In aceşti patru ani de dezvoltare personală, am auzit adesea la seminarii despre importanţa realizării unui JURNAL DE VISE. Cât este de puternică această unealtă în care îţi scrii 100 de vise şi lipeşti poze cu ele în dreptul visului. Apoi le vizualizezi şi visezi din nou zilnic. Am auzit şi citit că milionarii ajung milionari pentru că îşi văd visul cu ochii minţii în fiecare zi. Îl au afişat undeva la vedere şi zilnic îl văd sub forma unei poze, a unui slogan etc. Şi pentru că îl văd, îl trăiesc zilnic, chiar dacă nu este aievea, ci doar în imaginaţia lor. Dar miliardarii, au ajuns miliardari pentru că îşi văd visul de câteva ori pe zi. Şi pentru că îl văd de câteva ori pe zi, şi pentru că îl trăiesc cu intensitate de câteva ori pe zi, atrag visul spre ei. Bineînţeles că nu e suficient să visezi, mai trebuie să şi munceşti.
Dar de muncit ne pricepem cu toţii, dar visurile noastre par să stagneze sau să fie suspendate. Şi pentru că mulţi dintre noi am uitat să mai visăm, de multe ori doar muncim pentru a împlini visele celor care nu au uitat să facă asta.
După ce am auzit despre acest JURNAL DE VISE ale întreprinzătorilor din străinătate, am început să aflu că şi la noi în România, sunt oameni de afaceri care îşi ţin un jurnal de vise şi recomandă altora să ţină unul dacă vor să muncească pentru visele lor şi să şi le împlinească.
DE CE E IMPORTANT SĂ VISEZI?
Pentru că cei care visează ştiu exact ce vor. Şi cum vor. În detaliu. Şi cât vor. Şi când vor. Şi de ce vor. Aşa că ei luptă şi muncesc şi atrag tot ceea ce vor pentru că au claritate în tot ceea ce-şi doresc.
Cei care nu visează, ştiu doar CE NU VOR. Iar dacă îi întrebi de ce nu vor ceea ce nu vor, nu ştiu să-ţi răspundă. Şi nici ce vor nu ştiu. Aşa că luptă doar contra a ceea ce nu vor şi atrag şi mai mult lucrurile pe care NU LE VOR. Pentru că doar asupra lor se concentrează.
O carte extraordinară, care te poate ajuta să-ţi dai seama de ceea ce vrei şi de ce vrei este Viaţa nu aşteaptă… trezeşte-te! de Lynn Grabhorn.
Cum îţi visai viitorul, cum te vedeai când erai mic/ă?
Pe când eram copil şi adolescentă obişnuiam să petrec multe ore stând întinsă în pat şi să visez cu ochii deschişi la cum va fi viaţa mea în viitor. Mă visam frumoasă şi elegantă, locuind într-o casă mare. Mă visam că sunt scriitoare de succes. Îmi imaginam că scriu cărţi de poezii, apoi romane. Prin facultate îmi imaginam diferite subiecte de natură geografică pe care urma să le tratez în cărţile mele.
Era pasiunea mea. Nimic nu-mi făcea mai multă plăcere decât să lenevesc şi să mă imaginez într-un viitor nedefinit, ducând o viaţă roz, plină de tot ce-mi doream şi mai ales tot ce-mi lipsea la acel moment. Iar când mă plictiseam de cât de bine arăta viaţa mea în imaginaţie, schimbam scenariul şi o luam de la capăt.
Partea negativă e că habar nu aveam că mai şi trebuie să muncesc, ca să fac visele să se împlinească. Adică nu auzisem că trebuie să faci ceva în direcţia viselor. Era doar visare pur şi simplu. Fără muncă.
Tu îţi mai aminteşti ce visai pe când erai copil? Cum îţi vedeai viitorul? Ce făceai în viitor? Cu ce te ocupai? Aveai o meserie? Aveai o casă? O maşină? O persoană care să te iubească? Aveai copii?
Imaginea de acum corespunde cu ceea ce visai atunci?
