Vorbeam într-o zi cu o colegă, profesoară de geografie şi prietenă. (Nu i-am cerut permisiunea de a scrie despre ea, aşa că n-o să-i folosesc numele.)
Discutam despre fobii. Îi spuneam că ultima dată când am ajuns la ea, eram cu bebeluşul meu şi am urcat cu liftul până la etajul 10 sau 11 (nu mai ştiu exact, oricum era ultimul etaj), bebeluşul meu a început să plângă. Iar soţul m-a certat acasă pentru că am urcat cu băieţelul cu liftul şi mi-a zis că el suferă de claustrofobie. Neştiind cum stau lucrurile, m-am gândit că poate se moşteneşte. Nu m-am obosit să caut.
Iar colega mea îmi spune:
„Claustrofobia nu se moşteneşte. Ca orice fobie, apare la o persoană ca urmare a unui eveniment sau a uni traume din copilărie sau viaţa unei persoane. Dar se depăşeşte făcând exact lucrul de care te temi.”
Iar eu mă gândeam, „uau, este exact ce ne învaţă cărţile de dezvoltare personală”. Dar doamna a continuat: „eu am suferit de agorafobie sau fobia spaţiilor deschise. Am avut o operaţie la ochi şi nu mai vedeam bine pe lateral. De fiecare dată mă speriam când traversam strada pentru că nu vedeam maşinile care veneau din partea asta (dreapta parcă). Când mergeam în piaţă, mă speriam când venea cineva din spate. Îmi era teamă, ca şi când urma să mi se întâmple ceva rău. Dar medicul mi-a zis că nu am de ce să mă tem. Trebuie să merg înainte şi să fac exact lucrul de care mă tem şi în timp fobia va dispărea. Şi aşa am făcut. Evident, că nu mi-a fost deloc confortabil. Îmi era teamă, mă lua cu călduri, transpiram. Dar am ascultat ce a zis medicul şi am continuat să ies. Şi în timp a dispărut fobia respectivă.”
Iar eu mi-am zis, iată că am învăţat ceva, ascultând-o pe doamna.
CE SPUN CĂRŢILE DE DEZVOLTARE PERSONALĂ?
- Acronim pentru FRICĂ. În engleză cuvântul frică este FEAR, iar americanii au găsit un acronim pentru FEAR (Falls Expectations Appear Real), adică aşteptări false care PAR reale. Dar nu sunt. Aceste aşteptări false, ne împiedică adesea să facem ce ne dorim pentru că ne imaginăm tot felul de lucruri şi evenimente care nu se întâmplă în realitate. Doar în mintea noastră au loc.
- Îmbrăţişează-ţi monştrii. Am citit la mai mulţi autori de dezvoltare personală această idee. Fă-te prieten cu teama şi aceasta va dispărea. Cu cât te gândeşti mai mult la ce se poate întâmpla, cu atât creşte sentimentul de teamă şi te opreşte din evoluţia ta şi din atingerea ţelului propus. Dar când îţi îmbrăţişezi teama cea mai mare, atunci încet-încet o depăşeşti. Apoi te bucuri de o viaţă de libertate, pentru că frica te împiedică să fii liber.
- Acţionează în contra fricii. Curajul nu este absenţa fricii, ci acţiunea împotriva ei. Pe măsură ce acţionăm în contra fricii, aceasta scade şi chiar dispare.
- Recunoaşte frica cu glas tare. De ce să recunoşti că îţi este frică? Din mai multe motive:
Când recunoşti că îţi este frică, arăţi că eşti om ca toţi oamenii şi eşti vulnerabil. Multora dintre noi le este frică să îşi recunoască frica. Eu am făcut parte din această categorie de oameni, care credea că mi se ştirbeşte ceva din capacitatea mea, din demnitatea mea dacă le arăt celor din jur că îmi era teamă. Oamenii cred că dacă spun că nu le este teamă, trec mai uşor drept eroi sau aşa îi încurajează pe alţii să nu le mai fie teamă. Adevărul este exact invers. Când vrei să pari erou, nu eşti credibil, pentru că ceilalţi din jur îşi vor pune întrebarea cum să facă ei să scape de teamă. În momentul în care poţi să recunoşti că îţi este teamă, te arăţi a fi om vulnerabil, dar tocmai asta îi face pe cei din jur să se simtă mai aproape de tine şi să te creadă şi să te ajute. Iar asta te ajută şi pe tine să depăşeşti momentul de teamă. Pentru că te eliberezi de puterea ei.
Am auzit de acest lucru şi la seminariile la care am participat, cât şi la alţi traineri români. De exemplu, Andy Szekely, cunoscut trainer român, spunea într-un webinar că atunci când îţi recunoşti emoţia, frica, devii mai puternic decât ea. Şi o depăşeşti. Şi am încercat asta de curând. Mă uitam la un film cu soţul meu, un film gen thriller, SF. Din punctul meu de vedere era mai mult de groază. Eu nu mă prea uit la filme de groază, pentru că, vorba unei colege, vreau să mor de inimă bună. Dar uneori mai calc peste acest principiu. Aşa că mă uitam la film, aveam stomacul ghem de frică şi mi-am amintit ce zicea Andy legat de frică. Aşa că i-am spus soţului că mie îmi este frică. Dar am continuat să mă uit. Şi la un moment dat, după ce am recunoscut că îmi este teamă, am constatat că nu îmi mai era. Eram complet degajată. Şi mi-am zis că chiar aşa este. Numeşte emoţia sau frica pe care o ai şi eşti mai puternic decât ea.
