Ca profesor de geografie, pot să-ţi spun că la lecţii fac adesea comparaţii. Compar munţii, oceanele, tipurile de climă şi de vegetaţie între ele, căutând să identificăm deosebiri şi asemănări.

Şi cu toate că există asemănări, identificăm numeroase deosebiri pentru că fiecare munte are particularităţile sale, fiecare tip de vegetaţie sau de peisaj, are elementele sale care-l fac unic.

Aceste comparaţii, au rol strict didactic şi nimeni nu are de suferit. Pentru că până la momentul actual ştiu că munţii şi oceanele nu au sentimente ca să fie rănite de comparaţiile pe care le fac la clasă.

Dar nu despre munti si oceane mi-am propus sa-ti vorbesc.

Dacă elementele naturale sunt atât de diferite, oare nu cumva şi noi oamenii suntem foarte diferiţi unii de alţii?

Fiecare persoană este unică, specială şi deosebită faţă de alte persoane. Evident că avem şi multe elemente comune, toţi, sau majoritatea avem doi ochi, două urechi, două mâini, două picioare, o inimă, un creier etc. Dar cu siguranţă, fiecare dintre noi are acele trăsături de aspect, de caracter, de motivaţie, de gândire care-l face unic.

 

Noi românii avem o vorbă, că „avem cinci degete la o mână şi niciunul nu seamănă cu celălalt”. Şi este perfect adevărat. Şi atunci de ce vrem să fie toţi oamenii la fel (ca noi)?

 

De-a lungul existenţei mele am fost adesea comparată în mod negativ cu alţii.

 

Şi înainte de a da de înţeles că vreau să acuz pe cineva, aş vrea să îţi spun că cel mai probabil persoanele care fac comparaţii între unii şi alţii, probabil îşi imaginează că acea comparaţie are scopul de a corecta, că are un rol pozitiv.

Lucrurile nu stau chiar aşa.

Se ştie că fiecare persoană se comportă şi ia decizii pe care le crede cele mai eficiente. Aceste decizii şi comportamente sunt legate de cunoştinţele pe care le are acea persoană până în acel moment.

De foarte multe ori, comparaţiile, mai ales cele negative, au consecinţe negative asupra celui comparat.

Ţin să menţionez că aceste comparaţii sunt dureroase, mai ales atunci când se fac sub formă de îndemnuri.

 

Iată câteva exemple de comparaţii.

 

Părinţii îşi compară proprii copii între ei

 

„Mănâncă tot din farfurie! Ia uite sora ta / fratele tău cum a mâncat tot. Tu de ce nu poţi?”

„Pune şi învaţă! Uite sora ta / fratele tău cum învaţă singur/ă şi ia note mari! Tu de ce nu înveţi ca ea /el?”

„Fă-ţi curat în cameră! Ia uite ce curat este în cameră la sora ta/fratele tău!”

„Mă faci de ruşine! Ia uite sora /fratele ce cuminte este!

 

Ai prins ideea, da?

Părinţii uită regula celor cinci degete care nu sunt la fel. Cu toate astea vor să-i facă pe toţii copiii din familie să se comporte la fel. Dar nici ei ca părinţi nu se comportă la fel unul cu altul.

Niciunul dintre aceşti părinţi nu iau în calcul diferenţa de temperament, de personalitate, de voinţa sau motivaţia copilului lor. Şi nu au nici cea mai mică idee de ceea ce poate să facă în mintea copilului aceste comparaţii.

 

Părinţii compară copiii lor cu alţi copii

 

„Ăla cum poate să înveţe şi tu nu poţi?”

„Ia uite cutare ce cuminte este, tu de ce nu stai cuminte?

„Apoi tu esti ca nimenea si nimenea ca tine.”

Încă de pe când eram copil am fost adesea comparată cu alţi copii din sat (pentru că sunt de la ţară).

Acum, ca mămică, mi se întâmplă să aud alţi părinţi cum îşi compară propriul copil cu bebeluşul meu. De exemplu, când călătoresc prin oraş cu mijloacele de transport în comun îi aud pe câte unii spunându-le copiilor lor. „Stai cuminte! Ia uite bebeluşul ăla cât e de mic şi ce cuminte stă! Tu de ce nu poţi să stai cuminte?”

Aş vrea să le spun că e diferenţă de vârstă, de personalitate, de modul în care au fost educaţi şi poate că chiar asemenea comparaţii duc şi mai mult la comportamente inverse decât cele dorite. Şi tare mult aş vrea să le atrag atenţia că copilul lor e special.

