Era după-amiază şi mi-am pus copilul la culcare. Pentru că l-am obişnuit să adoarmă legănat, cât timp durează până adoarme eu joc solitaire pe telefon.
La un moment dat mi s-a părut că orice mişcare de carte aş face, nu reuşesc să rezolv acel joc. Eram pe punctul să renunţ la acel joc şi să încep altul când am văzut o carte ce se potrivea în joc. După ce am mutat acea carte, jocul a mers aşa de repede că părea imposibil de crezut. Înainte de acea carte, părea că nimic nu funcţionează.
Şi m-am gândit că exact aşa este şi în viaţă şi în afaceri.
Am identificat trei situaţii de joc şi de viaţă
Dead-end
Indiferent ce mişcări inteligente faci, indiferent câte cunoştinţe ai şi aplici, indiferent ce acţiuni întreprinzi, te blochezi mai devreme sau mai târziu şi nimic nu-ţi mai iese.
Chiar dacă tu faci lucrurile în mod corect, chiar dacă aplici tehnicile toate pe care le-ai învăţat, simţi că nu mai poţi înainta.
E ca şi când te duci la pescuit într-o baltă care nu are peşte.
Sau poate te adresezi unei categorii greşite de clienţi.
Imaginează-ţi că vinzi pătrunjel, ai cel mai frumos, cel mai verde, cel mai aromat pătrunjel din lume, dar ai ales să-l vinzi într-un salon de expoziţie auto. Câţi clienţi crezi că o să ai? Zero. Nu pentru că lumea nu are nevoie să cumpere pătrunjel, ci pentru că clienţii care vizitează un salon auto sunt interesaţi de altceva. Dacă vrei să vinzi pătrunjelul trebuie să mergi în locaţiile unde clienţii caută ce vinzi tu.
Sau poate că nu deţii controlul tuturor variabilelor de care depinde reuşita ta.
Îmi amintesc aici de o poveste pe care am citit-o într-o carte a lui Robert Kiyosaki.
„Un bărbat s-a angajat la o fabrică pe post de paznic, fiind convins că fabrica produce maşini de cusut. S-a gândit că i-ar face o surpriză soţiei, dacă îi oferă cadou o maşină de cusut. Aşa că zilnic a început să sustragă din fabrică câte o piesă, ca să le asambleze acasă şi să facă o maşină de cusut. Numai că de câte ori le asambla acasă, îi ieşea o mitralieră.”
Câteodată, indiferent de cât munceşti, de câte cunoştinţe ai şi aplici, de cât de bun eşti în vânzări, de câte de bun eşti în lucrul cu oamenii, simţi că te blochezi şi nu mai poţi înainta.
Schimbă jocul, schimbă locaţia, schimbă tacticile, schimbă direcţia. Începe ceva nou. Fă ceva diferit.
Îţi merg toate ca pe roate
Alteori însă, simţi că parcă toate cărţile pe care le joci îţi sunt aranjate şi termini jocul rapid.
Simţi uneori în viaţă că parcă toate îţi merg ca pe roate, parcă toate planetele s-au aliniat ca să reuşeşti ce ţi-ai propus. Uneori, chiar simţi că ceva te împinge de la spate în acea direcţie şi îţi reuşesc toate pe deplin.
În astfel de situaţii te simţi super-fericit, ai impresia că eşti de succes. Simţi că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior.
Simţi că eşti omul potrivit în locul potrivit cu marfa potrivită pentru clienţii potriviţi.
Când merge foarte greu şi îţi vine să renunţi
Sunt însă şi situaţii care seamănă la început cu prima. Ai impresia că ai ajuns într-o fundătură, că orice ai face nimic nu se mişcă.
Ai impresia că nu ai cum să reuşeşti
Cu toate acestea, ai speranţe şi continui. Şi la un moment dat, aşa cum am descris la început, apare o carte şi se schimbă jocul. Apare o situaţie nouă şi rezolvi lucrurile.
Ţi-ai amintit şi ai aplicat o anumită tehnică, sau ai schimbat tonul sau subiectul şi ai făcut vânzarea. Ai găsit coarda sensibilă a clientului şi ai ştiut cum şi când să o atingi ca să vibreze la unison cu tine.
Ai reuşit să ajuţi pe cineva şi te-ai ajutat şi pe tine.
Îmi amintesc două situaţii din viaţa mea în care eram pe punctul de a renunţa, dar pentru că m-am oprit să mai arunc o privire de ansamblu, s-a schimbat situaţia.