CE AM VĂZUT LA SEMINARII?
- La seminarii am auzit şi văzut acelaşi lucru. Am auzit multe persoane pe scenă care la puţin timp după ce au început să vorbească se simţea în vocea lor că au emoţii. Emoţia pe scenă, vine dintr-o frică de a vorbi în public. Şi la un moment dat spuneau: „Vă rog să mă scuzaţi, dar am emoţii”. Ştii cum reacţiona toată lumea din sală? Aplauda. Câteva mii de persoane care aplaudau pe cei de pe scenă care recunoşteau că au emoţii. Iar după ce trecea valul de aplauze, persoana care vorbea era mult mai degajată.
Probabil că două întrebări se nasc în mintea ta:
- De ce să aplauzi că cineva recunoaşte că are emoţii?
- Dacă ştii că ai emoţii şi îţi este frică să vorbeşti pe scenă, de ce o mai faci? O să încerc să răspund la aceste două întrebări şi sper că o să te lămuresc.
- De ce să aplauzi când cineva recunoaşte că are emoţii? Pentru simplu fapt că majoritatea oamenilor nu recunosc acest lucru şi consideră că e mai bine să nu recunoşti. Că vor să treacă super-eroi, deşi este dovedit că teama de a vorbi în public este una dintre cele mai puternice temeri de care poate suferi o persoană. Şi atunci, o feliciţi prin aplauze pe persoana care îşi recunoaşte umanitatea şi temerea. Pentru că dacă ai încerca să te pui în pielea celui care vorbeşte pe scenă, sigur s-ar putea să simţi că ţi se gâtuie vocea, că n-ai suporta să vezi atâtea mii de ochi îndreptate către tine etc.
Tocmai de aceea, pentru că fiecare dintre noi ştim cât este de terorizantă această teamă care creează emoţia, îl felicităm şi încurajăm pe cel care recunoaşte teama de care se simte stăpânit. Pentru că adesea după ce persoana respectivă a recunoscut şi a a fost felicitată cu aplauze, s-a descurcat mult mai bine după aceea.
- Dacă ştii că ai emoţii de ce te mai urci pe scenă? Unii urcau pe scenă pentru a le fi recunoscute meritele şi munca, alţii urcau pe scenă ca să vorbească şi de la care să învăţăm.
Pentru că poţi să inspiri alte mii de oameni prin curajul pe care îl arăţi vorbind despre provocările tale şi lecţiile pe care le-ai învăţat. Pentru că tracul de scenă este destul de greu să îl depăşeşti, dacă nu eşti vorbitor specializat. Şi acest trac îl au chiar şi actorii. Şi pentru că vorbitul în public provoacă o teamă asemănătoare cu frica de moarte.
Imi amintesc că acum vreo cinci ani, pe când eram consilier educativ în şcoală şi aveam un parteneriat cu Teatrul Muzical „Nae Leonard” ca la un anumit număr de bilete vândute, să putem şi noi să beneficiem de sala teatrului să facem o serbare. Eu eram responsabil de organizarea acestui eveniment.
Am pregătit o serbare la nivelul întregii şcoli, cu foarte multe numere şi au venit toate clasele cu foarte mulţi invitaţi. Sala teatrului s-a umplut până la refuz cu participanţi şi elevi care urcau pe scenă să-şi joace rolul, cadre didactice care îi coordonau pe elevi, dar şi cu invitaţi din familiile lor care veneau să-i vadă. Şi nu numai. Numeroşi elevi ai şcolii, chiar dacă nu erau implicaţi în rolurile de serbare au venit sa asiste la eveniment.
Eu eram la prima organizare de acest fel şi de o asemenea mărime. Şi eram în întârziere faţă de ora stabilită. Şi atunci, o doamnă învăţătoare, mi-a sugerat să merg pe scenă şi să-mi cer scuze pentru întârziere.
N-am avut timp să mă gândesc ce se întâmplă. Am luat microfonul şi m-am trezit pe scenă. Pentru un moment, m-am simţit foarte mică şi m-am blocat când am văzut sutele de ochi îndreptate spre mine. Apoi, luminile reflectoarelor s-au aprins şi mi-au fost puse în ochi, aşa încât nu am mai văzut ochii care mă priveau.
Am transmis mesajul de scuze pentru întârziere, dar nu am idee cât am fost de coerentă. Ştiu că după aceea mi s-a spus că m-am descurcat foarte bine. Dar îmi amintesc sentimentul acela care a pus stăpânire pe mine pentru un moment şi m-am gândit oare ce o să le spun şi dacă nu cumva vor râde de mine.
