Georgiana, a mai evoluat faţă de prima dată de când am întâlnit-o, când a învăţat de la Ioana De ce nu e bine să spui că vreau să slăbesc.
Între timp a participat la două cursuri de dezvoltare personală şi a învăţat o grămadă de lucruri noi şi interesante. Simte că ceva s-a schimbat în interiorul ei. Acum percepe lucrurile diferit. Gândeşte pozitiv.
Pe de o parte simte nevoia să împărtăşească şi cu alţii ceea ce ea a învăţat. Poate să deschidă şi ea ochii altora, aşa cum şi alţii au ajutat-o pe ea să privească lucrurile dintr-o altă perspectivă.
Dar nu ştie cui să spună. Şi nici nu e sigură cu ce să înceapă.
Şi în plus, ea abia e la începutul procesului de dezvoltare personală. Alţii au ani, de când se ocupă cu aşa ceva. Cu siguranţă că toţi ceilalţi, ştiu deja lucrurile pe care ea ar vrea să le transmită.
Ce-ar putea să le spună ea, ca ei să nu ştie deja?
Deja începe să-i vadă cum casc, cum se plictisesc. Apoi îi aud cum schimbă subiectul. Le simte privirile dispreţuitoare, cum ceilalţi îşi strâmbă nasul a dispreţ.
Chiar îşi imaginează că cineva îi spune aşa de la obraz, Georgiana, mai taci odată! Eşti plictisitoare! Nu interesează pe nimeni ce ai tu de spus! În plus, noi deja ştim lucrurile astea, nu ne spui nimic nou!
La acest gând, o tristeţe pune stăpânire pe Georgiana.
Indiferent cât ar citi, cât s-ar dezvolta personal, alţii oricum sunt mai deştepţi ca ea. Cărţile pe care ea le-a citit, sunt citite şi de ceilalţi.
Simte că ea este cel mai în urmă cu procesul de dezvoltare şi schimbare. Trebuie să mai citească, să mai înveţe ca să poată şi ea să spună ceva celor din jur.
Şi pentru că este tristă şi nu ştie ce să facă, fără să-şi dea prea bine seama ce face, începe să-şi caute un film.
Găseşte un film cu adolescenţi. Îi place genul ăsta de filme, deşi nu are idee exact de ce.
În film acţiunea începe cu o adolescentă care vrea să se integreze în grupul condus de o fată fiţoasă, ce provine dintr-o familie cu mulţi bani.
Fetele din anturajul ei intim sunt îmbrăcate după ultima modă, sunt în centrul atenţiei tuturor şi toată lumea i se supune la comandă.
Colegii vor să-i intre în graţie, să se întâlnească cu ea şi cu prietenele ei, ca să le crească imaginea şi prestigiul că se întâlnesc cu Miss Popularitate, cu fata cea mai înstărită din liceu. Fetele mai modeste din clasă sau din liceu se învârt în jurul ei şi a acelor din anturaj, şi fac tot posibilul să fie pe placul lor. Ar da orice să facă parte din grupul celor bine-văzuţi de fetele cu cea mai înaltă popularitate.
Tot ce spune Miss Popularitate este literă de lege. Tot ce spune ea e interesant, absorbit ca fiind o cupă plină cu înţelepciune. Şi tare-i place să vorbească despre ea şi ce a făcut sau spus!
Dacă cineva din afara grupului încearcă să spună ceva, Miss Popularitate, strâmbă din nas, face nişte comentarii răutăcioase, râde de persoana care vorbeşte, o ia peste picior cu Vai, de când ai devenit atât de inteligentă? Serios? Gata, Hai că mă plictiseşti! Sau Vai, ce proastă eşti! Eu în locul tău n-aş avea curaj să deschid gura!
Peste ani, acea tânără care a fost fata luată peste picior, batjocorită, considerată plictisitoare, de către Miss Popularitate, se zbate să reuşească într-o carieră, apoi se întâmplă ceva care o ajută să ia o decizie, să-şi învingă condiţia ei umilă şi să reuşească.
Si Georgiana are un sentiment de déjà-vu, că şi ea a trăit asemenea momente în copilărie, în care a fost considerată plictisitoare, în care alte fete, din familii înstărite, de vază, i-au întors spatele sau au schimbat subiectul, sau pur şi simplu i-au zis să înceteze să vorbească pentru că nu interesează pe nimeni şi eşti plictisitoare!
Apoi, pe măsură ce a înaintat în viaţă a avut alte şi alte momente, cu semne asemănătoare. Ori de câte ori a deschis gura să vorbească, alţii au schimbat subiectul, sau au luat-o peste picior, sau i-au cerut efectiv să tacă.
