FRICA TE OPREŞTE SĂ VISEZI

visarea

 

 

In aceşti patru ani de dezvoltare personală, am auzit adesea la seminarii despre importanţa realizării unui JURNAL DE VISE. Cât este de puternică această unealtă în care îţi scrii 100 de vise şi lipeşti poze cu ele în dreptul visului. Apoi le vizualizezi şi visezi din nou zilnic. Am auzit şi citit că milionarii ajung milionari pentru că îşi văd visul cu ochii minţii în fiecare zi. Îl au afişat undeva la vedere şi zilnic îl văd sub forma unei poze, a unui slogan etc. Şi pentru că îl văd, îl trăiesc zilnic, chiar dacă nu este aievea, ci doar în imaginaţia lor. Dar miliardarii, au ajuns miliardari pentru că îşi văd visul de câteva ori pe zi. Şi pentru că îl văd de câteva ori pe zi, şi pentru că îl trăiesc cu intensitate de câteva ori pe zi, atrag visul spre ei. Bineînţeles că nu e suficient să visezi, mai trebuie să şi munceşti.
Dar de muncit ne pricepem cu toţii, dar visurile noastre par să stagneze sau să fie suspendate. Şi pentru că mulţi dintre noi am uitat să mai visăm, de multe ori doar muncim pentru a împlini visele celor care nu au uitat să facă asta.
După ce am auzit despre acest JURNAL DE VISE ale întreprinzătorilor din străinătate, am început să aflu că şi la noi în România, sunt oameni de afaceri care îşi ţin un jurnal de vise şi recomandă altora să ţină unul dacă vor să muncească pentru visele lor şi să şi le împlinească.

DE CE E IMPORTANT SĂ VISEZI?

Pentru că cei care visează ştiu exact ce vor. Şi cum vor. În detaliu. Şi cât vor. Şi când vor. Şi de ce vor. Aşa că ei luptă şi muncesc şi atrag tot ceea ce vor pentru că au claritate în tot ceea ce-şi doresc.

Cei care nu visează, ştiu doar CE NU VOR. Iar dacă îi întrebi de ce nu vor ceea ce nu vor, nu ştiu să-ţi răspundă. Şi nici ce vor nu ştiu. Aşa că luptă doar contra a ceea ce nu vor şi atrag şi mai mult lucrurile pe care NU LE VOR. Pentru că doar asupra lor se concentrează.

O carte extraordinară, care te poate ajuta să-ţi dai seama de ceea ce vrei şi de ce vrei este Viaţa nu aşteaptă… trezeşte-te! de Lynn Grabhorn.

Cum îţi visai viitorul, cum te vedeai când erai mic/ă?

Pe când eram copil şi adolescentă obişnuiam să petrec multe ore stând întinsă în pat şi să visez cu ochii deschişi la cum va fi viaţa mea în viitor. Mă visam frumoasă şi elegantă, locuind într-o casă mare. Mă visam că sunt scriitoare de succes. Îmi imaginam că scriu cărţi de poezii, apoi romane. Prin facultate îmi imaginam diferite subiecte de natură geografică pe care urma să le tratez în cărţile mele.
Era pasiunea mea. Nimic nu-mi făcea mai multă plăcere decât să lenevesc şi să mă imaginez într-un viitor nedefinit, ducând o viaţă roz, plină de tot ce-mi doream şi mai ales tot ce-mi lipsea la acel moment. Iar când mă plictiseam de cât de bine arăta viaţa mea în imaginaţie, schimbam scenariul şi o luam de la capăt.
Partea negativă e că habar nu aveam că mai şi trebuie să muncesc, ca să fac visele să se împlinească. Adică nu auzisem că trebuie să faci ceva în direcţia viselor. Era doar visare pur şi simplu. Fără muncă.

Tu îţi mai aminteşti ce visai pe când erai copil? Cum îţi vedeai viitorul? Ce făceai în viitor? Cu ce te ocupai? Aveai o meserie? Aveai o casă? O maşină? O persoană care să te iubească? Aveai copii?

