Pentru început fac nişte clarificări legate de articolul trecut, Ce nu fac oamenii ca să-i impresioneze pe alţii?
În primul şi în primul rând cu toţii avem nevoie să fim lăudaţi şi nu criticaţi. Dacă citeşti cărţile lui Dale Carnagie, „Secretele succesului Cum sa cunosti oameni si sa devii influent”, „Lasă grijile, începe să trăieşti!” acesta spune, citează alţi autori care spun exact acelaşi lucru.
În al doilea rând, anumite persoane au ca limbaj principal de iubire laudele şi cuvintele de încurajare. Aşa se simt ei iubiţi. Vor să audă de la alţii cu ce sunt apreciaţi. Cu ce calităţi se remarcă? Ce au făcut bine? Ce progrese au făcut? Care este motivul pentru care preferi compania lor şi nu pe a altora? Ce te atrage le ei? Ce crezi că sunt în stare să facă? Unii dintre ei vor face acele lucruri de care tu îi crezi în stare DOAR pentru că tu îi crezi în stare. Şi pentru că tu îi încurajezi în direcţia asta. Vezi şi cartea „Cele cinci limbaje ale iubirii” de Gary Chapman.
În al treilea rând sunt cei care vor cu orice preţ să impresioneze şi să fie permanent în centrul atenţiei şi să nu se lase mai prejos decât alţii. Sunt disperaţi în forul lor interior după cuvinte de laudă. Vor să-i copie pe alţii pentru că părerea şi stima lor pentru ei înşişi este foarte scăzută ca să accepte să fie autentici.
De unde se naşte stima de sine?
În cartea „Cum să te iubeşti pe tine, pentru a te înţelege mai bine cu ceilalţi”, autorii Christophe André şi François Lelord spun că stima de sine se formează încă din copilăria timpurie, fie din primii ani de viaţă în familie, fie din momentul în care copilul întră într-o colectivitate şi are viaţă socială.
Evident, primul rol în formarea stimei de sine îl au părinţii. Copilul poate să dobândească o stimă de sine ridicată dacă în familie este tratat cu respect, cu bunăvoinţă sau poate avea o stimă de sine foarte scăzută dacă părinţii ţipă la el sau sunt furioşi sau îl ceartă permanent.
Uneori componenta socială are un cuvânt greu de spus asupra modului în care se formează stima de sine a copilului. Cum se poartă şi cum reacţionează copilul în funcţie de laudele sau criticile anturajului, de modul în care interiorizează diferite glume ale colegilor pe seama sa. Acest proces de formare a stimei de sine în funcţie de ce spun cei din anturaj începe de la grădiniţă şi practic nu se termină. Poate să evolueze diferit pe parcursul vieţii.
Nathaniel Branden, în cartea lui, „Cei şase stâlpi ai încrederii în sine” spune că pe parcursul vieţii, încrederea în sine a unei persoane poate să oscileze.
„Nivelul respectului nostru faţă de sine nu este stabilit definitiv în copilărie. Se poate dezvolta pe măsură ce ne maturizăm sau, dimpotrivă, se poate deteriora. Există oameni al căror respect de sine era mai mare la vârsta de zece ani decât la vârsta e şaizeci de ani. Este valabil şi invers.” – Nathaniel Branden
Cum recunoşti oamenii cu stimă de sine ridicată?
Persoanele cu stimă de sine ridicată au încredere în forţele lor proprii şi în oameni, în acelaşi timp îşi cunosc şi recunosc şi propriile limite. Ştiu foarte bine şi ce nu pot să facă încă, dar au convingerea fermă că dacă îi interesează, pot învăţa, pot deprinde să facă şi ce nu ştiu.
Pentru că sunt conştienţi de propria lor valoare, îi tratează frumos şi pe ceilalţi oameni, ca de la egal la egal. Au relaţii frumoase şi autentice cu oamenii şi comunică cu ei în mod deschis foarte civilizat.
Sunt optimişti, ambiţioşi, îşi înfruntă temerile, sunt perseverenţi şi încrezători indiferent de rezultat. Au o capacitate mai mare de a fi realişti şi dacă au greşit, pot să recunoască deschis asta, iar dacă sunt corectaţi, îşi pot accepta şi recunoaşte deschis greşeala.