CE AM VĂZUT ÎN FILME?
Cel puţin două filme aş putea să dau ca exemplu pentru modul în care acţiunea te ajută să învingi teama.
Un film văzut recent, Antrenorul Carter, în care un antrenor negru este angajat de un colegiu să antreneze elevii acestui colegiu în echipa de baschet. Dar antrenorul îi antrenează şi pentru viaţă şi le cere nu doar să se antreneze, ci şi să înveţe. Însă, legat de teamă, pe fiecare dintre ei îi întreabă „care este cea mai mare şi profundă teamă a ta?” La început elevii lui n-au înţeles de ce îi tot întreabă care este cea mai mare teamă a lor. Dar până la urmă, tot antrenându-se şi lucrând, au reuşit să-şi învingă temerile.
Un alt film este Insula din vis, în care o scriitoare de romane de aventură, suferea de teama de a ieşi din casă. Toate romanele ei erau inspirate strict din imaginaţie pentru că ea nu avea curaj să iasă în lume. Dar la ea ajunge un mesaj al unei cititoare, o fetiţă care era singură pe o insulă şi care era în pericol. S-ar părea că scriitoarea era singura persoană care o putea ajuta pe fetiţă. Aşa că în ciuda fobiei pe care o are, iese din casă şi trăieşte la propriu o aventură, care o ajută să-şi învingă fobia.
CE TEMERI MI-AM DEPĂŞIT EU?
Încă nu am făcut un inventar al tuturor temerilor pe care le-am avut şi pe care le mai am. Cu siguranţă că încă mai am teama de succes, pentru că de fiecare dată când îmi propun să fac ceva care să mă apropie de visul meu, intervine altceva care mă face să mai dau un pic înapoi. Încă mă mai autosabotez din când în când.
Dar aş putea să-ţi vorbesc despre o teamă pe care mi-am depăşit-o.
- teama de a vorbi despre mine. Când mi-am deschis blogul dacă m-a speriat ceva a fost chiar teama de a vorbi despre mine. Pentru că există riscul de a mă expune ridicolului. Ce vor spune cei care citesc pe blog? Că mă dau mare? Că dau secrete din casă? Că condamn anumite persoane din viaţa mea, cum ar fi pe mama pentru că am avut o adolescenţă mai dificilă?
Faptul că am scris despre mine, nu înseamnă că condamn pe nimeni, pentru că fiecare persoană este responsabilă de ceea ce face şi de deciziile pe care le ia. Dar sunt convinsă de două lucruri. 1. Atunci când scriu despre mine, chiar dacă îmi fac viaţa publică, eu mă concentrez asupra greşelii făcute şi a lecţiei pe care o pot desprinde pentru mine. 2. E posibil ca şi altcineva care citeşte câte ceva din viaţa mea să se identifice cu acea experienţă. Şi să se inspire. Scopul acestui blog, nu este doar să vorbesc despre mine şi să fac un jurnal intim, ci este acela de a inspira şi alte persoane. Şi dacă ceea ce m-a ajutat pe mine, ajută şi pe alte persoane, atunci scopul acestui blog este atins.
Dar am vorbit despre mine din mai multe motive, deşi mi-a fost destul de greu la început.
- sunt abonată la multe bloguri şi pe toate pe care le citesc, autorii îşi prezintă viaţa, ca pe o carte, să fie la dispoziţia cititorilor. Şi asta pentru că, nu toţi care au bloguri sau alte afaceri şi au ajuns la succes au avut condiţii perfecte. Foarte mulţi au luptat cu sărăcia, cu foametea, cu lipsa de încredere în sine etc. De exemplu, dacă intri pe www.personalitatealfa.com o să citeşti despre Pera mult mai multe lucruri din viaţa ui personală, decât am scris eu despre mine.
- Am participat la seminarii şi am constatat că mulţi oameni care au ajuns la succes au avut o viaţă mult mai grea decât am avut eu sau multe alte persoane. Unul povestea cum mama lui îl îndemna pe fratele lui să-l bată. Altul povestea cum din cauza programului extrem de încărcat, soţia lui a divorţat de el, în ciuda faptului că el o răsfăţa cu tot felul de cadouri. Şi aşa mai departe. Fiecare persoană îşi prezintă viaţa. Şi din ea învăţăm câte ceva.
- Şi poate că te gândeşti că aceste persoane au ajuns deja la un succes răsunător, în timp ce eu sunt doar pe drum. Ei bine, din tot ceea ce am citit şi experimentat, succesul nu este o destinaţie la care te opreşti. Succesul este o călătorie continuă. Iar eu am plecat pe drum în această călătorie.
La final, aş vrea să te întreb:
- care este frica ta cea mai mare de care vrei să scapi?
- Eşti dispus să recunoşti în public că îţi este teamă de…?
Dacă da, atunci te aştept să ne spui şi nouă pe blog, ca toţi cititorii să se folosească de experienţele tale. Cine ştie, poate cineva se va folosi. Împreună, putem face ca lumea să înveţe unii de la alţii şi să devină mai bună.