 

Ca profesor, am avut ocazia să constat că anumiţi elevi cu un potenţial bunicel au fost duşi de părinţi în clase cu potenţial foarte bun şi au început să pună presiune pe ei să fie ca ceilalţi.

Nu mică mi-a fost surpriza când într-un an, la o clasă foarte bună, după ce am ascultat un elev, l-am apreciat cu o notă mică, 5. Şi el a început să plângă. Eu m-am simţit inconfortabil şi m-am apucat să-i explic de ce îl evaluez cu nota 5.

(Mă rog, eu sunt mai exigentă, dar, ca regulă generală, practic autoevaluarea. Îl pun pe elev să se evalueze în faţa clasei. Dacă se subapreciază, cum fac mulţi, îi spun ce a spus bine, apoi îi mai cer odată să se evalueze. Sunt şanse mari să spună nota pe care o merită. Dacă „sare calul” cu o notă mare, obraznică şi nemeritată, îi explic ce a ştiut. Şi din nou îi cer să se evalueze. Foarte rar ajung să-mi plângă elevii pentru notele pe care le primesc.)

Cu altă ocazie când l-am ascultat şi evaluat pe respectivul elev, situaţia lacrimogenă s-a repetat. În cele din urmă, aflu de la colegii lui de clasă, că acest elev aşa procedează la fiecare disciplină. Iar el a explicat că e certat acasă de părinţi dacă nu ia note mari.

Prin urmare, deşi deviez puţin de la subiect, să aduci un copil bunicel într-o clasă bună sau foarte bună îi creşte şansele să intre în competiţie, de bunăvoie şi să devină mai bun. Dar dacă părinţii fac presiune pe el şi îl compară cu X sau cu Y din clasă, atunci copilul claclează.

 

Aşa că profit de acest blog şi îţi spun că:

Iarba vecinului nu e mai verde şi nici capra mai grasă, doar aşa alegi tu să le vezi. În plus dacă te-ai ocupa de aceste aspecte în mod corect, şi ţi-ai uda iarba ta şi ţi-ai hrăni mai bine capra, poate că atunci ale tale vor fi mai de admirat.

 

Soţii sau soţiile îşi compară partenerele sau partenerii cu alte persoane de sex opus

 

Când ne îndrăgostim, trecem uşor cu vederea defectele şi greşelile persoanei aflate în centru atenţiei sentimentelor noastre. Dar pe măsură ce relaţia capătă experienţă şi vechime, începem să vedem mult mai uşor ce nu face bine cel de lângă noi.

Şi când vedem pe altcineva de sex opus că face cum ne place nouă, începem să gândim negativ despre persoana de lângă noi.

Mai întâi gândim, apoi exprimăm cu voce tare ce face bine altă persoană de sex opus pe care o apreciem.

Dar apoi, e posibil să vină un moment când realizezi că eşti fericit/ă pentru alegerea făcută, pentru că vezi greşeli mult mai mari la cel din exterior pe care îl admirai.

Şi n-o să dau exemple de comparaţii, deşii seamănă destul de bine cu cele folosite la adresa copiilor.

Dar te rog să te gândeşti cum ai reacţiona dacă soţul ţi-ar cere să fii copia exactă (clona) actriţei Angelina Jolie (sau alege tu alta). Sau cum ai reacţiona dacă soţia ţi-ar cere să fii clona lui Brad Pitt (sau altul). Dar nu aşa cum sunt ei în realitate, că nu ştii exact cum sunt şi ce caractere au, ci aşa cum sunt ei pe scenă.

Cum ar fi viaţa noastră de zi cu zi, dacă fiecare am fi copia exactă a altcuiva?

Eu cred că ar fi plictisitoare.

Pentru că pe Angelina Jolie au văzut-o şi au tot văzut-o, dar pe Fănica Rarinca, nu prea. În plus, Angelina e foarte bună la actorie. Să încerc să fiu ca ea, mi-ar fi dacă nu imposibil cel puţin foarte greu. Plus că e foarte posibil să devin caraghioasă.

Aşa că, mai bine o las pe Angelina să facă la ce se pricepe ea cel mai bine şi eu să fac la ce mă pricep eu cel mai bine.

E valabil şi pentru tine. Fii cine eşti, cine vrei să fii, nu copia nu ştiu cui! Fii tu însuţi sau tu însăţi!

 

Profesorii compară copiii

 

Ca profesor, pot să-ţi spun că mai fac şi eu greşeala de a compara clasa X cu clasa Z, că unii sunt mai buni sau mai cuminţi, etc.

