_ “E ceva acolo jos! zise Frodo luând loc lângă Gandalf. Călătoreau de vreo trei zile prin Minele Moria şi ajunşi la o răscruce, se odihneau cât timp Gandalf încerca să-şi amintească drumul corect.
_ E Gollum. îi răspunse Gandalf
_ Gollum!!!
_ Ne urmareşte de trei zile, continuă Gandalf
_ Inseamnă că a scăpat din temniţa din Bara-Dur, zise Frodo îngrijorat.
_ A scăpat sau a fost lăsat să scape. Urmăreşte Inelul. Iubeşte şi urăşte Inelul aşa cum se iubeşte şi se urăşte pe sine. Niciodată nu va scăpa de dorinţa de a-l avea.
_ Păcat că Bilbo nu l-a omorât atunci când a avut şansa.
_ Păcat!? Nu e niciun păcat că Bilbo l-a lăsat să trăiască. Dimpotrivă, lui Bilbo i-a fost milă să-l omoare. Sunt unii care merită să moară şi trăiesc şi alţii care merită să trăiască şi mor. Poţi tu să judeci asta? Nu te grăbi să împarţi judecata şi moartea căci nici cei mai înţelepti nu pot vedea totul. Inima îmi spune că înainte ca totul să se sfârşească, Gollum va mai avea un rol de jucat în povestea asta, spre bine sau spre rău. Aşa că mila lui Bilbo ar putea hotărî destinele multor oameni.” (Filmul Stăpânul Inelelor – Frăţia Inelului)
Daca mergem la finalul poveştii, în cea de-a treia parte a filmului, constatăm că Gandalf a avut dreptate şi Gollum chiar a mai avut un rol esenţial în această poveste. Că Frodo, odată ajuns la capătul călătoriei, fascinat şi hipnotizat de inel şi-l pune pe deget şi declară că Inelul este al lui. Atunci e atacat de Gollum care îi muscă şi rupe degetul cu tot cu inel şi inelul trece în posesia lui Gollum. Intre cele doua personaje se iscă o luptă, iar Gollum cade în prăpastia plină cu lavă având inelul asupra lui.
N-o să mă apuc să povestesc filmul Stăpânul Inelelor cu atât mai mult cu cât poate fiecare a văzut filmul, şi cunoaşte povestea. Şi la fel de probabil ca te gândeşti, că e normal să fi fost aşa, doar e film şi trebuia să fie concepută povestea cu un happy-end, cu un înţelept care poate vedea şi prevedea multe, etc.
Pentru că eu sunt o mare devoratoare de filme şi acesta este în mod categoric filmul meu preferat, această replica m-a impresionat ori de câte ori am revăzut filmul şi mi-a rămas în minte.
Mi se întâmplă uneori în actul de predare la clasă să mă leg de anumite filme pe care eu le-am văzut şi să-i întreb şi pe elevi dacă le-au văzut, căci le pot explica mai uşor fenomenul care se leagă de ceea ce predau. Iar ei îmi răspund că nu le-au văzut. Atunci, logic, îi întreb la ce fel de filme se uită ei? Unii mi-au răspuns că se uită la filme de acţiune. Îi întreb ce au învăţat din acele filme? Cineva mi-a răspuns: „Că ăia buni îi omoară pe ăia răi”, iar eu nedumerită întreb: „Şi care-i diferenţa dintre ei, de vreme ce şi unii şi alţii omoară oameni?”, „Păi nu, Doamna, că ăia răi fac fapte rele şi ăia buni îi împuşcă pe ăia răi”, „dar cine poate să spună ca ăia sunt răi şi după ce criterii? Si ceilalţi cum pot fi consideraţi buni de vreme ce ucid alţi oameni? Adică eu nu văd nicio diferenţă între ăia buni şi ăia răi, de vreme ce acelaşi gen de acţiuni îi caracterizează şi pe unii şi pe alţii”….
Acum, daca ne întoarcem la viaţa reală, de câte ori nu-i judecăm pe oamenii din jur şi îi încadrăm la „buni” sau „răi” după faptele şi acţiunile lor exterioare? De câte ori nu blestemăm pe cineva, doar pentru că acea persoana ne-a rănit (fizic sau emoţional)? Mie personal, nu îmi stă în caracter să blestem, dar de judecat pe alţii am judecat. Si uneori ceea ce judecam şi criticam la alţii, ajungeam să observ la mine.
Şi ştiu că în Biblie spune că „nu judecaţi ca sa nu fiţi judecaţi, Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecat” (Matei 7, 1-2) însă nu mă puteam stăpâni.
Dar secvenţa relatată mai sus din filmul Stăpânul Inelelor mi-a deschis ochii asupra unui aspect.
O să te rog şi pe tine să faci acelaşi exerciţiu de imaginaţie pe care l-am făcut şi eu, plecând de la aceasta secvenţa de film care m-a luminat.
Imaginează-ţi că trăim acum 2000 de ani, pe vremea în care Împăratul împăraţilor, Iisus Hristos intra triumfal în Ierusalim. Vine de la Betania unde îl înviase pe Lazăr şi e însoţit de cei 12 ucenici ai săi. Pentru că trăim în acele vremuri, nu ştim ce urmează să se întâmple, aşa cum nu ştim ce urmează să se întâmple peste o oră sau o zi în viaţa noastră. Noi putem să ne programăm, putem să ne gândim ce vrem să facem sau să se întâmple, dar nu putem şti cu siguranţă 100%, oricât de pozitiv am gândi noi. Deci nu ştim că peste câteva zile acelaşi Iisus care azi intra triumfal în Ierusalim e vândut şi apoi răstignit. Pur şi simplu nu ştim. Dar în acea zi ne întâlnim cu două personaje. Cu Iuda Iscarioteanu, care face parte din ceata de 12 ucenici ai lui Iisus Hristos şi cu Talharul cel de-a dreapta (care avea să fie răstignit de-a dreapta Mântuitorului Iisus, dar, repet, noi nu ştim asta). Analizând faptele lor exterioare din acea zi sau din zilele anterioare, câţi dintre voi ar crede că Iuda se află pe drumul cel bun către mântuire şi nu i-ar da nicio şansă tâlharului?
Mărturisesc că judecând după aspectele, faptele şi acţiunile exterioare cunoscute, aş tinde să cred ca Iuda e pe drumul cel bun şi că tâlharul nu are nicio şansa să intre în Rai.
Dar pentru că, de fapt, trăim la 2000 de ani după cele ce s-au întâmplat ştim că nu Iuda a gustat din dulceaţa Raiului, ci tâlharul pentru că în ultimele secunde ale vieţii lui a auzit glasul chemării lui Dumnezeu şi a conştientizat că el îşi merita soarta şi şi-a cerut iertare (s-a pocăit de cele făcute), în timp ce Iuda a fost cuprins de disperare şi s-a sinucis.
Aşa că mă întorc şi întreb? Putem noi să judecăm alte persoane că sunt bune sau rele doar după acţiunile exterioare? Putem noi să hotărâm că unii merită să moară sau alţii merită să trăiască? După ce criterii? De unde ştim că poate în ultimele secunde ale existenţei lor cei care merită să moară nu aud glasul chemării lui Dumnezeu şi ajung în Rai, iar cei care toată viaţa s-au străduit să fie modele de „perfecţiune” nu ajung la un moment de disperare şi pierd totul? Cu ce drept ne permitem noi să-i judecăm pe alţii şi să decidem că unii merită să trăiască şi alţii să moară?
După ce am conştientizat mesajul pe care mi l-a transmis secvenţa de film din Stăpânul Inelelor, mă străduiesc să îmi suprim gândurile de judecată îndreptate împotriva altor oameni.
Poate nu reuşesc întotdeauna, pentru că e posibil să mai uit ce mi-am propus, dar un obicei se poate schimba prin hotărârea de a înlocui în mod conştient acţiunile acelui obicei cu alte acţiuni. Deci dacă eu obişnuiam să judec oamenii, trebuie ca în mod conştient, atunci când apare un astfel de gând al obiceiului vechi, să îl îndepărtez şi să mă gândesc că poate persoana pe care eu o judec are un anumit motiv de face acea acţiune.
Şi că nu ştiu ce planuri are Dumnezeu Creatorul şi că poate, acea persoana e mai bună înaintea Lui decât mine. Cu siguranţă Dumnezeu o iubeşte şi o accepta aşa cum este. La fel trebuie să fac şi eu.
Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă un like sau un share să-l citească şi prietenii tăi.
Aştept şi un comentariu pe blog sau întrebări dacă ai.
Buna! Nu mi-am imaginat ca esti asa de talentata la scris! Felicitari! Am citit cu drag si cu atentie ceea ce ne-ai impartasit! Mihaela
Multumesc, Mihaela!
Esti foarte draguta. De altfel stii cat sunt de talentata ca m-ai ajutat si cu cartea 🙂
Cu drag,
Fanica
Cand ai scris cartea a fost un exercitiu de imaginatie, ai apelat la creativitate. Acum iti deschizi sufletul. Articolele tale au un caracter general, dar personal. Spor in toate!
Intr-adevar. Ma refeream doar ca indiferent ca a fost imaginatie sau sunt articole de blog. am cam acelasi stil de exprimare, de scriere. In plus, personajul feminin din carte pastreaza foarte multe trasaturi de caracter din ale mele.
Iar pentru mine, cartea afost un inceput. Chiar mai dificil decat blogul, pentru ca in general nu prea sunt creativa, mai am de invatat pe partea asta.
Cat despre blog, majoritatea celor pe care eu le citesc, au un mare caracter personal, pentru ca nu poti invata pe altii ceva ce tu nu stii. La catedra sunt profeor din ce am invatat in carti. Pe blog, vreau sa fiu ca un profesor care isi „invata” fanii din experientele personale.
Oricum, multumesc de comentariu!
Cu drag,
Fanica