Si bineînţeles pentru că pe atunci doar visam, fără să fac nimic pentru a-mi pune în aplicare fanteziile, încă nu am ajuns să-mi împlinesc toate acele vise. Acolo unde visarea s-a împletit cu munca susţinută, am reuşit să ating acele vise.
Aşa se face că mi-am împlinit visul de a face o facultate, îmi trăiesc visul de a fi profesor, mi-am atins visul de a avea elevi la olimpiada naţională de geografie, mi-am atins visul de a primi gradaţia de merit. Îmi trăiesc visul de a mă trezi la ore târzii dimineaţa, îmi trăiesc visul de a-mi fi păstrat numele de dinainte de căsătorie. Toate astea sunt vise la care am lucrat cu dârzenie şi ambiţie ani de zile şi pe care le-am împlinit. Dar pentru celelalte mai am de visat şi de muncit.
Ţi-ai împlinit toate acele vise din copilărie?
Cum te vezi peste cinci sau zece ani?
Acum vreo doi ani, am fost întrebată de un om de afaceri, de un lider, cum mă văd peste cinci sau zece ani. Am încercat să mă gândesc şi am realizat că nu mă vedeam nicicum. În faţa mea parcă era un zid, un văl negru şi nu puteam să văd nicio imagine despre cum mi-aş fi dorit să fiu.
Deşi am auzit atâtea discursuri şi am citit atâtea cărţi despre importanţa visării, de data asta nu mai puteam visa. Peste viitorul meu, în imaginaţia mea se aşternea întunericul. Apoi acel lider a răspuns în locul meu. „Dacă nu ştii cum o să fie viaţa ta peste cinci sau peste zece ani, priveşte la cei ce sunt deja acolo şi fac ce faci şi tu. Dacă nu faci nimic în afară de datorie la locul de muncă, viaţa ta va fi la fel de tristă şi de mizerabilă cum este a celor ce sunt cu cinci sau zece ani mai mari ca tine şi nu fac nimic decât să se plângă. Dar dacă ai vise şi faci ceva în plus ca să ţi le atingi, viaţa ta va fi ca a celor ce muncesc pentru visele lor.
Uneori, când citesc sau ascult diferite materiale care implică visarea vieţii pe care mi-o doresc, reuşesc să fac aceste exerciţii de visare a viitorului, dar dacă încerc să fac asta fără acele materiale, să visez viaţa mea viitoare, adesea adorm.
Şi ştii ceva? Am auzit într-un discurs că E GRATIS SĂ VISEZI. Deci, dacă tot e gratis, de ce să nu-ţi imaginezi şi să nu visezi viitorul tău într-o aură luminoasă plină de reuşite şi de fericire? Cei care au adus schimbări colosale în lume prin diferitele tehnologii sau servicii, au făcut-o tocmai pentru că au visat la scară foarte mare.
Sunt convinsă că dacă s-ar pune taxă pe visare, am căuta cu toţii să visăm, ca să furăm nişte frânturi de vis, despre cum ar putea să arate viaţa noastră. Dar pentru că e gratis, nu ne prea dăm în vânt după vise.
Tu cum te vezi peste cinci sau zece ani?
Cum va arăta viaţa ta atunci?
Ce prieteni te vor înconjura?
Cum vei arăta tu?
DE CE NU MAI VISEZI ÎN PREZENT?
Acum însă situaţia este alta. Mi se întâmplă foarte des să fiu atât de implicată în procesul muncii, că nu mai am timp să visez. Iar asta este încă un lucru negativ, căci munca fără vis se aseamănă cu încercarea de a aranja piesele unui puzlle fără să ştii cum arată imaginea finală.
Dar hai să vedem care sunt câteva cauze care diminuează starea de visare la noi în prezent:
Convingerile.
De-a lungul timpului am tot auzit că e periculos să visezi, că trebuie să fim realişti, să coborâm cu picioarele pe pământ şi „să nu mai visăm la cai verzi pe pereţi” că n-or să se întâmple. Am auzit că viaţa este grea şi că e pierdere de timp să visăm la o viaţă mai bună, la o carieră mai bună etc. Am auzit că pentru a te realiza în viaţă e nevoie de muncă, doar de muncă. Aşa s-au născut convingerile din mintea noastră că e periculos să visezi.