„Persoanele care au un respect crescut faţă de sine pot fi, cu siguranţă, puse la pământ de necazuri, dar au o capacitate mai mare decât ceilalţi de a se ridica şi de a-şi reveni.” – Nathaniel Branden
Cum recunoşti oamenii cu stimă de sine scăzută şi cum să te porţi cu ei?
Oamenii cu stimă de sine redusă au câteva caracteristici. Nu au încredere în ce pot face, că merită ceva, nu cred că ideile lor sunt bune, n-au curaj să-şi susţină punctul de vedere chiar dacă le sunt încălcate drepturile. Sunt fie persoane care consideră că doar trebuie să ofere altora ceva (atenţii, cadouri, bani) dar refuză să primească. Sau invers, pot să creadă că doar li se cuvine să primească fără să fie nevoie să ofere.
Sunt oamenii care în condiţii de stres încep să înjure şi să vorbească foarte colorat. În relaţie cu alţi oameni, fie îi elogiază pe cei care au încredere şi rezultate deosebite, fie îi desconsideră. Unii au tendinţa de a fi violenţi, aroganţi, să se creadă superiori altora şi să-i umilească pe alţii (mai slabi ca ei). Alţii au tendinţa de a vorbi în termeni foarte vagi şi într-un mod evaziv.
Indiferent cât ar munci şi ce rezultate ar avea le este foarte greu să se bucure de rezultatele pozitive, dar se supără şi se consumă foarte tare pentru necazuri. Alţii se dau foarte uşor bătuţi.
La aceste persoane, dacă îţi spun ei că au probleme cu stima de sine, poţi să le spui şi tu unde greşesc. Dacă nu, atunci probabil că nu sunt interesate de dezvoltare personală, nu te du să le spui ce probleme au cu stima de sine.
Oamenii cu stimă redusă de sine sunt de mai multe tipuri. Eu o să mă refer la trei categorii.
Prima categorie este cea a celor care sunt conştienţi că au o mare lipsă de încredere şi stimă de sine. Sunt oameni care adesea sunt „călcaţi în picioare”, batjocoriţi de ceilalţi fără ca ei să ia vreo atitudine.
Începând de la vârsta de elev, când toţi sau majoritatea colegilor îşi bat joc de el şi din exasperare vine să se plângă la dirigintă, modelul poate perpetua chiar şi la nivelul de adult.
Celor care sunt elevi şi vin adesea la mine să mi se plângă „că ia uite ce mi-a făcut sau zis cutare!…”, poate că la început le iau apărarea pentru că sunt mici şi trebuie să-i cert pe cei batjocoritori. Dar cu cât fenomenul se repetă şi aceeaşi elevi sunt mereu subiectul batjocurii, îmi dau seama că aici e vorba de stimă foarte joasă de sine.
Caut să-i ajut să-şi întărească stima şi să le insuflu gânduri şi atitudini de persoane valoroase. Caut să-i laud şi să fiu foarte răbdătoare cu ei, să spună şi ei ceva bun şi să le arăt că sunt valoroşi şi să remarc progresul pe care l-au făcut.
Unii îşi revin şi încep să le crească stima de sine.
Alţii nu reuşesc să-şi crească stima de sine. Şi continuă să vină chiar şi când sunt la clasa a 8-a să se plângă la dirigintă de X sau Y din clasă. Şi le spun: „Acum sunt eu, care să-ţi ia apărarea, la liceu o să ai altă dirigintă la care să apelezi. Dar dacă nu îţi creşti părerea despre tine vei fi batjocorit şi ca adult. Atunci la cine vei mai apela să te apere?”
Dar nu prea funcţionează aceste vorbe. Ei simt că au nevoie de ajutor atunci şi acolo şi nu pot să se gândească la ce se poate întâmpla peste ani.
Într-o zi mergeam pe stradă şi, fără să exagerez, am văzut un om de vreo 30 de ani cel puţin care se ruga de un copil de zece ani. „Lasă-mă mă’ să trec!” iar copilul râdea de el. Ajunsă în dreptul lui, acel bărbat mi se adresează, „Io-te tanti, nu mă lasă să trec!”. M-am uitat la el să văd dacă glumeşte, dar el era foarte temător şi rugător. I-am zis, „Eu văd că el e un copil de vreo zece-unsprezece ani şi dumneata eşti ditamai omul.”
Adică mi se părea ridicol ca un adult să se roage în halul ăla de un copil.
Iar el continuă, „Da, da’ nu mă lasă să trec!”
Am plecat mai departe.