Imaginea de acum corespunde cu ceea ce visai atunci?

Si bineînţeles pentru că pe atunci doar visam, fără să fac nimic pentru a-mi pune în aplicare fanteziile, încă nu am ajuns să-mi împlinesc toate acele vise. Acolo unde visarea s-a împletit cu munca susţinută, am reuşit să ating acele vise.
Aşa se face că mi-am împlinit visul de a face o facultate, îmi trăiesc visul de a fi profesor, mi-am atins visul de a avea elevi la olimpiada naţională de geografie, mi-am atins visul de a primi gradaţia de merit. Îmi trăiesc visul de a mă trezi la ore târzii dimineaţa, îmi trăiesc visul de a-mi fi păstrat numele de dinainte de căsătorie. Toate astea sunt vise la care am lucrat cu dârzenie şi ambiţie ani de zile şi pe care le-am împlinit. Dar pentru celelalte mai am de visat şi de muncit.

Ţi-ai împlinit toate acele vise din copilărie?

Cum te vezi peste cinci sau zece ani?

Acum vreo doi ani, am fost întrebată de un om de afaceri, de un lider, cum mă văd peste cinci sau zece ani. Am încercat să mă gândesc şi am realizat că nu mă vedeam nicicum. În faţa mea parcă era un zid, un văl negru şi nu puteam să văd nicio imagine despre cum mi-aş fi dorit să fiu.
Deşi am auzit atâtea discursuri şi am citit atâtea cărţi despre importanţa visării, de data asta nu mai puteam visa. Peste viitorul meu, în imaginaţia mea se aşternea întunericul. Apoi acel lider a răspuns în locul meu. „Dacă nu ştii cum o să fie viaţa ta peste cinci sau peste zece ani, priveşte la cei ce sunt deja acolo şi fac ce faci şi tu. Dacă nu faci nimic în afară de datorie la locul de muncă, viaţa ta va fi la fel de tristă şi de mizerabilă cum este a celor ce sunt cu cinci sau zece ani mai mari ca tine şi nu fac nimic decât să se plângă. Dar dacă ai vise şi faci ceva în plus ca să ţi le atingi, viaţa ta va fi ca a celor ce muncesc pentru visele lor.

Uneori, când citesc sau ascult diferite materiale care implică visarea vieţii pe care mi-o doresc, reuşesc să fac aceste exerciţii de visare a viitorului, dar dacă încerc să fac asta fără acele materiale, să visez viaţa mea viitoare, adesea adorm.
Şi ştii ceva? Am auzit într-un discurs că E GRATIS SĂ VISEZI. Deci, dacă tot e gratis, de ce să nu-ţi imaginezi şi să nu visezi viitorul tău într-o aură luminoasă plină de reuşite şi de fericire? Cei care au adus schimbări colosale în lume prin diferitele tehnologii sau servicii, au făcut-o tocmai pentru că au visat la scară foarte mare.
Sunt convinsă că dacă s-ar pune taxă pe visare, am căuta cu toţii să visăm, ca să furăm nişte frânturi de vis, despre cum ar putea să arate viaţa noastră. Dar pentru că e gratis, nu ne prea dăm în vânt după vise.

Tu cum te vezi peste cinci sau zece ani?
Cum va arăta viaţa ta atunci?
Ce prieteni te vor înconjura?
Cum vei arăta tu?

DE CE NU MAI VISEZI ÎN PREZENT?

Acum însă situaţia este alta. Mi se întâmplă foarte des să fiu atât de implicată în procesul muncii, că nu mai am timp să visez. Iar asta este încă un lucru negativ, căci munca fără vis se aseamănă cu încercarea de a aranja piesele unui puzlle fără să ştii cum arată imaginea finală.
Dar hai să vedem care sunt câteva cauze care diminuează starea de visare la noi în prezent:

Convingerile.

