreau pe distanţe scurte aşa încât, atunci când făcea staţie, cel mai adesea unii coborau şi alţii urcau. Cred că şi misiunea lui era împlinită. A pus serviciul lui la dispoziţia a câteva zeci de oameni care au ajuns la destinaţie sănătoşi, întregi în prima zi de Paşte.

Viziunea călătorilor care stăteau în picioare: Deşi s-au bucurat că pentru ei a oprit şoferul şi i-a luat, au început să fie nemulţumiţi că opreşte să-i ia şi pe alţii şi că maşina era destul de aglomerată. Plus că fiind frumos afară, temperatura era în creştere în maşină şi se transpira destul de abundent. Fiecare (aproximativ) gândea: „iar opreşte? Îi mai ia şi pe ăştia? Deja e maşina full. Unde mai încap şi ăştia? Ne cară ca pe sardeluţe”. De unde ştiu? Pai m-a fulgerat şi pe mine un asemenea gând cu toate sentimentele mele de recunoştinţă. Adică, ştiţi, fiecare după ce-şi vede sacii în car nu se mai gândeşte la cel de lângă el. Nu-i pasă decât de propria persoană. Mai mult decât atât, a fost şi o persoană care s-a certat cu şoferul, pentru că într-o localitate în care a oprit şi a făcut staţie, o femeie nu a coborât acolo unde a oprit şoferul ci a cerut staţie, cam la 100 de metri depărtare de locul unde făcuse staţie. Şoferul s-a supărat că fiecare cere să fie lăsat în propria poartă. Ea a spus că a plătit deja pentru asta, a făcut gălăgie şi l-a ameninţat că îi ia numărul de la maşină şi îl reclamă.
Nu am idee cum aş fi reacţionat eu dacă aş fi fost în locul ei. Poate că însărcinată în luna a 9-a cum sunt, şi pentru mine ar fi contat dacă m-ar fi lăsat cu 100 metri mai departe decât m-aş fi aşteptat. Dar şoferul nu are de unde să ştie ce probleme are fiecare pasager. Pe de altă parte mi s-a părut că acea femeie considera că merită serviciu respectiv, doar pentru că a plătit pentru el. Nu s-a gândit nicio clipă că acel şofer şi-a sacrificat ziua de Paşte ca să ne ofere nouă un serviciu. Oricum, cred că dacă încercăm să dăm dovadă de înţelegere şi empatie lucrurile ar decurge normal, fără scandal.

Poate că acum, eu încerc să văd doar partea plină a paharului, dar mă gândesc că de ceva vreme aud în jurul meu persoane care în mod constant se plâng de ceva. Şi nu doar de oameni şi de acţiunile lor imperfecte. Se plâng inclusiv de vreme, inclusiv de Dumnezeu. Dacă e frig, se plâng că e prea frig şi abia aşteaptă să se încălzească. Când se încălzeşte se plâng că Soarele e prea puternic şi li se face rău de la atâta căldură, dacă plouă se plâng că e vremea prea urâtă. Permanent au motive să se plângă şi să fie nemulţumite. Dar ştiţi ce cred? Că fiind permanent nemulţumite, aceste persoane trăiesc viaţa ca pe un chin. E posibil ca şi eu să fac parte din când în când din categoria lor şi atunci parcă lucrurile merg mai greu. Dar am perioade când mă gândesc că dacă am un singur motiv să fiu recunoscătoare într-o zi, viaţa decurge deja mai frumos şi chiar aşa şi e.

Tu din ce categorie faci parte?
Ai măcar un singur motiv pe zi să te consideri o persoană binecuvântată şi pentru care să fii recunoscătoare?
Sau ţi se pare că toţi oamenii sunt imperfecţi şi nu-şi fac datoria la timp şi cum ar trebui? (Evident toţi cu excepţia ta. Tu eşti perfect aşa cum eşti). Şi că tot ce fac alţii merită doar criticat şi blamat?
În care tabără te vezi?
Unde crezi că e mai bine pentru tine?

Aştept un comentariu la acest articol pentru că vreau să aflu şi părerea ta.

M-aş bucura şi dacă ai distribui mai departe acest mesaj folosind reţelele de socializare.

