In articolul Iertarea şi puterea ei vindecătoare ţi-am făcut promisiunea că o să scriu un articol despre smerenie şi auto-învinuire.
Evident, acest articol este scris aşa cum înţeleg eu. Nu m-am documentat în mod deosebit acum pe această temă.
Cu toate acestea, am citit ceva despre fiecare subiect în timp.
Dacă deschizi Biblia, mai ales Noul Testament citeşti în mod frecvent despre smerenie.
Iisus Hristos a vorbit în multe pilde despre smerenie.
Am citit despre smerenie, cu ceva ani în urmă în cărţile părintelui Cleopa.
Apoi după ce m-am apucat de procesul de dezvoltare personală au început să se bată cap în cap câteva noţiuni.
Spre exemplu, în Evanghelia de la Luca, cap 14, 7-10 este o parabolă cu persoane invitate la cină şi cum îşi aleg unii locurile de cinste şi Iisus le recomandă să aleagă locurile din spate.
Apoi am citit într-o carte de dezvoltare personală că dacă mergi într-o sală de seminar şi te aşezi pe ultimele rânduri din sală, înseamnă slabă încredere în sine.
Şi a durat ceva până să-mi dau seama. M-am tot întrebat cine are dreptate.
Evident, ambele au dreptate.
Iisus se referă la o cină, mai mult sau mai puţin restrânsă. Când ajungi acolo ştii exact ce rol ai şi cât eşti de important. Iar dacă nu ştii, ţi se indică. O să vezi locuri rezervate, sau ţi se spune că o să stai aici, sau vor fi aşezate etichete – cartonaşe nu numele participanţilor.
Dar la un seminar? Evident, dacă nu faci parte din organizatori sau din persoanele foarte importante, cu rezultate deosebite, sau dintre persoanele special invitate, nu te aşezi pe primele rânduri. De altfel o să vezi că în general la seminariile mai mari primele locuri sunt deja rezervate. Dar dacă celelalte rânduri nu sunt ocupate sau rezervate, de ce să te aşezi tocmai pe ultimele rânduri?
N-o să te mute nimeni mai în faţă. În plus sunt şanse mari să nu vezi prea bine. Ca să nu mai spun că există studii care demonstrează că inclusiv atenţia participantului la un seminar sau eveniment este mult mai mare în primele rânduri şi se diminuează treptat spre spatele sălii.
Prin urmare, ce crede Fani Rarinca despre ocuparea locurilor?
Dacă merg la un eveniment şi mă aşez pe locurile din faţă, deşi ştiu că nu sunt persoana cea mai importanta, locurile sunt rezervate, atunci da, este mândrie (opusul smereniei). Dar dacă mă duc pe ultimul rând, deşi cele din faţă nu sunt nici ocupate, nici rezervate, atunci este slabă încredere în sine.
Şi nu spun că n-am procedat şi eu aşa, să merg să mă aşez pe ultimul rând. Ba dimpotrivă. Am acţionat în acest mod destul de des. Şi nu m-a invitat nimeni mai în faţă. Şi n-am dat importanţă până când nu am citit despre lipsa de încredere. Eu doar voiam şi credeam că aşa o să fiu smerită…
Să-ţi spui permanent că nu merit, nu mi se cuvine nu este smerenie, ci lipsă de încredere.
La urma urmei, Dumnezeu ne-a făcut egali.
Şi ghici ce, ori de câte ori îţi spui că nu meriţi, nici nu primeşti. Pentru că de fapt, în mod inconştient, refuzi tot ceea ce are Dumnezeu să-ţi ofere. Şi în felul ăsta nu primeşti nici rezultate mai bune, nici relaţii mai de calitate, nici mai mulţi bani, nici succes.
Oricât de mult ţi le-ai dori şi ai munci pentru ele, dacă tu crezi că a spune nu merit, nu mi se cuvine înseamnă smerenie, nici nu le primeşti. Şi nici smerenie nu e.