De-a lungul timpului am tot auzit că e periculos să visezi, că trebuie să fim realişti, să coborâm cu picioarele pe pământ şi „să nu mai visăm la cai verzi pe pereţi” că n-or să se întâmple. Am auzit că viaţa este grea şi că e pierdere de timp să visăm la o viaţă mai bună, la o carieră mai bună etc. Am auzit că pentru a te realiza în viaţă e nevoie de muncă, doar de muncă. Aşa s-au născut convingerile din mintea noastră că e periculos să visezi.
Ştii ceva? Toate aceste convingeri sunt greşite. Dacă vrei să schimbi ceva în viaţa ta e nevoie de multă visare împletită cu multă muncă. Dar atenţie că dacă tu nu visezi, o va face altcineva şi în final ajungi să munceşti, dar nu la visul tău ci la al altuia.

Iată ce spune Napoleon Hill în cartea lui, De la idee la bani: „Mintea umană poate crea orice lucru pe care şi-l imaginează şi în care crede. Alocă 30 minute zilnicgândirii creative” – nu trebuie să te gândeşti la altceva decât la lucrurile pe care le doreşti. Dezvoltă-ţi obiceiul de aţi aminti care este scopul vieţii tale atunci când te trezeşti, când mergi seara la culcare şi de mai multe ori, de-a lungul zilei”.

 Sistemul.

Ai văzut filmul Matrix? Eu când l-am văzut prima dată, la recomandarea unui prieten, am zis că este un film pur SF lipsit de logică şi de real. Dar în timp, mi-am schimbat această părere. Este un film care arată realitatea zilelor în care trăim şi a sistemului în care muncim. În film se spunea că oamenii nu sunt decât nişte baterii care alimentează cu energia lor un sistem. Că li se creează o viaţă artificială care li se derulează în minte ca şi cum ar fi reală.

Doar azi 70 % reducere la filme la emag.ro

Păi hai să vedem cum e la noi în realitate. Sistemul pentru care muncim, are grijă să ne ţină atât de ocupaţi, ca să nu mai avem timp să visăm. Să nu mai vedem că viaţa noastră este mizerabilă, că am vrea şi pentru noi anumite lucruri. Să nu cumva să ne dorim să avem concedii lungi şi posibilitate să călătorim. Să vedem lumea asta cu proprii noştri ochi şi să ne bucurăm de viaţa pe care o ducem. Trebuie doar să muncim pentru ei, cei ce creează sistemul. De visat se ocupă ei. Noi doar muncim. Asta înseamnă că nu suntem cu nimic mai diferiţi decât acele triste baterii din Matrix care ţin în viaţă cu energia lor un sistem. Şi când o baterie se epuizează ce se întâmplă? E înlocuită şi cea veche e aruncată. Ce se întâmplă cu tine dacă te îmbolnăveşti sau dacă nu mai poţi să efectuezi anumite operaţiuni? Crezi că va suferi sistemul după tine? Nu. Se găseşte altcineva capabil care să-ţi ia locul. Deci până aici jucăm perfect rolul de biete baterii.

Cât despre visare. Nu mai e nevoie să o facem. Are grijă sistemul să ne ofere o gamă variată de filme (poveşti i/reale) care ne hrănesc emoţional şi spiritual. Şi în timp ce urmărim poveştile derulate de mintea altora şi jucate de alţii, avem impresia că ne relaxăm, că vizităm şi noi acele locuri şi trăim povestea.

Mai mult decât atât, sistemul are grijă ca tot ceea ce vedem pe marile sau micile ecrane să fie cât mai „real” pentru noi. Aşa că a inventat tehnologii care să ne facă să trăim poveştile ca şi când am fi prezenţi în ele. Aşa au apărut tehnologiile 3D, Blue Ray etc. Scopul lor este să ne amăgească că ne trăim viaţa pe care am visat-o, când de fapt noi nu mai avem timp să visăm pentru noi. Suntem prea ocupaţi să muncim la visele altora.

Nu mă înţelege greşit. Nu am nimic împotriva acestor tehnologii. Şi eu îmi doresc asemenea aparate în casă să văd filmele preferate la o calitate oferită de ele, în format 3D sau Blue Ray. Cu atât mai mult cu cât sunt şi o mare admiratoare de filme şi de poveşti. Spun doar că ar trebui să ne ocupăm şi de povestea noastră. Să o scriem şi să o trăim la intensitate maximă.

