Zi de zi mă minunez câte lucruri extraordinare pot învăța de la un copil de câțiva ani. Al meu mai are puțin și face 3 ani.
Permanent își găsește ceva de făcut.
Își așează jucăriile, pe anumite categorii. Uneori le așează în șir îndian, alteori le aranjează în rând, una lângă alta.
După ce termină, vrea să-mi arate cum le-a ordonat și strigă:
-Mama! Uite! E perfect!
Iar eu, îi spun:
–Da, mama! E perfect!
Apoi se învârte în jurul lor, le mai mută, se joacă cu unele dintre ele, pe altele le aruncă, sau le leagă și apoi, le așează altfel. Și din nou spune:
–Uite, mama! E perfect!
Iar eu mă întreb cum pot fi, pentru un copil, lucrurile perfecte, iar pentru un adult, abia dacă sunt mulțumitoare?
Oricât am lucra noi adulții la un proiect, la ceea ce facem zilnic, parcă tot nu suntem mulțumiți. Și evident, permanent avem nevoie să schimbăm câte ceva.
La fel o face și copilul, doar că el are satisfacția că e perfect așa cum iese. De fiecare dată.
Probabil că îți spui, „Păi, dacă am considera că e perfect ceea ce facem și am fi foarte mulțumiți, n-am mai progresa, nu am mai dori să evoluăm.”
Ai perfectă dreptate. Evoluția și progresul societății s-a născut din nevoia de a fi din ce în ce mai bine.
Eu vreau să spun că, am putea învăța de la copii și, pentru moment, ceea ce facem să fie perfect. Să fim satisfăcuți, mulțumiți de roadele muncii noastre.
Pe parcurs ne pot veni și alte idei și putem îmbunătăți, putem face alte schimbări.
Și atunci, se naște o altă întrebare:
Dacă un copil vede că ceea ce face și cum procedează e perfect, ce se întâmplă pe traseu, de ajunge atât de nemulțumit?
Critică și nemulțumire
Pe măsură ce crește un copil întâlnește tot mai multe voci critice și tot mai multe persoane perfecționiste.
Și nu mă înțelege greșit! Să fii perfecționist, e bine pentru că te ajută să evoluezi.
Dar să duci perfecționismul la extrem și să nu accepți nicio greșeală, să vezi doar grșelile în tot ce faci sau ce fac alții, atunci nu mai e deloc bine. Te transformi într-o persoană acră, critică și chițibușară pe care toți o ocolesc.
Și copilul crește, ajunge la grădiniță, este pus să facă diferite activități, să zicem să deseneze și dacă a desenat puțin în exteriorul modelului, părintele sau educatorul începe:
–Aaaa! Ia uite cum ai ieșit afară din chenar/ personaj. Nu trebuia să desenezi și aici.
Copilul învață că ceea ce face el nu mai e deloc perfect, pentru că este supus criticii.
Ajunge apoi la școală. Începe să scrie literele.
Și cum a greșit o literă, cum, haț, mama îi rupe pagina și îl pune să facă din nou, până arată perfect.
Pe măsură ce crește acel copil, a fost și comparat cu alții, care se descurcă perfect.
Și tot așa.
De la vârsta de copil în care tot ce face și ce spune este perfect, până la vârsta de adult, a și uitat ce înseamnă să spui și să simți că ceva E perfect!
Privind din exterior viața celorlalți pare perfectă
Pe când dădeam examenele de admitere la facultate, m-am confruntat cu această senzație. Învățasem și la examene scriam aproape continuu. Dar din când în când mai făceam niște pauze, să-mi adun ideile, să mă gândesc la o altă formulare. În acele scurte momente, când mă uitam în jur la cei din sală, îi vedeam pe toți că scriu. Numai eu nu. Și aveam așa un soi de complex, „vai de mine, toată lumea scrie, numai eu stau degeaba!”
Ce legătură are această întâmplare cu subpunctul pe care ți-l propun să-l citești?
Când ai o provocare și ești implicat în rezolvarea ei trup și suflet și te consumi emoțional ți se pare că ceea ce te provoacă este de fapt o problemă enormă. Și nu știi cum să ieși din ea.
Sentimentul acesta este accentuat de faptul că dacă privești la cei din jur (care ori nu se plâng, ori nu au provocări în acel moment), ai impresia că viața lor este perfectă. Doar a ta nu este.
Adevărul este că fiecare om are perioade mai dificile și mai fericite în viață. Evenimentele au o anumită ciclicitate pe parcursul anilor noștri.