Poate că unii oameni „merită” mai mult şi alţii mai puţin în funcţie de muncă, de rezultate, şi de aşteptări.
Dar cu siguranţă, tocmai pentru că eşti OM te face mai meritoriu. Dumnezeu a pus omul deasupra întregii Sale creaţii.
Şi cum spune şi Iisus însuşi în pildele Sale, dacă o floare, o iarbă merită înfrumuseţată şi împodobită, dacă un animal merită salvat în zi de odihnă, cu atât mai mult noi oamenii.
Când spui că nu meriţi şi nu ţi se cuvine negi un drept pe care ţi l-a dat Creatorul.
Iar asta nu e nici pe departe smerenie.
Smerenia nu este modestie
Poate că de gândeşti că dacă eşti modest, eşti smerit.
Dacă te consideri modest şi nu lupţi pentru meritele tale şi laşi pe altul să ţi-o ia înainte şi refuzi să-ţi recunoşti meritele, ajungi foarte frustrat pentru că nimeni nu te vede smerit. Dar tu îi remarci pe toţi care ţi-o iau înainte şi care beneficiază de ceea ce tu ţi-ai dorit.
Îmi aduc aminte, acum mai mulţi ani, eram studentă în anul I la Facultatea de Teologie în Galaţi. (Stai liniştit n-am făcut mai mult de primul an.) Şi la unul dintre examene un preot l-a „certat” pe un coleg care refuza să recunoască cât merită şi ce merită şi preotul, mai în glumă, mai în serios, i-a spus:
„Eşti tare mândru de smerenia ta.”
Aparent e o contradicţie. Şi m-am gândit ceva la aceste cuvinte. Şi am realizat că persoana respectivă era doar modestă. Nu smerită.
Să fii smerit nu-i acelaşi lucru cu modestia.
Smerenia nu înseamnă să te laşi umilit şi călcat în picioare.
Atunci când îi laşi pe alţii să te umilească, să te calce în picioare dovedeşte că n-ai atitudine, demnitate, te consideri inferior altora.
Nu te face smerit. Poţi să fii smerit şi să-ţi păstrezi demnitatea.
Poţi fi smerit înaintea lui Dumnezeu şi cu toate astea să te vezi ca pe o încununare a Creaţiei lui Dumnezeu. Iar asta înseamnă să-ţi păstrezi demnitatea.
Poţi să fii smerit şi să ai atitudine de om care merită respect.
Smerenia nu înseamnă să te învinuieşti pentru ce ai făcut sau pentru ce li s-a întâmplat altora
Iarăşi am crezut mult timp că dacă mă învinuiesc pentru ce am făcut greşit, înseamnă să fiu smerită. Nici pe departe.
Evident, am confundat vinovăţia cu asumarea responsabilităţii. Să-ţi asumi responsabilitatea nu înseamnă să te învinovăţeşti.
O persoană care se învinuieşte o face în ascuns, în străfundurile gândurilor sale. Şi se bucură când, în exterior, pică altcineva de vinovat.
O persoană care îşi asumă responsabilitatea recunoaşte deschis ce şi cât a greşit şi îşi ia angajamentul să repare şi să nu mai repete greşeala.
Auto-învinuirea este o emoţie şi o stare negativă a sufletului.
Starea de vinovăţie nu este o stare naturală a oamenilor. Bebeluşii nu au această stare.
Vinovăţia apare şi se dezvoltă în copilărie fie ca urmare a unor critici repetate de către adulţi copiilor, că ar fi făcut ceva greşit.
Dacă ai certat destul de des un copil pe acelaşi subiect, la un moment dat îl vezi că are o privire vinovată, că iar a comis-o.
Vinovăţia apare în urma unor greşeli personale sau a altora.
O persoană care e obişnuită să se învinuiască din orice motiv se va considera vinovată şi când ceva rău i se întâmplă unei persoane apropiate.
Preia vinovăţia prin empatie, prin dorinţa de a simţi ce simte cealaltă persoană care suferă.