Prima situaţie a fost acum 15 ani. Era vară şi aveam să dau examenul pentru titularizare în învăţământ. Nu apucasem să trec prin toată materia, prin toate manualele. (Apropo, nu ştiu cum e la alte discipline, sau judeţe, sau cum mai e în prezent, dar acum 15 ani, titularizarea la geografie în judeţul Galaţi se dădea din materia din manualele de liceu şi şcoală generală, nu din ce am învăţat la facultate.)
Când am văzut subiectele pe care le aveam de rezolvat, primul impuls a fost să părăsesc examenul şi să ies din sală. Dar ceva m-a reţinut acolo. Parcă o forţă mi-a spus că asta ar fi o greşeală.
Apoi mi-am adus aminte că despre acele subiecte învăţasem în urmă cu ceva ani, când am dat admiterea pentru facultate şi învăţasem, la propriu, manualele pe de rost. La acel moment ştiam toate desenele şi tot conţinutul manualului.
Am început să mă rog. Poate că te gândeşti că în timpul unui examen numai timp să te rogi nu ai. Crede-mă, că atunci când eşti blocat la examen, să te rogi, e cel mai bun lucru pe care-l poţi face.
Am început să-mi amintesc, frânturi de idei, poze şi desene din manual, pe care le lucrasem şi învăţasem cu ani în urmă. Pentru mine, amintirea acestora a fost ca şi când nişte fulgere îţi luminează drumul pe timp de noapte înnorată.
Mai bine de jumătate din timpul de examen am stat să-mi amintesc asemenea frânturi şi să scriu pe ciornă ideile. Mi-am amintit frânturi din cunoştinţele din manuale, dar şi dintre cele învăţate în timpul celor patru ani de facultate. Apoi am petrecut timp gândindu-mă cum să concep acele idei în mod ştiinţific, corect şi coerent.
Am ieşit ultima din sala de examen, dar când am văzut rezultatele, nu mi-a venit să cred. Am luat notă peste 7 şi mă puteam titulariza în oraş, aşa cum îmi doream. (Pe atunci erau şi posturi.)
Apoi m-am lăudat unei doamne dragi, care m-a pregătit pentru admiterea la facultate, că am luat examenul fără să fi învăţat. Iar ea mi-a spus ceva de genul: „aşa pare la prima vedere, dar tu ai învăţat altădată această materie. Şi poate că nu ai fost răsplătită cum meritai la acel moment”. Şi mi-am dat seama că avea dreptate. În facultate, am avut impresia la o disciplină, că am fost nedreptăţită.
Iar cunoştinţele alea mi-au folosit peste ani, atunci când părea imposibil să trec examenul şi eram pe punctul de a renunţa.
Morala: mişcările, cunoştinţele şi acţiunile anterioare făcute conştiincios, s-au acumulat ca să mă ajute într-un moment critic.
Cea de-a doua situaţie de care-mi amintesc nu are legătură cu învăţământul, ci cu vânzările.
Pentru că salariul de profesor nu-mi ajungea, de multe ori, pe timp de vară, mai căutam să fac ceva.
Într-o vară, acum vreo 7-8 ani, am găsit să lucrez ca agent de vânzări pentru o firmă de publicitate. Persoanele care aveau o firmă, un cabinet, erau abordate de mine şi alţi colegi (fiecare pe câte o zonă) ca să îşi facă publicitate într-un anuar al judeţului.
Cred că am mers vreo două săptămâni, zi de zi la multe firme şi abia dacă am încheiat unul sau două contracte.
Eram pe punctul de a renunţa, când s-a întâmplat ceva. Am intrat într-un cabinet stomatologic. Eram aproape de sfârşitul programului, obosită şi transpirată. I-am prezentat medicului stomatolog ideea de a figura cu numele într-un anuar de publicitate. A fost atât de încântat, că imediat a fost de acord. Ba mai mult, m-a trimis şi m-a recomandat la toate clinicile stomatologice din oraş. Am făcut în vara aia, atât de multe contracte, că pentru lunile de vară am mai primit încă odată salariul de profesor, numai din publicitate.
După ce s-a terminat vara şi am reînceput cursurile, am început din nou să mă mulţumesc cu salariul pe care-l primeam şi am încetat activitatea.
În anii care au urmat, am fost întrebată de colegii care încă mai făceau muncă de teren în publicitate, mă întrebau: „Măi, ce le-ai făcut tu medicilor ălora de ai încheiat tu atât de multe contracte?”
Cred că nu era vorba de ce le-am făcut eu medicilor. Cred că e vorba de legea perseverenţei, care în acel caz a funcţionat pentru mine, pentru că am făcut acele acţiuni în mod constant chiar dacă nu părea să funcţioneze. Apoi, la un moment dat s-a produs rezultatul.
Mai multe despre perseverenta am scris aici.