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

IUBIRE ŞI IERTARE

 

_Dacă ai suficientă dragoste, eşti cel mai

Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3, 16)

Dumnezeu-Fiul care era fără de păcat, fără de pată, şi se iubea pe sine şi pe noi, s-a sacrificat pentru noi, miliardele de oameni care vieţuim pe pământ, ca să ne salveze. Dar eu nu o să-ţi vorbesc despre acest tip de iubire.
În această zi, în prag de sărbătoare, am ales un subiect de discuţie cu mine şi cu tine despre cum văd eu iubirea şi iertarea. Pentru că auzim adesea cuvinte de iubire din partea celor dragi, sau de iertare, dar de multe ori numai în perioada sărbătorilor.
Şi în rest? Nu ne mai iubim? Nu ne mai iertăm? Trăim în restul anului doar cu sentimente de dezgust, de ură, de răzbunare, de nepăsare, iar când vin Sărbătorile (Crăciun sau Paşte) începem să ne gândim la cei pe care trebuie să îi iubim şi să-i iertăm?

1. IUBIRE
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 19; Marcu 12, 30-31)

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dar pe tine cum te iubeşti? Da. Ai citit bine. Pe tine cum te iubeşti? Sau, pe tine te iubeşti? Spre acest gen de iubire vreau să vorbesc astăzi pentru că nu poţi oferi ceva ce nu ai. Sau cu alte cuvinte, dacă farfuria ta e goală, cum ai putea să-i ajuţi pe alţii?
Mulţi ar fi tentaţi să spună că ei se iubesc pe ei şi poate că unii şi reuşesc să o facă dar cu siguranţă că nu toţi. De ce cred asta? Pentru că mulţi dintre noi avem obiceiuri proaste care duc la degradarea vieţii proprii. Şi atunci cum putem spune că ne iubim pe noi înşine?

Ce obiceiuri ai?

Câţi dintre noi nu au obiceiuri precum: fumat, consum de alcool, câteva cafele pe zi, consum iraţional de ciocolată sau dulciuri, consum de energizante, mâncare în exces, mâncare de tip fast-food. Ce legătură are mâncarea cu iubirea de sine? Păi aş zice că are. Dacă mănânci mai mult decât ai nevoie pentru că, mai ales în aceste zile de sărbătoare, când ai masa plină şi ai de toate gătite, parcă ai vrea să mănânci măcar câte „puţin” din toate. Da ştiu că ai văzut la televizor reclame la diferite pastile care îţi spun că poţi mânca şi ciorbă şi jambon şi sarmale şi friptură şi tort şi tot ce mai vrei tu că poţi rezolva problema digestiei doar cu o singură pastilă. Oare? Eu nu spun că acele pastile nu-şi fac treaba. N-am luat niciodată. Mă întreb însă, acele pastile îşi fac treaba doar pe termen scurt sau şi pe termen lung. Pe termen lung, care va fi efectul, acestor mese copioase urmate de pastile de digestie, asupra sănătăţii tale? Oare nu cumva îţi distrugi ficatul şi fierea şi alte organe interne? Asta înseamnă că te iubeşti? Păi dacă te iubeşti, de ce îţi distrugi sănătatea? Şi dacă mănânci „până dai cu degetul” pentru că e sărbătoare şi vrei să te bucuri de toate şi ajungi cu intoxicaţie alimentară la spital, înseamnă că te iubeşti? Apoi te plângi că eşti bolnav şi îl acuzi pe Dumnezeu pentru „crucea pe care o duci”. Ţi-ai făcut-o singur prin toate obiceiurile prin care îţi baţi joc de sănătatea pe care ţi-a dăruit-o Dumnezeu.
Sau poate, eşti o persoană care are un ten acneic. Şi te uiţi în oglindă, descoperi un coş, te apuci să îl killăreşti, apoi mai descoperi şi alte 1-2 -5-10 „coşuri” şi sari şi pe ele. Şi în câteva minute arăţi de parcă ai fi avut un atac subit de ţânţari asupra feţei tale. Dacă ăsta îţi este obiceiul (pe care eu l-am avut foarte mulţi ani şi din când în când îl mai practic, dar nu mai e obicei) oare nu-ţi baţi joc de frumuseţea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu?
Te las pe tine să descoperi ce alte obiceiuri ai prin care îţi distrugi sănătatea sau îţi baţi joc de darurile primite de la Dumnezeu. Eu am vorbit de cele de care m-am făcut ani de-a rândul şi ocazional încă mă mai fac vinovată.