Ştii ceva? Toate aceste convingeri sunt greşite. Dacă vrei să schimbi ceva în viaţa ta e nevoie de multă visare împletită cu multă muncă. Dar atenţie că dacă tu nu visezi, o va face altcineva şi în final ajungi să munceşti, dar nu la visul tău ci la al altuia.
Iată ce spune Napoleon Hill în cartea lui, De la idee la bani: „Mintea umană poate crea orice lucru pe care şi-l imaginează şi în care crede. Alocă 30 minute zilnic „gândirii creative” – nu trebuie să te gândeşti la altceva decât la lucrurile pe care le doreşti. Dezvoltă-ţi obiceiul de aţi aminti care este scopul vieţii tale atunci când te trezeşti, când mergi seara la culcare şi de mai multe ori, de-a lungul zilei”.
Sistemul.
Ai văzut filmul Matrix? Eu când l-am văzut prima dată, la recomandarea unui prieten, am zis că este un film pur SF lipsit de logică şi de real. Dar în timp, mi-am schimbat această părere. Este un film care arată realitatea zilelor în care trăim şi a sistemului în care muncim. În film se spunea că oamenii nu sunt decât nişte baterii care alimentează cu energia lor un sistem. Că li se creează o viaţă artificială care li se derulează în minte ca şi cum ar fi reală.
Doar azi 70 % reducere la filme la emag.ro
Păi hai să vedem cum e la noi în realitate. Sistemul pentru care muncim, are grijă să ne ţină atât de ocupaţi, ca să nu mai avem timp să visăm. Să nu mai vedem că viaţa noastră este mizerabilă, că am vrea şi pentru noi anumite lucruri. Să nu cumva să ne dorim să avem concedii lungi şi posibilitate să călătorim. Să vedem lumea asta cu proprii noştri ochi şi să ne bucurăm de viaţa pe care o ducem. Trebuie doar să muncim pentru ei, cei ce creează sistemul. De visat se ocupă ei. Noi doar muncim. Asta înseamnă că nu suntem cu nimic mai diferiţi decât acele triste baterii din Matrix care ţin în viaţă cu energia lor un sistem. Şi când o baterie se epuizează ce se întâmplă? E înlocuită şi cea veche e aruncată. Ce se întâmplă cu tine dacă te îmbolnăveşti sau dacă nu mai poţi să efectuezi anumite operaţiuni? Crezi că va suferi sistemul după tine? Nu. Se găseşte altcineva capabil care să-ţi ia locul. Deci până aici jucăm perfect rolul de biete baterii.
Cât despre visare. Nu mai e nevoie să o facem. Are grijă sistemul să ne ofere o gamă variată de filme (poveşti i/reale) care ne hrănesc emoţional şi spiritual. Şi în timp ce urmărim poveştile derulate de mintea altora şi jucate de alţii, avem impresia că ne relaxăm, că vizităm şi noi acele locuri şi trăim povestea.
Mai mult decât atât, sistemul are grijă ca tot ceea ce vedem pe marile sau micile ecrane să fie cât mai „real” pentru noi. Aşa că a inventat tehnologii care să ne facă să trăim poveştile ca şi când am fi prezenţi în ele. Aşa au apărut tehnologiile 3D, Blue Ray etc. Scopul lor este să ne amăgească că ne trăim viaţa pe care am visat-o, când de fapt noi nu mai avem timp să visăm pentru noi. Suntem prea ocupaţi să muncim la visele altora.
Nu mă înţelege greşit. Nu am nimic împotriva acestor tehnologii. Şi eu îmi doresc asemenea aparate în casă să văd filmele preferate la o calitate oferită de ele, în format 3D sau Blue Ray. Cu atât mai mult cu cât sunt şi o mare admiratoare de filme şi de poveşti. Spun doar că ar trebui să ne ocupăm şi de povestea noastră. Să o scriem şi să o trăim la intensitate maximă.
Undele cererbrale.