Vinovăţia apare în urma încălcării unor reguli impuse de societate. Prin urmare şi sentimentul de vină poate fi impus de ceilalţi. Tu eşti vinovat pentru ce s-a întâmplat!
Chiar dacă, orice lucru „rău” care s-a întâmplat cu excepţia sinuciderii sau crimei, poate să aibă în timp efecte pozitive, avem tendinţa de a învinui pe alţii pentru ceva ce s-a întâmplat.
De la a impune vina, până la auto-învinuire nu-i decât un pas.
O persoană criticată şi învinuită în mod repetat, va ajunge să se învinuiască singură din cel mai mic neajuns.
O persoană care suferă de vinovăţie, nu se mai poate bucura de viaţă, de succes sau… de nimic altceva.
Pentru că va începe să se simtă vinovată că ea se bucură, în timp ce alţii nu. Va avea impresia că nu merită acea bucurie sau fericire sau reuşită. Aşa că în scurt timp o va pierde.
Auto-învinuirea este aşadar modalitatea prin care îţi sabotezi:
- demnitatea
- bucuria
- fericirea
- succesul
Dar atunci, CE ESTE SMERENIA?
Smerenia înseamnă să realizezi micimea ta în comparaţie cu Universul.
Dacă arunci o privire asupra dimensiunilor Universului, a unor planete sau stele din Univers, vei rămâne înmărmurit de imensitatea acestora. Distanţa dintre ele, uneori de mii de ani lumină este iarăşi dincolo de orice formă de acces omului, cu excepţia telescopului.
Şi atunci realizezi că oricât de mare, de important şi de bine cunoscut ai fi, eşti doar o particulă, un fir de praf în Univers.
Smerenia înseamnă să vezi că în faţa lui Dumnezeu eşti doar praf şi pulbere, luat şi creat din ţărână.
Cunoşti expresia „din pământ ai fost luat…”
Da! Dumnezeu este Creatorul meu. Nu ştiu ce crezi tu, dar eu când mă uit în oglindă, văd chipul lui Dumnezeu. Văd o scânteie din Dumnezeire.
Dumnezeu este cel care poartă de grijă la toată creaţia şi fără ştirea Lui, nimic nu se întâmplă. Sau cum spune în Biblie, „Niciun fir de păr din capul meu nu se mişcă fără ştirea lui Dumnezeu.”
Iar asta mă face să mă smeresc în faţa lui Dumnezeu. Pentru că deşi sunt un pumn de ţărână, El are grijă să nu se clintească niciun fir de păr din capul meu. Nu am cum să nu mă smeresc şi să nu mă minunez când mă gândesc că în comparaţie cu stelele şi galaxiile şi toate celelalte părţi ale creaţiei Lui, care sunt imense, El alege să aibă grijă de mine şi să-mi fie mie bine. El alege să mă iubească aşa cum sunt.
Iar înaintea lui Dumnezeu toată făptura se pleacă şi se smereşte.
Dacă ţi-a plăcut acest articol, sheruieşte-l şi altora!
Cu drag,
Fani
DACĂ
de Rudvard Kipling
De poţi să nu-ţi pierzi capul, cînd toţi în jurul tău
şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi ţie vină;
de poţi, atunci cînd toţi te cred nedemn şi rău
să nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în tine;
de poţi s-aştepţi oricît, fără să-ţi pierzi răbdarea,
de rabzi să fi minţit fără ca tu să minţi,
sau cînd, hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea
să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi;
De poţi visa, dar fără să te robeşti visării,
de poţi gîndi, dar fără să-ţi faci din asta ţel,
de poţi să nu cazi pradă nicicînd dezesperării,
succesul şi dezastrul primindu-le la fel;
de rabzi s-auzi cuvîntul rostit cîndva de tine,
răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut;
de poţi să-ţi vezi idealul distrus şi din ruine
să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut;
De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere
şi tot ce-ai strîns o viaţă să pierzi într-un minut,
şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere
să-ncepi agoniseala cu calm, de la-nceput;
şi dacă corpul tău uzat şi obosit
îl vei putea forţa să-ţi mai slujească încă,
numai cu străşnicia Voinţei tale şi-astfel
să steie peste vreme aşa precum o stîncă;
De poţi vorbi mulţimii fără să minţi şi dacă
te poţi plimba cu regii făr-a te îngîmfa,
de nici amici, nici duşmani nu pot vreun rău să-ţi facă
pentru că doar dreptatea e călăuza ta;
şi dacă poţi să umbli minuta trecătoare
să nu pierzi nici o filă din al vieţii tom,
al tău va fi Pămîntul, cu bunurile-i toate
şi, ceea ce-i mai mult chiar, să ştii, vei fi un OM !