Dar dacă te detașezi de ceea ce ți se întâmplă, s-ar putea să vezi că și cei care aparent au o viață perfectă s-ar putea să aibă provocări mai mari decât ale tale.
Viața este perfectibilă și căutăm permanent să o facem tot mai bună, mai frumoasă, mai arătoasă etc.
Cine / ce este perfect?
Probabil că îți spui, Nimeni nu e perfect.
Și cred că ai dreptate. Nimeni dintre ființele vii, de pe pământ nu e perfectă.
Doar Iisus Hristos a fost un om perfect, fără pată.
Dar nici el n-a fost „văzut/ perceput” perfect de alții. Altminteri nu-l mai răstigneau.
Sau, poate că motivul pentru care l-au spânzurat pe Cruce pe Iisus Hristos a fost tocmai acela că era văzut perfect și ei erau conștienți că nu ar putea să ajungă vreodată atât de perfecți și fără pată ca El.
Dar cred că fiecare om cât trăiește se perfecționează și se transformă. Ori devine mai bun, ori nu.
Cât despre operele oamenilor, fiecare dintre noi știe că orice facem, poate fi făcut și mai bine, și mai ușor, și mai simplu, și mai….
Invidia
Pe măsură ce înveți să-i vezi pe ceilalți ca având o viață roz, perfectă din toate punctele de vedere, iar a ta nu este, începi să îi admiri. Și spui:
„Aș vrea să fiu și eu ca X, să fiu așa și pe dincolo!”
Și începi să te străduiești să faci eforturi să fii ca X.
Și nu reușești. Pentru că:
- Ești o persoană unică și ai propriile haruri și talente. Arăți ca o moștenire a părinților tăi, a strămoșilor tăi și oricât ai încerca, nu poți să fii exact ca persoana pe care o admiri.
- Acea persoană evoluează și ea diferit. Și cu cât te străduiești să ajungi ca ea, cu atât s-ar putea să crească și distanța, mai ales dacă ea este într-un proces accelerat de schimbare.
Și atunci, pentru că persoana perfectă pe care o admiri, nu este atât de ușor de atins, admirația ți se schimbă.
Începi să spui: „Ce-are ea și eu nu am?” „De ce trebuie s-o admire toată lumea pe ea?”, „Cum se face că ei îi reușește totul perfect, iar eu parcă oricât m-aș strădui, îmi ies doar pe dos?” etc.
Sentimentele tale devin de invidie.
În momentul în care simți invidie, simți nevoia să-l sabotezi pe cel pe care-l admirai, ca să ajungă la același nivel cu tine.
Cred că exact așa a fost și în cazul lui Iisus Hristos.
Perfecțiunea lui îi supăra pe alții care voiau să o atingă foarte ușor.
Și au început să se supere atât de tare, până i-au căutat nod în papură și L-au răstignit.
Și atunci ce facem?
Dacă nu suntem perfecți, nu facem lucruri perfecte, înseamnă că doar ne cramponăm de acest aspect? Înseamnă că doar acceptăm că alții pot fi mai fericiți decât noi? Că doar trebuie să-i văd pe alții perfecți, în timp ce pe mine mă văd plin de hibe?
Nu.
Putem să schimbăm povestea vieții tale și poți fi pe deplin mulțumit de ceea ce faci și simți zi de zi.
Să începi să ai sentimentul că chiar dacă nu ești perfect, ești o persoană meritorie, că Dumnezeu te iubește oricum, pentru că este Creatorul tău.
Cum?
Schimbănd ceea ce ți s-a spus și cum te-a afectat în copilărie.
Sentimentul de imperfecțiune și că alții sunt mai buni, mai valoroși, mai perfecți decât tine vine din comparațiile și criticile din copilărie.
Despre comparații și cum te afetează ele am scris aici , cum te poti elibera de aceste comparatii am scris aici și am vorbit într-o emisiune TV aici.
Dacă vrei și alte soluții, te pot învăța cum să te eliberezi de aceste convingeri.
Eu lucrez cu tehnicile: EFT, NLP, Afirmații și Ho’oponopono.
Dacă ești interesat poți fie să participi la unul din seminariile gratuite prin care îi învăț pe oameni cum să se Elibereze de rănile din trecut și să redescopere fericirea! Fie poți achiziționa cartea cu acelați titlu și îți rezolvi pe îndelete, în ritmul tău toate rănile și problemele pe care le ai.
Dacă ți-a plăcut acest material, fă un bine și pentru prietenii tăi și dă share! Mulțumesc!
Cu drag,
Fănica Rarinca