Vorbeam în articolul Copiii de azi nu mai sunt copiii care am fost noi că bebeluşii se găsesc dominant în starea de unde delta a unui somn profund. Că copiii până la 13 ani sunt în starea theta, specifică visării, iar noi adulţii, concentraţi adesea pe muncă şi pe rezultate suntem cel mai frecvent în starea Beta. Chiar pentru a trece în starea alfa, stare specifică relaxării şi visării cu ochii deschişi avem nevoie de efort şi exerciţiu. Cu atât mai mult e mai mare efortul de a trece în starea theta, specifică copiilor, şi a stării de la limita dintre trezie şi somn. Aşa că odată cu vârsta am uitat să ne mai relaxăm şi să mai şi visăm. Reuşim însă, cu ajutorul psiho-terapeuţilor.
Frica.
Două tipuri de frică ne împiedică să mai visăm.
-
Frica de a nu fi dezamăgiţi.
S-ar părea că de la vârsta de copil şi până la vârsta adultă o bună parte din visele noastre nu s-au împlinit. Poate că nu s-au împlinit pentru că am ascultat de cei din jur să revenim cu picioarele pe pământ. Sau poate pentru că nu am crezut suficient de tare în visurile noastre. Sau poate pentru că nu am avut suficientă încredere nici în noi şi nici în Dumnezeu. Sau poate pentru că pur şi simplu nu am luptat suficient pentru ele. Am preferat să lenevim.
Dar am fost foarte dezamăgiţi că nu ni s-a împlinit visul, aşa că pentru a ne proteja de alte posibile dezamăgiri, refuzăm să mai visăm şi să mai credem că e posibil să ni le împlinim.
-
Frica de a se împlini visul.
[Ş]tiu că sună paradoxal. Cum adică să-ţi fie teamă să ţi se împlinească visul? Ei bine, da, e posibil. Ca teama de a se împlini să te facă să nu-l mai doreşti sau să nu ţi-l mai imaginezi. De ce? Păi dacă s-ar împlini n-ai mai avea motiv să te plângi. Cine te-ar mai asculta dacă ai vorbi atât de pozitiv despre tine? Că eşti fericit că ţi s-a împlinit visul? Că nu-ţi vine să crezi ce minune ai trăit… Că uite ce extraordinar e totul… etc apoi s-ar putea să te plictiseşti chiar tu de atâta fericire care ţi se întâmplă că ţi s-a împlinit visul.
Şi atunci, ce rost are să mai visezi?
Hoţii de vise.
Poate că nu-ţi vine să crezi dar zi de zi ne întâlnim cu hoţi de vise. Persoane care ne spun că nu se poate pentru că… nu suntem bine pregătiţi… sau plutim… sau că e imposibil… sau că trebuie să dai mită ca să reuşeşti… sau că toţi care reuşesc sunt corupţi… sau că nu eşti în stare de nimic… sau că nu ai suficiente studii… sau bani… sau energie… etc.
Ne ciocnim de ei în fiecare zi. şi uneori sunt chiar persoane apropiate care ne iubesc şi ne vor binele. Şi ne fură visul. Şi atunci se naşte întrebarea, dacă ne iubesc, de ce ne opresc? Ei spun că vor să ne protejeze. Ca să nu suferim. Să nu fim dezamăgiţi.
Şi ceilalţi? Ce interes au să ne fure visul? Poate că o fac din invidie. Sau ca să nu sufere ei. Pentru că dacă noi ne atingem visul, ei se fac de ruşine sau suferă că ei au eşuat.
Exerciţiu.
Ia o foaie de hârtie şi notează ce-ţi doreai pe când erai copil.
Notează dacă acel vis s-a împlinit şi cum.
Notează ce-ţi doreşti acum şi pentru următorii cinci-zece ani. Scrie cât mai multe detalii. Menţionează şi de ce îţi doreşti ceea ce-ţi doreşti.
Apoi caută activităţi prin care să îţi atingi visul.
*** Dacă ţi-a plăcut acest articol aştept comentariile tale pe blog, pe email sau pe reţelele de socializare.
Dacă îl consideri util şi pentru alţii, poţi să îl trimiţi mai departe apăsând butoanele like, share sau forward. Şi în acest fel ajutăm şi pe alţii să-şi împlinească visele.
