Zilele astea am văzut postat pe facebook la o prietenă din grupul meu, Andreea Sorina Arhip, următoarea stare: „Majoritatea românilor ratează odată cu maturitatea; sunt geniali în copilărie, sclipitori şi plini de talent în tinereţe şi rataţi la maturitate.”
I-am răspuns foarte scurt pe moment, dar gândul ei mi-a dat o idee de articol pe care o voi trata în trei părţi. Mulţumesc, Andreea!
Mai târziu, am văzut că un prieten sau rudă dea Andreei, Florin Arhip, a răspuns: „Cum ai reusit sa gandesti chestia asta? Te a ajutat cineva? Pentru capusorrul tau treburile astea cred ca sunt prea dificile ! Lasa prostiile la prosti! „
Ei, bine, dragă Florin, să ştii că Andreea nu e proastă. Iar dilema ei nu este o prostie. Andreea are un simţ de observaţie extraordinar şi pe cât pot, o să o ajut să-şi rezolve dilema. Pentru că ceea ce ea a observat, a nedumerit-o. Iar eu vreau să o luminez, şi pe ea şi pe alţii care doresc să fie iluminaţi. Cei care nu doresc, pot să zacă mai departe în prostie, până le vine mintea la cap.
O să încep cu copilăria, pentru că multe dintre problemele adulţilor care duc la ratare, încep chiar din copilărie. Dar îşi lasă amprenta asupra vieţii de adult în mod deosebit. Mulţi ar fi îndreptăţiţi să spună că „dintr-o dată” au început să fie nişte rataţi. Nu există nimic dintr-o dată. Chiar şi o furtună şi un uragan care începe brusc, a avut nişte condiţii care au pregătit terenul ca ea să aibă loc. La fel e şi cu omul. Totul începe pe parcurs şi se dezvoltă.
Astăzi voi vorbi despre genialitatea copiilor.
MAJORITATEA ROMÂNILOR SUNT GENIALI ÎN COPILĂRIE
De ce sunt geniali?
Pe când eram studentă, am auzit că oamenii absorb 75% din informaţia pe care o acumulează în primii 7 ani de viaţă, cei 7 ani de acasă. Restul de 25% este tot ceea ce învăţăm pe parcursul vieţii, în şcoli, în facultate. Nu ştiu cât e de adevărat, pentru că nu am cercetat. Dar ştiu că este mult mai uşor pentru cineva să înveţe în copilărie, decât îi este unui adult de peste 30 de ani.
Mintea unui copil este ca un burete. Absoarbe tot. E mult mai uşor să înveţe limbi străine, muzică, dans etc.
Poate de aceea mulţi părinţi îşi dau copiii de foarte mici să înveţe să cânte, să danseze, să vorbească mai multe limbi, să facă diferite sporturi.
Dar când vorbim de copilărie, mai vorbim şi de alte aspecte care le permit copiilor să fie geniali şi să devină „mândria părinţilor lor”.
Copiii visează – apoi sunt descurajaţi
Copiii visează foarte uşor. Pot sta ore întregi cu ochii deschişi şi să viseze la viaţa pe care şi-o doresc, la meseria pe care doresc să o practice, la abilităţile pe care vor să le aibă.
Mintea copiilor funcţionează cu undele alfa şi theta. Pe aceste frecvenţe de undă, creierul visează, pluteşte, este foarte creativ. Au multe idei. Sunt relaxaţi şi fără teamă. Au încredere în ei, în părinţi, în Dumnezeu, în visul lor. Ştiu că nimic nu le poate sta în cale.
Însă, din păcate, odată cu intrarea copiilor în adolescenţă aud tot mai des să înceteze să mai viseze „la cai verzi pe pereţi” şi „să revină cu picioarele pe pământ”.
Sunt încurajaţi, sunt lăudaţi – apoi nu mai sunt
Hai să ne gândim la un bebeluş. Cum începe să dea primele semne că vrea să vorbească sau să meargă, părinţii, bunicii şi toţi din preajmă îi spun „hai, hai că poţi!”. Chiar dacă copilul cade, aude încurajările şi se simte bine şi are încredere şi iar se ridică.
Mai târziu copilul învaţă să se încalţe. La început, se încalţă invers. Dar părinţii nu se supără, însă îl laudă de fiecare dată când reuşeşte să facă bine (orice ar face). Dacă vrea să înveţe să meargă pe role, cu bicicleta, la început cade, îşi „rupe” genunchii şi coatele, se umple de sânge, dar el râde şi se ridică din nou, încurajat de părinţi şi mai încearcă odată până reuşeşte.