Ce cuvinte îţi spui?

Ce cuvinte îţi spui atunci când faci diferite greşeli? Îţi spui că eşti un idiot, prost, un dobitoc etc? (Apropo, toate întrebările se pot pune şi la genul feminin) Ce vorbeşti tu cu tine? Îţi spui că oricine poate face greşeli şi ca fiinţă umană eşti supus greşelii, sau îţi spui cuvinte dure? Dai dovadă de îngăduinţă şi cauţi să înveţi din greşeala comisă sau de apostrofare şi pedeapsă? Cineva îmi spunea că pe noi înşine avem tendinţa să ne iertăm cel mai rapid. Oare? Sau doar ne păcălim că ne iubim şi ne iertăm atunci când vrem să ne dezvinovăţim şi să plasăm vina asupra altcuiva pentru că de fapt refuzăm să învăţăm lecţia din greşeala comisă? Oare nu cumva căutăm să ne liniştim conştiinţa vinovată cu unul dintre obiceiurile enumerate sau descrise mai sus? Şi atunci cum ne iubim pe noi înşine?

Descoperă-ţi limbajele iubirii şi iubeşte-te!

Ca să te iubeşti pe tine, trebuie să îţi accepţi toate greşelile pe care le faci şi să înveţi lecţia din ele pentru a te corecta altă dată. Şi să îţi spui cuvinte de iubire şi încurajare în fiecare zi. Să te mângâi, să te iubeşti prin acele limbaje de iubire ale tale. (pentru asta îţi recomand cartea Cele cinci limbaje ale iubirii de Gary Chapman). Nu aştepta să te iubească altcineva. Trebuie să te iubeşti tu mai întâi. Îţi plac cuvintele de încurajare? Oferă-ţi-le ţie apoi vei şti să le spui şi altora. Limbajul tău de iubire e dat de cadouri? Fă-ţi tu cadouri apoi vei şti să oferi şi altora. Apoi, în funcţie de limbajele de iubire ale celor de lângă tine, îi poţi iubi şi pe ei aşa cum te iubeşti pe tine. Oferindu-le şi lor din bogăţia iubirii tale.

2. IERTARE
O să încep discuţia despre iertare cu două poveşti.

O familie creştină

Într-o tânără familie de creştini practicanţi (majoritatea suntem creştini, dar puţini şi practicăm şi aplicăm principiile creştine) erau doi fraţi de câţiva ani. În una din zile s-au certat şi supărat unul pe celălalt. Când a venit seara şi se pregăteau de rugăciune, mama îi spune fiului mai mare: „Acum trebuie să îl ierţi pe fratele tău că spunem rugăciunea Tatăl Nostru şi ştii că spunem „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, iar dacă tu nu îl ierţi pe fratele tău şi mori în noaptea asta o să ajungi în iad”. Fiul cel mare îl iartă pe fratele lui mai mic, iar după ce se termină rugăciunea şi mama a plecat din cameră îi spune fratelui pe care tocmai îl iertase: „Te-am iertat, dar dacă nu mor în noaptea asta, ce-ţi fac eu mâine…”

Doi călugări la drum

Doi călugări mergeau pe drum ca să ajungă la mănăstirea în care îşi făceau pravila. La un moment dat au ajuns la un râu pe care trebuiau să-l treacă cu piciorul prin vad deoarece nu era pod. Lângă malul râului era şi o tânără care voia să treacă dincolo, dar se temea. Atunci, unul din cei doi călugări a luat femeia în spatele lui şi aşa a trecut-o dincolo, după care a lăsat-o să plece în treaba ei, în direcţia ei. Al doilea călugăr a fost mai întâi surprins de gestul primului călugăr, pentru că conform jurămintelor făcute ei nu aveau voie nici să se uite cu atât mai puţin să se atingă o femeie. Dar nu a avut curajul să-i atragă atenţia primului călugăr. Aşa că gândul lui de surpriză s-a transformat în judecată, apoi în mânie. Şi pe măsură ce mergeau şi se apropiau de mănăstire, respiraţia celui de-al doilea călugăr devenea tot mai rapidă, el, însuşi era mai tulburat, mai plin de furie. Primul călugăr îl întreabă: „Ce se întâmplă, frate? Nu te simţi bine? Văd că te tulbură ceva.” „Cum să nu mă tulbure, spune al doilea călugăr, când te-am văzut ce ai făcut. Conform jurămintelor noastre noi nu avem voie nici să ne uităm la o femeie şi tu ai făcut mai mult de atât, ai atins-o şi ai trecut-o în braţe peste râu”. „Frate, spune primul călugăr, eu doar am trecut-o râul şi i-am dat drumul, dar tu ai cărat-o în cârcă până aici”.