Şi şi-a format aşa o convingere că este plictisitoare, că nu are nimic interesant de spus, că orice ar şti ea, alţii ştiu deja mai bine. Şi că nu face altceva decât să-i plictisească pe toţi.
Şi în mintea ei se derulează vocile celorlalţi: Ţi-ai găsit tu să vorbeşti! Pe cine crezi că interesează?
Şi azi aşa, mâine tot aşa, şi toată viaţa a jucat acest joc, a dansat acest dans stupid, s-a învârtit în cercuri cu persoane care se cred super-interesante, care atunci când deschid gura toată lumea ascultă, pentru că sunt foarte deştepte, în timp ce ea … mai bine să tacă. Oricum nu are nimic interesant de spus, şi dacă spune, toată lumea se plictiseşte.
Şi Georgiana simte că i se aprind nişte beculeţe.
Oare, presupunerea că e plictisitoare, i se trage din copilărie?
Da, cu siguranţă!
Şi mintea ei începe să deruleze apoi fiecare film când a fost în compania unor colege „elita clasei”, pe care se străduia să le impresioneze şi ori de câte ori deschidea gura, le vedea cum îşi dădeau coate, cum schimbau priviri cu subînţeles şi zâmbete dispreţuitoare, sau începeau să caşte, sau alte şi alte gesturi care o făceau să se simtă proastă şi plictisitoare.
Şi oricât s-a străduit să dovedească contrariul, se părea că dădea doar de astfel de persoane care o considerau plictisitoare.
Apoi simţi că se înfurie. Da’ cine se credeau alea de mă luau pe mine peste picior? Dacă privesc la viaţa mea şi la a lor, eu am căutat să evoluez şi am reuşit, iar ele au rămas şi se bălăcesc în banii familiei.
Oare nu cumva îşi căuta o companie greşită?
Oare nu cumva se lăsa păcălită doar de aparenţe?
Oare nu cumva căuta să facă parte dintr-un grup din care nu avea cum să facă parte? Şi asta pe de o parte pentru că erau diferenţe financiare, iar pe de altă parte, alea erau totalmente cu nasul pe sus, ca şi când ar fi fost cineva.
Ei bine, acum ele nu sunt cineva!
Şi automat gândul îi zboară către toţi copiii timizi şi începe să se identifice cu fiecare dintre ei. Cum se simt umiliţi de toţi colegii doar pentru că se străduiesc să intre într-o ligă cu popularitate, dar care nu e potrivită pentru ei. Şi din acest motiv încep să creadă că nu sunt potriviţi nicăieri.
Apoi gândul o trimite la mulţi din cei pe care îi cunoaşte. Unii sunt chiar foarte buni în ceea ce fac. Şi ar putea să-i înveţe şi pe alţii, dar n-o fac. Pentru că mereu spun, că încă mai au de învăţat. Că alţii sunt mult mai înaintaţi decât ei.
Ştie pe cineva care frecvent se interesează şi urmăreşte filme despre cum să pescuiască mai bine. Ce materiale să folosească şi ce nadă este mai potrivită. Şi, ca şi ea, el continuă să înveţe, să aplice şi atât. Pentru că el consideră că alţii sunt cu mult avansaţi în această artă. Cu siguranţă, el n-ar avea ce să-i înveţe pe ceilalţi ca el.
Şi ca el, şi ca ea sunt multe alte persoane care se cred plictisitoare, doar pentru că aşa au fost considerate, de cei din „elitele” din şcoală.
Si pe măsură ce se uita la film, nu înţelegea. Cum a reuşit acea tânără din film să-şi depăşească acea condiţie şi să devină atât de bună.
Pentru că mai departe o vede pe acea tânără, depăşindu-şi toate obstacolele şi reuşind şi devine cea mai bună versiune a ei şi e super-încântată de viaţa pe care o duce.
Şi pe de o parte îi place, pentru că e ca şi când ar vedea un film despre ea. Şi în acel film este plină de succes, are realizări şi începe să se bucure exact de viaţa pe care şi-a dorit-o dintotdeauna.
Dar pe de altă parte, după ce se termină filmul, realizează că viaţa ei e diferită. Ea încă n-a reuşit.
Ea încă este aici şi încă are provocarea cu convingerea aia care o doare.
Şi se întreabă, oare cum a reuşit tipa din film să facă asta?
Adică, acea tânără din film, are un moment de conştientizare care o ajută să ia o decizie.
Dar parcă nu e suficient.
Uneori, nu e aşa uşor să scapi de nişte convingeri pe care le-ai cărat după tine din copilărie, până la vârsta adultă.
Ai nevoie şi de altceva.
Sau de altcineva.
Va continua…
Te astept cu drag sa urmaresti continuarea,
Fani Rarinca