Dar pe măsură ce copilul creşte, părintele începe să aibă aşteptări ca el să facă totul perfect şi culmea chiar fără ca părintele să-i fi arătat mai întâi copilului cum se face acel lucru. Copilul începe să audă în loc de „hai că poţi!”, „Chiar de nimic nu eşti în stare?”, „nu am nicio bază în tine!”, „cutare cum poate şi tu nu poţi?”. Dacă copilul mai face cunoştinţă şi cu alţi fraţi sau surori mai mici, părintele se aşteaptă ca acel copil, mai mare să fie deja model pentru fraţii sau surorile mai mici. Nu are voie să greşească. Copilul face cunoştinţă, poate, şi cu palma mamei sau a tatălui, care de data asta nu-l mai mângâie. De data asta simte durerea. Iar tonul părinţilor nu mai este de încurajare, ci provoacă durere în inima copilului.
Sunt sprijiniţi – apoi nu mai sunt
In prima parte a copilăriei, copiii sunt sprijiniţi ca să îşi atingă potenţialul. Părintele îşi sacrifică propriile dorinţe, propriile vise şi cel puţin din punct de vedere financiar, copiii sunt sprijiniţi să-şi urmeze visul.
Apoi, pe măsură ce creşte, de câte ori visează, părintele îl apostrofează cu „hai, hai, lasă prostiile! Treci de fă… cutare treabă!”. Apoi, în loc, de „sigur, dragul mamei o să faci cursuri de… ce-ţi place ţie”, aude „să-ţi dau bani pentru…? Dar meriţi? Ce note ai la…”, „dacă nu reuşeşti să te descurci la … (materia X), te întrerup de la…(ce-i place copilului)” – şi chiar o face. Îşi opreşte copilul de la cursurile de muzică, de dans, de şah, de tenis, de … pentru că notele la disciplina X (să zicem geografie) sunt mici şi foarte mici. Părintele nu ia în considerare că în momentul în care îl pedepseşte şi îi ia copilului ce-i place, copilul nu va mai face şi ce trebuie. El îşi doreşte doar rezultate bune şi foarte bune la… geografie. Ce-l interesează pe părinte că copilului îi place şi se pricepe la desen? „Ce să facă cu desenul?”, spune adesea părintele.
La început, nu au experienţe negative
Un copil nu ştie ce este ăla eşec. El nu are noţiunea asta în vocabularul lui. Această noţiune este doar în mintea adulţilor care îşi doresc perfecţiunea. Faptul că un copil nu are experienţe negative îl face foarte îndrăzneţ, foarte curios, foarte creativ.
Dar, pe măsură ce creşte şi începe să se izbească de refuzuri şi alte experienţe care îi produc suferinţă, şi ei încep să vadă viaţa şi lucrurile prin prisma durerilor şi suferinţelor îndurate de la o experienţă negativă. Şi încep să dea înapoi. Cu cât aceste experienţe şi-au lăsat mai mult amprenta asupra copilului, şi cu cât şi familia din care face parte îl educă să dea înapoi după o durere, cu atât copilul va renunţa mai uşor la ce-şi doreşte. Şi educaţia nu se face doar prin cuvinte. Mulţi părinţi spun, „da’ doar nu l-am învăţat eu să renunţe sau să dea înapoi! Aşa a vrut el.” Poate că părintele nu i-a spus în cuvinte, dar l-a educat prin exemplu personal. Dacă părintele dă înapoi la greu, o va face apoi şi copilul.
Nu le este frică
Un bebeluş, şi uneori şi un copil dacă are chef să râdă, râde, dacă vrea să gângurească, gângureşte, dacă vrea să strige sau să ţipe, o face. El nu ştie şi nu-i pasă că vecinul nu poate să doarmă sau înjură că are bebeluşi în bloc. El îşi vede liniştit de ceea ce-l interesează pe el. Nu are habar de ce mama îi tot spune să nu mai strige sau să ţipe. Şi nici nu-l interesează.
La această vârstă este atât de curios că vrea să guste tot, să testeze, să experimenteze. Este creativ, are idei şi vrea să le pună în aplicare ca să vadă ce iese. Nu-i pasă ce zic adulţii.
Când se apucă o persoană de sporturi extreme? În copilărie. Atunci când vrea să arate de ce este în stare, când nu-l sperie că va cădea, că se zgârâie, că se juleşte, că se umple de sânge sau că îşi rupe oasele. Iar dacă va cădea, aşa cum se întâmplă de multe ori, se ridică, râde, şi spune, „aşa a fost la început, dar să mă vezi de data asta!”.