Personal cred că pe astfel de persoane ori ajungi să le aperi toată viaţa pentru că sunt dependente de ajutorul tău, ori le laşi să înveţe o lecţie.
A doua categorie este a celor care poartă mască de oameni foarte puternici. Sunt aroganţi şi cu nasul pe sus şi îi tratează pe oameni cu superioritate. Nu acceptă niciun fel de critici şi nici ideea că EI AR PUTEA SĂ GREŞEASCĂ. Sunt vulgari, uneori violenţi şi-şi dau multă importanţă. Ei trebuie să aibă întotdeauna ultimul cuvânt şi trebuie să aibă dreptate.
Probabil că te întrebi, cum e posibil ca o astfel de persoană să aibă stimă de sine scăzută?
Păi, dacă ar avea stimă de sine ridicată, de ce ar mai avea nevoie să umilească pe alţii ca să fie el mai sus?
„Câteodată respectul faţă de sine este confundat cu lauda exagerată şi cu aroganţa; dar asemenea trăsături nu reflectă prea mult respect faţă de sine, ci dimpotrivă, prea puţin; reflectă o lipsă a respectului de sine. Persoanele cu un ridicat respect faţă de sine nu sunt conduse de ideea de a fi superioare altora; nu vorbesc doar pentru a-şi demonstra valoarea, prin faptul că se măsoară cu un standard comparativ. Ele se bucură de faptul că sunt cine sunt, nu pentru faptul că sunt mai bune decât ceilalţi.” – Nathaniel Branden
Dacă eşti în poziţia de coleg al lor, trebuie doar să nu-i contrazici şi nici să le dai ordine. Mai degrabă acceptă ideea de parteneriat, de a lucra împreună. „Hai să facem!” dacă le găseşti punctele forte şi îi complimentezi pe partea lor pozitivă, sunt oameni cu care te poţi înţelege. Caută însă, să nu pui la inimă tendinţa lui de a te umili.
Dacă sunt în poziţia de şef, ar fi bine să nu te duci la el cu idei mai bune decât ale lui. Pentru că s-ar putea să-ţi respingă ideea pur şi simplu din invidie că nu a fost ideea lui. Dacă ştii că ideea respectivă este foarte bună şi necesară, şi eşti isteţ, faci în aşa fel ca să-l faci să creadă că este ideea lui, şi atunci va fi pusă în aplicare ideea. Dacă ţii neapărat la ideea ta, să ai drept de autor asupra ei, implementeaz-o pe cont propriu, nu în afacerea lui, nu sub conducerea lui. Oricum dacă nu-i dai credit că ar fi ideea lui, s-ar putea să o respingă.
Ca orice persoană, îi place să fie lăudată. Personal sunt împotriva linguşelilor, dar cred cu tărie în puterea complimentelor mai ales dacă sunt sincere. Adică un compliment în care crezi ar trebui să fii în stare să-l şi argumentezi ca să fii mai credibil. Iar complimentele au puterea să ajute o persoană să-şi crească stima de sine. Pentru că tocmai criticile e posibil să-l fi făcut pe cel în cauză să aibă asemenea părere despre sine.
Cea de-a treia categorie de care aş vrea să-ţi vorbesc este cea a victimelor care se plâng de tot şi toate. Pentru tot ce nu le reuşeşte sau li se întâmplă altfel decât îşi doresc există vinovaţi. Mama, tata, soacra, fiul, şeful, guvernul, vremea, lumea şi de ce nu, Dumnezeu însuşi e vinovat că lor nu le-a mers cum şi-au dorit. Sau că lor nu le-a picat din cer cum le-a picat la alţii mai norocoşi. Oricine e vinovat, numai ei sunt fără vină. Nu găsesc nimic frumos în viaţă şi nu au niciun motiv să se bucure.
Şi ştii ce? În afară de câţiva care chiar vor să schimbe ceva în viaţa lor, ceilalţi se plâng pentru că doar aşa pot avea audienţă.
Cu astfel de persoane caută să discuţi cât mai puţin. În mod deliberat în preajma lor pune-ţi căşti în urechi sau îţi aminteşti că ai de dat un telefon. Dacă chiar trebuie să discuţi cu ei, limitează-te la aspecte strict legate de muncă. Nu intra în detalii despre viaţa privată. Au o gândire atât de toxică, încât în scurt timp vei gândi şi te vei plânge exact ca şi ei.