[traducere de Elena Herovanu]
NU-TI DORI SA FII CA ALTII!
Prim oglinzi retrovizore
Priviti clipa care trece-
Vrand sa stiti cine ,,v-ajunge”,
Vrand sa stiti cine va- ”ntrece”!…
Dintr-un maraton macabru
Dupa titluri si avere,
Veti ramane, fiecare ,
C-o sleire de putere.
Voi jucati cum joaca ursul
Instruit pentru spectacol,
Desi simtul lui se cere
Spre al padurilor miracol.
Tot asa ,si viata voastra
Va constrange, cum doreste…
Ca,,jucati”,nu-i lucru mare,
Dar jucati pe… romaneste…
Nu lasati,in voi ,sa,piara,
Demnitatea si iubirea;
Nu lasati sa intre-n suflet
Duritatea si impetrirea!
Nu de,, pietre” e nevoie
Ci de minti straluminate;
De simtiri vibrand in sonul
Lumilor indepartate.
Nu-s departe de voi timpii
Cand Pamantul era…”intins”…
Cand o minte , ,,rotunjindu-l’’,
Rugi in flacari s-au aprins!
Chiar si astazi ,Adevarul
Cere jertfa si rabdare,
Ca, batand la poarta mintii,
Sa-nteleaga fiecare.
Adevar si azi coboara,
Timpii nu raman pustii;
Cel ce poarta nu-I deschide
E un mort printe cei vii!…
16 ianuarie 1992
MANA LUZ
………………………………………………………………………………………………
Un om care se simțea veșnic împovărat de greutățile vieții i se plânse unui maestru spiritual vestit:
– Nu mai pot! Viața mi-e un chin!
Maestrul luă o mână de cenușa și o lăsă să cadă într-un pahar plin cu apă curată, bună de băut, pe care-l avea pe masă, spunând:
– Acestea sunt suferințele tale.Toată apa se tulbură și se murdări. Maestrul aruncă apa, luă o altă mână de cenușă la fel cu cea dinainte, i-o arătă omului nostru, se apropie apoi de fereastră și o aruncă în mare.
Cenușa se împrăștie într-o clipă, iar marea rămase la fel ca înainte….
– Vezi?, îl lămuri înțeleptul. “În fiecare zi trebuie să alegi între a fi un pahar de apă sau marea.”
Prea multe inimi neîncăpătoare, prea multe suflete șovăitore, prea multe minți nepricepute și brațe închise.
Una dintre lipsurile majore ale timpului nostru este curajul! Nu îndrăzneala prostească, temeritatea inconștientă, ci adevăratul curaj, care în fața fiecărei probleme spune liniștit: ”Există cu siguranță o soluție pe undeva, iar eu o voi găsi .”
… iar când în viața ta există momente in care te plângi de starea jalnică în care se află lumea, societatea sau când ești tentat să arăți acuzator spre alții, răspunde-ți la o singură întrebare:
SUNT PARTE DIN PROBLEMĂ SAU DIN SOLUȚIE?
„Motivul pentru care ne este greu să întelegem, este acela că puterea de întelegere ne este limitată de limbaj.”
https://youtu.be/UXsP47gQZLs
Multumesc pentru comentariu!
Fani