Însă, pentru că ştiu cum m-am simţit eu când am fost comparată cu cineva anume, mă străduiesc să evit să fac comparaţii negative între elevi. Evit să-i spun unui copil că ar trebui să fie aşa şi aşa, pentru că altul este aşa.

 

Elevii şi părinţii compară profesorii

 

De multe ori mi se întâmplă să fiu comparată de elevi cu alte colege şi să-mi spună. „Dvs nu sunteţi ca doamna cutare că doamna cutare face aşa şi aşa.”

Iar eu, pentru că am învăţat care este efectul comparaţiilor asupra mea, le răspund. „Eu nu sunt doamna cutare şi nici copia ei.” sau „Ultima dată când m-am uitat în oglindă am văzut-o pe Fănica Rarinca, nu pe doamna cutare.”

Pentru că trebuie să am o norma didactică şi nu mi-o pot acoperi la şcoala unde profesez de peste 11 ani, de câţiva ani, îmi completez numărul de ore pentru normă la alte şcoli.

Au fost ani în care la şcolile unde am ajuns, la prima şedinţă cu părinţii, am fost invitată şi părinţii mi-au spus „profesorul de geografie dinaintea dvs proceda aşa şi aşa”.

Iar eu le răspund că nu sunt aşa şi o să procedez altfel. Şi le explic cum şi de ce.

De foarte puţine ori mi s-a întâmplat să mai fie persoane nemulţumite. Iar cei nemulţumiţi au fost de regulă, cei care nu sunt dispuşi să accepte schimbări ale modului de învăţare sau de notare.

Adică, una este să preiau o metodă de lucru de la o colegă, de la un coleg şi să o folosesc, să o adaptez şi integrez modului meu de a fi, alta este să mă transform în copia fiecărui coleg pe care mi-l sugerează elevii nemulţumiţi că trebuie să-şi schimbe modul de lucru. Aş deveni caraghioasă atât în ochii lor, cât şi ai mei. Şi aş fi complet nemulţumită de mine.

 

Aşa că am constatat două lucruri.

 

Când vrei să-i mulţumeşti pe toţi

 

Atunci când nu ştii ce vrei, nu ştii cine eşti şi cum ar trebui să fii, ţii cont de toate aceste comparaţii şi cauţi „să împaci şi capra şi varza”. Şi de foarte multe ori este imposibil. Pentru că oricât te-ai strădui să îi mulţumeşti pe toţi şi nimeni să nu te critice sau să comenteze la ce faci, comporţi, scrii etc., o să constaţi că este imposibil. Singura modalitate de a nu mai fi criticat este să fii nimeni.

Şi atunci când eşti comparat şi cei din jur sunt nemulţumiţi, îţi apar sentimente de frustrare, de nemulţumire, verşi lacrimi pentru că nu înţelegi ce ai făcut greşit.

Te simţi ca o frunză în vânt sau ca o barcă fără vâsle în mijlocul valurilor imense din Oceanului Pacific.

 

Când ai un sistem de valori, criterii sau reguli pe care le respecţi

 

Când ştii ce vrei, unde vrei să ajungi, ce vrei să devii, ajungi să înveţi cum să te porţi şi ce să gândeşti, ce să faci, în strânsă legătură cu sistemul tău de valori.

De exemplu, Stephen Covey, în cartea lui „Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace” vorbeşte într-o anexă despre modul în care se comportă o persoană centrată pe diferite aspecte ale vieţii. Scopul meu nu este să-ţi reproduc această anexă, dar o să iau ca exemplu o persoană care este centrată (are ca scop) banii, una care este centrată pe familie şi una centrată pe un sistem de valori şi principii.

O să vedem că persoana centrată pe bani va avea acţiuni de a strânge cât mai mulţi bani, că totul în viaţa sa se măsoară în bani, persoana centrată pe familie va analiza şi va avea comportamente care să-i întărească familia, iar cea centrată pe principii şi valori proprii, va avea acţiuni în funcţie de acestea, indiferent ce vor zice cei din jur.

 

Când te compari tu cu alţii

 

Cea mai periculoasă formă de comparaţie este cea pe care ţi-o faci tu însuţi cu alte persoane. Poate că pe cei din exterior care te compară poţi alege să-i auzi sau nu, sau să le răspunzi pe măsură. Dar vocilor din mintea ta e cam greu să nu le dai atenţie. Iar atunci când în mintea ta îţi spui că nu eşti precum cutare şi cutare care fac nu ştiu ce grozăvii sau că nu eşti suficient de bun pe cât este altcineva, atunci te afli în pericol.

Pericolul este acela de a te umili şi de a te submina.

Am mai vorbit despre asta şi în articolul Nu-ţi compara rezultatele cu ale altora.

 

Efectele comparaţiei

 

Cum spuneam, cei ce fac comparaţii, adesea negative spun că o fac cu scop constructiv, de a corecta un comportament anormal. Numai că rezultatele sunt pe dos decât cele aşteptate. Şi deşi nu se văd rezultate pozitive, persoana care face comparaţii, în loc să schimbe metoda, face şi mai multe comparaţii.

O să-ţi spun care sunt efectele acestor comparaţii din punctul meu de vedere, a o persoană care am fost comparată încă de mică şi am văzut şi în jurul meu alte consecinţe asemănătoare.

Persoana care este subiectul comparaţiei negative caută să aibă nişte comportamente care să reducă aceste comparaţii.

 

• Se străduieşte să devină perfectă şi clachează. Mai întâi caută să facă lucrurile cât mai bine şi să fie cât mai mult pe placul persoanei care a făcut comparaţia. Şi aşteaptă ca această persoană dragă să-i observe efortul şi să o laude. Însă, cu cât se gândeşte mai mult la ce va spune cealaltă persoană şi cum va reacţiona, cu atât se blochează şi îi ies lucrurile exact pe dos. Exemplul elevului de mai sus, care era bunicel, dar dus într-o clasă bună şi cu pretenţii, la care s-a adăugat presiunea făcută pe el, claca de fiecare dată.
• Începe să simtă sentimente de frustrare şi nemulţumire. Pe măsură ce se străduieşte şi nimeni nu-i observă progresele începe să fie nemulţumit de sine. Şi asta pentru că doar îl ceartă pentru ce nu iese bine şi de fiecare dată apare altă comparaţie. Apoi după nemulţumire de sine, se simte şi frustrat că el nu poate fi ca cel elogiat.
• Scăderea încrederii în sine. Comparaţia repetată duce la scăderea încrederii în sine şi a stimei de sine. Începe să creadă că nu e bun/ă de nimic.
• Se naşte gelozia şi invidia. În schimb, dacă este comparat cu o singură persoană, începe să fie invidios şi chiar gelos. De fiecare dată când va auzi laude la adresa altuia va gândi (spune): „da, ăla e poleit cu aur, iar eu nu sunt bun e nimic.” Aşa că în loc să-i urmeze exemplu, îl va invidia pe cel care îi este dat ca exemplu. Foarte posibil că în timp va ajunge să-i invidieze pe toţi cei care se dovedesc mai buni ca ei. Sau să le găsească „bube” care să-i facă mai puţin atractivi.
• Are sentimente de repulsie faţă de cei care compară. Sentimentele negative ale persoanei comparată negativ nu se vor opri doar asupra propriei persoane şi a celei care-i este dată ca exemplu. Va începe să nutrească sentimente negative de repulsie, faţă de persoana care face comparaţiile. Va căuta să fugă cât mai departe de această persoană, să meargă spre locurile şi persoanele care o apreciază.

 

 

Ce-i de făcut?

 

• Fă aprecieri pozitive de genul „Sunt mândru de tine!”, „Eşti foarte priceput/ă!”, „Te pricepi foarte bine la activitatea X”, „Eşti cuminte”, „Eşti special/ă”, „Eşti deosebit/ă” etc. După cum observi n-am spus să faci comparaţii pozitive, pentru că atunci, poate apărea tendinţa de aroganţă şi de a umili pe ceilalţi. Dacă îi spui copilului tău că e mai bun ca altul, s-ar putea să înceapă să-l privească pe celălalt ca fiindu-i inferior. Şi atunci, în loc să faci comparaţii prin care să loveşti pe cineva, îi faci doar complimente şi aprecieri legate de persoana lui. Cu siguranţă va avea un efect constructiv şi nimeni nu va fi lovit de cuvintele tale.
• Compară-te cu valorile nu cu persoanele pe care le respecţi. După cum spuneam ceva mai sus, atunci când nu ai nişte valori personale, accepţi foarte uşor să fii comparat sau chiar să te compari cu alţii. Dar atunci când ai nişte valori şi principii pe care le respecţi, îţi compari greşelile nu cu alte persoane, ci cu modul în care ar fi trebuit să fii, cu ceea ce ţi-ai propus să faci. În astfel de situaţii îţi iei ca etalon, ca standard de apreciere acele valori, şi nu anumite persoane.

 

 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Name:

Email:

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber