OAMENII RĂNIŢI, RĂNESC ALŢI OAMENI

Aşa cum îţi spuneam în articolul precedent, anul ăsta m-am concentrat mai mult ca să citesc, să mă documentez, să identific şi să vindec rănile de pe sufletul meu.

Am aflat lucruri foarte interesante pe care ţi le voi dezvălui treptat pe parcursul următoarelor articole.

Deci, fii pe fază. S-ar putea să te ajute şi pe tine, aşa cum m-au ajutat şi mă ajută pe mine.

image

Mi-am dorit să mă ocup de această latură a mea, deoarece, am constatat că fac aceleaşi gesturi, pe care de-a lungul timpului le-am condamnat la părinţii mei.

Am început să mă înfurii şi să mă răstesc la băieţelul meu, cam în aceeaşi manieră în care se răstea tata la mine şi aproape că îngheţam de frică. De fapt, cel mai corect ar fi să spun, că mă simţeam ca paralizată de spaimă. Vocea tatălui era ca un tunet foarte puternic prin care simţeam toată mânia şi furia lui. Atunci când se răstea la mine şi îmi cerea să tac sau mă înjura, nu eram capabilă să mă mişc din locul ăla. Dacă aveam ceva de spus, îmi înghiţeam cuvintele; dacă plângeam, instantaneu îmi piereau şi lacrimile şi suspinele. Când se răstea tata la mine şi mă înjura, nu eram capabilă să reacţionez. Putea să mă bată, putea să facă cu mine ce voia în acel moment.

Însă de cele mai multe ori am fost certată de mama. Vocea mamei, când mă certa era ascuţită, înaltă, stridentă. Nu-mi producea atâta teama ca vocea tatălui, dar certarea ei era mai frecventă şi a dus la modificarea profundă a subconştientului meu. Am ajuns să cred că nu sunt în stare de nimic, că nu merit nimic din ce e bun şi frumos. Pentru că asta îmi repeta aproape de fiecaredată.

Am avut multe momente când m-am simţit nedreptăţită, neimportantă, neiubită, nedorită etc. În adâncul meu s-a născut o furie pe care am început să o manifest asupra tuturor celor care mă nedreptăţeau (sau aşa credeam eu), a celor care refuzau să asculte ce aveam de spus (cum făceau părinţii mei), care făceau exact pe dos faţă de cum doream eu. Sau care mă contraziceau. Aveam impresia că toate aceste persoane care fac aceste gesturi, mă resping, au ceva personal cu mine. Şi atunci începeam să reacţionez foarte violent.

Înainte să-mi încep procesul de dezvoltare personală, am avut nişte ani grei în care ajunsesem să nu mă mai suport. Ţipam la copiii de la şcoală în aşa hal că-şi puneau mâna la urechi. Şi cu cât ei îşi acopereau urechile, ca să se apere de strigătele mele stridente şi înalte, cu atât mă enervam şi strigam la ei mai tare.

Probabil că în acest moment îţi spui, „Doamne, ce profesori nebuni sunt prin învăţământ!”. N-aş putea să-ţi spun că nu eram nebună, pentru că sigur nu eram în apele mele. Aveam o stare continuă de iritare şi mă enervam de la cel mai mic fleac şi începeam să ţip la ei. Eram conştientă de greşelile pe care le fac, eu personal, şi cu toate astea, nu mă puteam controla şi nu mă puteam opri din ţipat. În fiecare seară mă aşezam în genunchi la rugăciune şi mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute să mă controlez.

Dumnezeu m-a ajutat şi am descoperit un program de pregătire şi lucrurile s-au mai îmbunătăţit.

Dar s-ar părea că nu eram şi încă nu sunt pe deplin vindecată

Acum că am familia mea, am început să revărs ocazional asupra lor, mânia pe care am simţit-o de la părinţi pe când eram copil.

Băieţelul meu este, în general foarte cuminte şi ascultător. Evident, ca orice copil este curios, nerăbdător, şi îi este greu să înţeleagă de ce nu îl las să pună mâna chiar pe tot ce vrea el. Şi atunci când nu mă ascultă, sau când se încăpăţânează, am tendinţa să îmi ies din pepeni şi să reacţionez, înainte să gândesc ce consecinţe poate avea comportamentul meu.

Aşa că am început să citesc şi să caut ca încet-încet să mă vindec şi să mă corectez, ca să fiu mama, soţia, persoana care am visat să fiu. Calmă, răbdătoare, înţelegătoare, iubitoare şi blândă. Mă rog, lista poate continua.

De curând, am citit cartea Fără limite şi mi-am dat seama care-i motivul real. Am continuat cu Învaţă cum să-ţi controlezi furia de dr. Les Carter. Cred că am început să mă îndrept pe drumul cel bun. Încă nu m-am vindecat complet, dar sunt pe drum.

Hai să vedem ce am aflat.

Rănile emoţionale nevindecate

 

Rănile emoţionale nevindecate sunt asemenea gunoiului pe care îl ascunzi sub preş. Se adună din ce în ce mai mult şi la un moment dat se împuţeşte şi nu mai poţi să stai până nu faci curat.

Partea neplăcută este că foarte mulţi dintre noi, nu avem curajul să ne confruntăm cu acele răni şi să descoperim care este adevărata cauză şi cum le putem trata. Sunt multe persoane (inclusiv eu) care refuză să vorbească despre ce le frământă şi consideră că dacă închid subiectul sau discuţia, o să fie mai bine. Pe moment este, dar pe termen lung, nu. Pentru că cu cât trece timpul acele probleme se amplifică. Acele răni sunt pline de puroi şi mizerie.

Jillian Michaels, autoarea cărţii Fără limite mi-a deschis ochii.

Oamenii care au răni emoţionale, îi rănesc pe ceilalţi în acelaşi fel în care au fost răniţi. Numai că nu o fac intenţionat.

 

„Mintea este puternică, dar trebuie să alegi să o foloseşti în favoarea ta. Te poate ţine prizonier sau te poate elibera, în funcţie de ce gândeşti şi crezi.”

Jillian Michaels

 

Părinţii mei n-au intenţionat să mă facă să mă simt lipsită de iubire, de importanţă şi bună de nimic, ca să nu spun inutilă. Părinţii mei şi-au dorit să corecteze la mine ceea ce „vedeau ei că nu e corect”. Au fost atât de răniţi ei înşişi de părinţii lor că altă soluţie nu cunoşteau. Pentru că acela a fost singurul mod în care şi-au văzut părinţii, modelele, că rezolvă situaţia.

Eu la rândul meu, nu mă răstesc la copilul meu pentru că nu-l iubesc, ci pentru că la rândul meu aşa am văzut la părinţii mei şi acea „metodă” s-a întipărit adânc în interiorul meu. Acum că am citit, ştiu că există şi alte modalităţi. Le aplic pe parcurs şi învăţ din mers. Dar schimbarea ia timp. Nu se produce aşa peste noapte.

Jillian Michaels ne îndeamnă să le cunoaştem trecutul celor care ne-au rănit.

Apoi, dacă mă gândesc la copilăria părinţilor mei, nu e deloc diferită de a mea. Tata avea un mers şchiopătat. Mi s-a spus că pe vremea când era copil, din cauza unei năzdrăvănii, bunicul l-a lovit cu vârful bocancului în şold (probabil a vrut să-i aplice un şut în fund), i-a nimerit încheietura şi de atunci a mers şchiop. Rămas orfan de mamă, şi fiind ceva mai mare decât fraţii care au venit după el, pe el a căzut responsabilitatea de a-i îngriji. Probabil că fiecare lucru pe care nu-l făcea cum trebuia era taxat cu o ceartă sau o bătaie serioasă. Deşi era un elev foarte bun la învăţătură, bunicii (bunicul s-a recăsătorit) mei nu l-au lăsat să facă mai mult de cele patru clase obligatorii pe atunci. A fost trimis să lucreze la grajduri ca să poată trăi mai departe. Tata a suferit mult din cauza asta.

Povestea mamei nu a fost nici ea foarte diferită. Era cea mai mare dintre fraţi, şi evident, părinţii se aşteptau la multe din partea ei. Era făcută responsabilă pentru neînţelegerile dintre fraţii mai mici şi bineînţeles, certată.

Motivul pentru care îţi scriu povestea mea şi a familiei mele, nu este acela de a judeca pe părinţii mei. Au făcut tot ce au putut şi cum au putut, aşa cum s-au priceput ei mai bine să ne aducă până la vârsta maturităţii. S-au descurcat cu resursele pe care le-au avut (sau nu). Motivul nu este nici acela de a-ţi „spune din casă”.

Motivul pentru care am scris este că vreau să transmit această idee.

Oamenii răniţi, rănesc alţi oameni, în acelaşi mod în care ei înşişi au fost răniţi. Şi nu o fac cu intenţia de a răni, de a face rău, ci o fac cu o intenţie pozitivă de a îndrepta ceea ce li se pare a fi greşit.

 

Cu ce te poate ajuta acest articol?

  • Gândeşte-te la persoanele din viaţa ta care te-au rănit. Poate e una sau pot fi mai multe.
  • Notează toate acele atribute (caracteristici) ale lor care te-au supărat cel mai mult (poate ţipă la tine, poate e o persoană rece şi distantă, poate e violentă, sarcastică, poate consumă alcool peste măsură, poate că mănâncă prea mult, etc.) Realizează astfel de liste cu ce te-a deranjat la fiecare persoană care te-a rănit.
  • Pe cât posibil, dacă sunt persoane apropiate, gândeşte-te la trecutul lor. Au suferit în acelaşi mod prin care te supără pe tine? Reacţionează şi ei ca părinţii care i-au crescut şi pe care i-a condamnat?
  • Dacă este un şef care te terorizează, s-ar putea să nu-i cunoşti trecutul. Însă, poţi să observi dacă are acel comportament jignitor, sau agresiv doar faţă de tine sau faţă de toată lumea care îi greşeşte. Dacă are acelaşi comportament faţă de toată lumea, problema nu e la tine, e la el. Înseamnă că undeva pe parcursul vieţii sale a fost profund rănit şi nu ştie cum s-şi vindece rănile.
  • Caută să înţelegi de unde vin rănile celor care te rănesc. Înţelegerea este primul pas din vindecare.

 

În următorul articol o să-ţi vorbesc de cei care au obiceiul de a „arunca cu noroi” în alte persoane.

Dacă






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

3 thoughts to “OAMENII RĂNIŢI, RĂNESC ALŢI OAMENI”

  1. Si uite asa ati ajuns singura la concluzia ca la fiecare inceput de an scolar, trebuie facut un test la psiholog ( dar adevarat si cu consecinte reale) pentru toate cadrele didactice, nu de alta dar scoala/clasa nu este proprietate privata ( gen in scoala mea/ in clasa mea ) .
    Marele merit al persoanelor intelepte este ca recunosc aceste disfunctionalitati si cauta permanent sa le elimine prin perfectionare.
    Felicitari pentru material.
    PS : Raspunsul meu este al unui visator si nu are nici o legatura cu realitatea de zi cu zi
    niculita p

    1. Paraschiv, iti multumesc pentru comentariu si pentru ca ma urmaresti.
      As vrea sa stii, ca la inceputul fiecarui an scolar CHIAR SE FACE O TESTARE PSIHOLOGICA a cadrelor didactice. Si cunosc situatii, in care chiar s-au luat masuri pe teme psihologice. Nu intru in detalii. Insa pe parcursul anului, si profesorii, ca alte persoane ranite si, de ce nu, stresate, ranesc fara intentia de a rani, alte persoane. Eu sunt profesor in continuare, chiar daca acum sunt in concediu de crestere a copilului. Comportamentul meu s-a schimbat in raport cu elevii dupa ce am inceput sa citesc si mi-am dat seama ca nu toti suntem la fel. Am ramas pe mai departe un profesor dur, exigent, numai ca nu am mai tipat atat de mult la copii. Iar daca am facut-o a fost in limite rezonabile, ca nimeni nu si-a mai acoperit urechile.

  2. Sincer, nu stiam de aceste teste de inceput de an scolar, insa atunci cand imbraci haina de dascal trebuie sa ai de la mama natura acel har de stapanire, indiferent de situatiile prin care treci in particular.
    Vreau sa va spun ceva in acest sens : Actorul Nicu C-tin, la debutul la Teatru National a incercat sa fure meserie de la Marele VRACA, si in prima discutie, acesta i-a spus : Nicu, in mod obligatoriu sa dormi la pranz in fiecare zi, pentru a veni odihnit la spectacol. Pe cei din sala nu ii intereseaza ca pe tine te doare capul, maseaua, nu te-ai odihnit ca cei mici au varsat de vant. etc… ( Am vazut in direct la TV si spuse de Nicu C – vorbele erau un avertisment si un indemn pentru noua generatie de actori)
    niculita p.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.