Pentru ei, imposibilul e doar la un pas distanţă de a fi atins
Cuvântul imposibil, este un alt termen care nu intră în vocabularul unui copil. Pentru el, e foarte simplu să atingă şi să primească luna de pe cer, să facă tot ce-şi doreşte, cum doreşte şi când doreşte.
Cuvântul imposibil apare în dicţionarul copilului pe măsură ce creşte şi se apropie de adolescenţă. Şi asta pentru că deja l-a auzit de câteva mii de ori. A ajuns să îl înveţe.
Încep să se formeze primele zale ale lanţurilor
Pe măsură ce creşte, copilul aude tot mai des şi mai mult cuvinte care îl dor. Dacă a pus o întrebare şi părintele sau profesorul e supărat (din alt motiv) strigă la copil „lasă-mă-n pace!”, sau „taci din gură, eşti prost!”, „taci că spui numai prostii!”, „uite ce nepriceput eşti!”, „de nimic nu eşti în stare!”, „eşti un băbălău!”, „eşti moale ca un papă-lapte!”etc., copilul plânge şi suferă şi vorba aceea face cicatrice în mintea şi sufleţelul lui.
Dacă pe când merge la şcoală sau la grădiniţă, alţi copii, râd de el şi de cum se îmbracă sau de cum vorbeşte sau de cum gesticulează, dacă este luat peste picior, bătut apar alte răni în inima lui.
De fiecare dată când este oprit de cei mari să nu mai facă asta pentru că „e imposibil, sau „pentru că aşa vreau eu”, sau „pentru că eu îţi spun să n-o faci” apar alte răni în inima lui.
Fiecare refuz, fiecare apostrofare, fiecare jignire, fiecare rană, fiecare experienţă negativă, râs al celor din jur etc. devine o za a unui lanţ care creşte în jurul lui şi pe măsură ce creşte îl opreşte din a se mişca şi a face ce îi place.
Ce înseamnă „Să fii copil genial şi să reuşeşti”
Pentru unii copii să reuşească, înseamnă să-şi trăiască visul. Sunt sprijiniţi de părinţi, învăţaţi să nu asculte pe nimeni din exterior, decât de cei care îi încurajează să-şi urmeze visul până îl ating. Aceştia sunt cei ai căror părinţi, nu le spun copiilor şi nu-i învaţă sensul cuvântului imposibil. Dimpotrivă, le finanţează cursurile, acceptă să plece copii în campusuri, la antrenamente, la competiţii şi copiii lor devin din ce în ce mai buni la ceea ce îşi doresc şi în final reuşesc să îşi atingă visul şi să-i inspire şi pe alţii.
Dar, pentru majoritatea covârşitoare a copiilor, să reuşească, înseamnă să fie capabili să înveţe şi să reproducă pe de rost, cuvânt cu cuvânt tot ce le-a spus educatoarea, învăţătoarea, sau profesoara. Şi pe moment e bine. Copilul reuşeşte să obţină note mari, cu care părintele se mândreşte şi profesorul se laudă. Din multe puncte de vedere, aceasta este o reuşită. Din alte puncte de vedere, nu e. Copilul care învaţă pe de rost şi face doar ceea ce i se spune, nu poate să-şi pună propriul cap, propria minte la lucru, nu poate fi creativ şi va ajunge toată viaţa să facă doar ce i se spune. Pentru că aşa s-a învăţat de mic. Sau până când va deveni conştient şi va rupe lanţul.
Iar eu sunt profesor şi ştiu. Şi eu am învăţat pe de rost, apoi mă pierdeam pentru că dacă uitam un singur cuvânt, uitam tot şi începeam să tremur ca varga. Până ce am ajuns în facultate şi o colegă de cameră a luat nota 10 la un examen, pe o temă la care nu citise subiectul (nu-l citise atunci, dar citise cu ani în urmă). Pentru că a ştiut să dezvolte, să se gândească şi să vorbească despre tot ce învăţase din alte cărţi pe care le citise. Aşa că de atunci am învăţat să trec prin filtrul gândirii mele tot ce învăţ. Şi să învăţ şi din alte canale şi surse, nu doar din ce citesc în cărţi sau îmi spune cutare profesor. Şi pentru că am fost învăţată să învăţ pe de rost şi să fac doar ce mi se spune, încă mai am probleme în a găsi subiecte pe care să le tratez cu propriile mele cuvinte, încă nu reuşesc să fiu atât de creativă pe cât mi-aş dori.
În următoarele două articole o să-ţi spun despre celelalte două etape atinse de Andreea în observaţia ei, respectiv tinereţea şi vârsta adultă.