Te-a amuzat prima poveste? Te-ai gândit că şi noi de multe ori, atunci când iertăm punem condiţii. „Te iert, cu condiţia să nu mai faci”. Dacă citim Biblia aflăm că trebuie să iertăm semenilor noştri nu doar odată ci „de şaptezeci de ori de câte şapte”, adică la infinit.
Dar despre a doua poveste, ce zici? Câţi dintre noi nu purtăm poveri grele pentru că îi judecăm pe semenii noştri şi nu-i putem ierta pentru ceea ce ne-au făcut nouă personal sau pentru că au încălcat un anumit principiu sau o anumită lege? Şi povara creşte cu fiecare persoană pe care nu o putem ierta. Îmi imaginez o persoană care nu poate ierta pe nimeni cum cară greutatea tuturor persoanelor pe care nu le poate ierta. Habar nu are că asta îl ţine pe loc să nu poată înainta în viaţă. E ca o persoană care aleargă pe o maşină de alergat pe bandă, dar fără să ajungă nicăieri pentru că nu se deplasează.
Ai simţit vreodată ce înseamnă să ierţi din toată inima pe cineva? Cum simţi că ţi se duce o mare piatră de pe inimă? Şi tu te eliberezi şi te simţi uşor/uşoară de parcă pluteşti.
Dar nu numai pe semenii tăi trebuie să-i ierţi ca să te eliberezi, ci şi pe tine. Da. Am zis bine. Trebuie să te ierţi pe tine. M-am dus la spovedanie spunând un păcat pe care îl spovedisem, nu-l mai repetasem dar pentru că fusese constant în mintea mea, aveam impresia că nu merit să primesc iertarea şi duhovnicul m-a certat. Mi-a zis că nu aveam încredere că Dumnezeu mă poate ierta şi asta pentru că Eu nu mă puteam ierta.
De când am început să citesc cărţi de dezvoltare personală, am încetat să mă mai cert pentru fiecare greşeală şi să mă întreb ce pot învăţa din greşeala respectivă. Ce lecţie îmi oferă? Poate că nu învăţ lecţia imediat, şi repet greşeala. Dar am învăţat că vina şi responsabilitatea e doar a mea. Oricum, e important să realizăm că toţi greşim, că nimeni dintre muritori nu e perfect sau lipsit de greşeală şi de câte ori greşim să încetăm a ne mai spune cuvinte de ocară. Pe un material de dezvoltare personală am aflat că poţi practica iertarea zilnic, după cum urmează:

  •  Luni te ierţi pe tine pentru tot ce ai greşit toată viaţa şi în săptămâna ce a trecut
  •  Marţi îţi ierţi părinţii şi fraţii şi surorile
  •  Miercuri îţi ierţi rudele mai apropiate sau mai îndepărtate
  •  Joi îţi ierţi prietenii
  •  Vineri (luând exemplul lui Iisus Hristos) îţi ierţi duşmanii şi pe cei ce-ţi fac rău
  •  Sâmbătă îţi ierţi strămoşii cei adormiţi ale căror păcate se răsfrâng şi asupra vieţii tale
  •  Duminică ierţi pe toată lumea. Faci pace cu tot Universul.

E greu să urmezi un astfel de program de iertare? Sigur că e. Pentru că cere disciplină şi orice activitate nouă care ne solicită disciplina e greu de îndeplinit. Mai mult decât atât parcă, atunci când vrem să iertăm, mai tare ne aducem aminte de greşelile celor pe care vrem să-i iertăm, aşa încât în loc să iertăm, de multe ori mai tare ne otrăvim şi ne împovărăm.
Dar fiecare îşi găseşte calea şi metoda proprie prin care să se elibereze de poverile pe care le cară.
Vă urez un Paşte fericit plin de iubire şi iertare!

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber