„Nu pot să înţeleg cum e posibil ca soţul meu să facă continuu, ceea ce face, deşi i-am zis clar că mă deranjează…” – spunea o doamnă la workshop.
Ceea ce urmează să spun, nu este literă de lege pentru toţi colericii.
Aşa cum am mai spus, mulţi colerici îi admiră pe flegmatici pentru calmul şi liniştea lor. Alţii însă, vor să-i şicaneze tocmai din acest motiv,
Şi probabil te întrebi, de ce se întâmplă să-şi dorească acei colerici să-i şicaneze pe flegmatici de vreme ce ei sunt paşnici şi nu fac rău altora?
Nu cunosc toate răspunsurile.
Dar o să-ţi dau un singur exemplu.
Însă pentru asta, trebuie să ne întoarcem la vremea copilăriei.
Imaginează-ţi o familie cu doi copii, unul flegmatic şi unul coleric.
Copilul flegmatic este tipul de copil extraordinar de bun pe care şi-l doresc părinţii. E paşnic, nu plânge nici când îi este foame, nici când îi este sete, nici când are vreo suferinţă. Plânge doar dacă acestea (foamea, setea, durerea) sunt foarte puternice. Stă unde-l pun părinţii şi se joacă liniştit sau îi urmăreşte în linişte pe cei din jur. Este foarte docil şi face ce i se cere.
Pe măsură ce creşte, chiar dacă are anumite dureri dau nevoi, nu face mare caz pe seama lor.
Îmi amintesc că în momente diferite, două colege îmi vorbeau de copilul lor, flegmatic.
„Fata mea e atât de răbdătoare şi rezistentă la durere! Imaginează-ţi că avea febră (peste 39 de grade) şi ea nu plângea, nu spunea nimic. Şi mă gândesc că parcă şi pe mine ca adult mă doare şi mă plâng, de durere, dar ea nu a zis nimic. Şi când am întrebat-o, a zis Da, mama, mă doare, dar nu aşa de tare.”
Cealaltă colegă povestea:
„Eram la cumpărături şi băiatul meu mi-a zis, Mama dacă ai bani, te rog să-mi cumperi şi mie …, dar dacă nu ai, o să-mi cumperi altă dată.”
Pe se alta parte, copilul coleric e o mare provocare pentru părinţi. Face gălăgie multă, ţipă, plânge la cea mai mică durere sau neplăcere. Îşi pune mâinile în şold şi bate din picior şi porunceşte celor din jur ce să facă.
Dacă nu este în centrul atenţiei şi dacă are ceva ce nu-i convine începe să facă „scandal”. Îi tratează pe toţi cei din jur ca şi când ei trebuie să fie nişte mici servitori ca să-i facă lui mofturile.
Dacă mergi cu el la cumpărături şi vrea ceva anume şi părinţii nu pot sau nu vor să-i cumpere, începe să ţipe şi să se tăvălească pe jos. Şi părinţii se simt umiliţi şi au impresia că toată lumea se uită şi-i judecă.
Dacă părinţii sunt şi ei colerici, copilul coleric este repede ţinut din scurt şi nu i se permite să facă exces de astfel de comportamente de manifestare a puterii.
Dar dacă părintele are o personalitate mai puţin puternică decât a copilului şi acesta nu are instrumente prin care să-l liniştească pe copil, aceştia s-ar putea să înceapă să-l compare.
Ia uite fratele tău /sora ta ce cuminte stă şi nu face atâta scandal ca tine!
Fratele tău / sora ta cum poate să stea cuminte şi tu de ce nu poţi?
Eşti un copil rău şi nu te mai iubesc! Doar pe fratele tău /sora ta îl /o iubesc că e cuminte!
Dacă comparaţia nu se referă neapărat la frate sau soră, ci la cineva cunoscut, funcţionează la fel.
Ia uite cutare ce cuminte este! Tu de ce nu eşti la fel?
Iar aceste comparaţii sunt repetate de câteva ori pe zi, ani la rând. Şi da, intenţia părintelui este de a-l face pe copil să-şi dea seama că greşeşte şi să-l ajute să se îndrepte. Intenţia părintelui este bună.
Ce reacţie crezi că începe să aibă colericul?
Hmm! Tocmai cu mormolocul /prostul ăsta s-au găsit să mă compare?
Imaginează-ţi că un coleric încă de la naştere vrea să conducă lumea. Să fie numărul 1, cel mai bun, cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai cel. Şi constată că este comparat cu cineva pe care el îl consideră inferior. Imaginează-ţi ce umilinţă simte când este comparat şi găsit că este pe locul 2. Aşa că în interiorul lui apare un sentiment de dispreţ, de dezgust faţă de astfel de persoane calme, liniştite şi care nu se supără nici dacă le calci în picioare.
Atunci, în sinea lui, se naşte o dorinţă, un scop – să-l facă pe acel copil calm ş liniştit să sufere. Să-l facă să se enerveze. Şi începe să caute punctele slabe ale flegmaticului şi să-i facă şicane după şicane cu scopul de a-l face „să plătească” pentru tot cât suferă el. Şi ori de câte ori întâlneşte o persoană flegmatică, calmă, liniştită drăguţă, colericul, care a fost umilit şi comparat în copilărie, va începe să simtă nevoia să o facă să sufere.
Şi atunci când reuşeşte să-l enerveze sau să-l facă să sufere şi să plângă, sărbătoreşte. Are o bucurie nespusă.
Şi probabil te gândeşti, bine, bine! Înţeleg, asta a fost pe vremea copilăriei. Dar acum ca adulţi, nu ne mai facem şicane ca atunci când eram copii, că doar ne-am maturizat!
Te înşeli!
Faptul că ne-am maturizat cu vârsta nu înseamnă că ne-am maturizat şi emoţional. Energia acelei prime emoţii pe care a simţit-o copilul coleric atunci când a fost comparat cu flegmaticul şi care s-a repetat ani la rând a dus la formarea unui tipar emoţional.
Iar acest tipar emoţional se reactivează ori de câte ori colericul întâlneşte o persoană care-i aminteşte de flegmaticul cu care a fost comparat în copilărie.
Aşa că adultul de acum reacţionează cum a reacţionat copilul de atunci. Pentru că energia emoţiei acelui copil care a suferit să se vadă comparat, nu a fost vindecată. Şi până ce această emoţie nu este vindecată, colericul se va purta la fel, cu orice flegmatic care-i aminteşte de copilărie şi de comparaţiile de atunci.
Şi atunci ce e de făcut?
Dacă eşti flegmatic, înţelege că acel coleric s-ar putea să nu aibă ceva personal cu tine ci proiectează asupra ta şi vede în tine flegmaticul din copilărie. Caută pe cât posibil să nu te consumi.
Pentru că dacă te superi, dacă colericul vede că te consumi şi te enervezi şi suferi „va răsuci cuţitul în rănile tale” ca să suferi şi mai mult. Dacă te vede că plângi se va bucura, va şti care este punctul tău slab şi te va răni de fiecare dată, exact acolo unde te doare.
Pe cât posibil caută să ai o discuţie cu el, ca să afli dacă are ceva cu tine personal sau vrea să se răzbune pe cineva din copilărie.
Dacă eşti coleric, identifică emoţia primară. De unde s-a născut această dorinţă de a te răzbuna şi de a-i face pe flegmatici să plătească.
Analizează lucrurile, evenimentele, emoţiile pe care le simţi şi apoi treci la vindecarea lor.
Iar pentru vindecarea lor, te aştept la seminarul şi workshopul „Eliberează-te de rănile trecutului şi redescoperă fericirea!”
În articolul viitor vei afla de modul în care ajung să nu se mai suporte şi să se rănească sangvinicul popular cu melancolicul perfect.
Dacă ţi-a plăcut acest articol, te rog să faci un bine şi prietenilor tăi, şi dă un share.
Cu drag,
Fani Rarinca