Undele cererbrale.

Vorbeam în articolul Copiii de azi nu mai sunt copiii care am fost noi că bebeluşii se găsesc dominant în starea de unde delta a unui somn profund. Că copiii până la 13 ani sunt în starea theta, specifică visării, iar noi adulţii, concentraţi adesea pe muncă şi pe rezultate suntem cel mai frecvent în starea Beta. Chiar pentru a trece în starea alfa, stare specifică relaxării şi visării cu ochii deschişi avem nevoie de efort şi exerciţiu. Cu atât mai mult e mai mare efortul de a trece în starea theta, specifică copiilor, şi a stării de la limita dintre trezie şi somn. Aşa că odată cu vârsta am uitat să ne mai relaxăm şi să mai şi visăm. Reuşim însă, cu ajutorul psiho-terapeuţilor.

Frica.

Două tipuri de frică ne împiedică să mai visăm.

  • Frica de a nu fi dezamăgiţi.

S-ar părea că de la vârsta de copil şi până la vârsta adultă o bună parte din visele noastre nu s-au împlinit. Poate că nu s-au împlinit pentru că am ascultat de cei din jur să revenim cu picioarele pe pământ. Sau poate pentru că nu am crezut suficient de tare în visurile noastre. Sau poate pentru că nu am avut suficientă încredere nici în noi şi nici în Dumnezeu. Sau poate pentru că pur şi simplu nu am luptat suficient pentru ele. Am preferat să lenevim.
Dar am fost foarte dezamăgiţi că nu ni s-a împlinit visul, aşa că pentru a ne proteja de alte posibile dezamăgiri, refuzăm să mai visăm şi să mai credem că e posibil să ni le împlinim.

 

  • Frica de a se împlini visul.

[Ş]tiu că sună paradoxal. Cum adică să-ţi fie teamă să ţi se împlinească visul? Ei bine, da, e posibil. Ca teama de a se împlini să te facă să nu-l mai doreşti sau să nu ţi-l mai imaginezi. De ce? Păi dacă s-ar împlini n-ai mai avea motiv să te plângi. Cine te-ar mai asculta dacă ai vorbi atât de pozitiv despre tine? Că eşti fericit că ţi s-a împlinit visul? Că nu-ţi vine să crezi ce minune ai trăit… Că uite ce extraordinar e totul… etc apoi s-ar putea să te plictiseşti chiar tu de atâta fericire care ţi se întâmplă că ţi s-a împlinit visul.
Şi atunci, ce rost are să mai visezi?

Hoţii de vise.

Poate că nu-ţi vine să crezi dar zi de zi ne întâlnim cu hoţi de vise. Persoane care ne spun că nu se poate pentru că… nu suntem bine pregătiţi… sau plutim… sau că e imposibil… sau că trebuie să dai mită ca să reuşeşti… sau că toţi care reuşesc sunt corupţi… sau că nu eşti în stare de nimic… sau că nu ai suficiente studii… sau bani… sau energie… etc.
Ne ciocnim de ei în fiecare zi. şi uneori sunt chiar persoane apropiate care ne iubesc şi ne vor binele. Şi ne fură visul. Şi atunci se naşte întrebarea, dacă ne iubesc, de ce ne opresc? Ei spun că vor să ne protejeze. Ca să nu suferim. Să nu fim dezamăgiţi.
Şi ceilalţi? Ce interes au să ne fure visul? Poate că o fac din invidie. Sau ca să nu sufere ei. Pentru că dacă noi ne atingem visul, ei se fac de ruşine sau suferă că ei au eşuat.

Exerciţiu.

Ia o foaie de hârtie şi notează ce-ţi doreai pe când erai copil.
Notează dacă acel vis s-a împlinit şi cum.
Notează ce-ţi doreşti acum şi pentru următorii cinci-zece ani. Scrie cât mai multe detalii. Menţionează şi de ce îţi doreşti ceea ce-ţi doreşti.
Apoi caută activităţi prin care să îţi atingi visul.
*** Dacă ţi-a plăcut acest articol aştept comentariile tale pe blog, pe email sau pe reţelele de socializare.
Dacă îl consideri util şi pentru alţii, poţi să îl trimiţi mai departe apăsând butoanele like, share sau forward. Şi în acest fel ajutăm şi pe alţii să-şi împlinească visele.

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!

 






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

SUPERSTIŢII

pisica neagra

 

 

Dacă crezi că poţi, ai dreptate. Dacă crezi că nu poţi, ai dreptate. (Henry Ford)

În ultimii patru ani am auzit frecvent cuvintele lui Henry Ford. Ceea ce contează cel mai mult în tot ceea ce faci şi rezultatele pe care le ai, e legat de credinţa ta.

Nu e puterea blestemului, e PUTEREA PE CARE O DAI blestemului. (Filmul Penelope)

Aşa suna morala filmului Penelope, o fată care s-a născut blestemată să aibă rât de porc, până îşi va întâlni iubirea care s-o accepte aşa cum este.

Dacă eşti o persoană superstiţioasă, să ştii că nu-mi bat joc de credinţele tale. Eşti liber să crezi ce vrei şi cum vrei. Eu doar îţi spun cum tratez eu aceste superstiţii.

Cu mult înainte de a auzi aceste expresii care să mă impresioneze am auzit predicile şi cuvintele Bisericii.

De fapt, le-am auzit încă din perioada copilăriei mele. Din fragedă copilărie am mers la Biserică şi mi-a plăcut să ascult şi să învăţ.

Şi într-o zi am auzit că ori crezi în Dumnezeu, ori crezi în superstiţii. Nu poţi să crezi în ambele. Pentru că se exclud reciproc.

Prima parte a copilăriei mele am crezut şi eu în superstiţii precum că nu ştiu ce se întâmplă dacă îţi taie calea o pisică, iar dacă e neagră, cu atât mai rău.

Şi dacă se întâmpla ca o pisică să-mi taie calea trebuia să fac nu ştiu câţi paşi înapoi cu spatele. Şi nu mai ştiu ce. Şi am făcut acele ritualuri la început.
Cum sunt fată de la sat cu multe fântâni la poartă, există superstiţia că dacă îţi iese cineva cu găleata goală la fântână în timp ce eşti pe drum, îţi merge rău.

Şi la început am crezut în ele şi aşteptam ca cei ieşiţi cu găleata goală să o umple ca să-mi meargă bine.

Apoi, fie în urma celor auzite la Biserică, fie pentru că mergeam la Biserică atunci când îmi ieşeau oamenii sau femeile cu golul, am început să mă gândesc: Ce se poate întâmpla? Să nu mai găsesc Biserica acolo? Să fie închisă Biserica Duminica dimineaţă?

Duminica după-amiază mai ieşeam la cofetăria din sat, sau, în cursul săptămânii trebuia, poate să ajung la dispensar. Mergeam cam o oră pe jos.

Şi dacă era vară şi străbăteam la picior tot satul ca să ajung în centrul comunei, îmi ieşeau în cale cel puţin zece persoane cu găleata goală.

La un moment dat m-am plictisit să-i mai aştept pe toţi să-şi umple găleţile. Şi găseam acolo şi cofetăria şi dispensarul şi erau deschise şi funcţionale. Mă rog… relativ funcţionale.

Vorbesc de perioada comunistă în care la cofetărie era o coadă de ne-descris, mai ales vara şi mai ales la îngheţată.

Şi pentru că era o îmbulzeală de nu se mai ştia care e la rând, vânzătoarea mai scotea din când în când cotorul de mătură şi începea să lovească ce găsea, mâini, capete…, orice.

Deci, ăsta era singurul lucru rău care mi se putea întâmpla dacă mi se ieşea cu golul. Să primesc unul sau câteva cotoare de mătură în cap în timp ce stăteam la rând la îngheţată.
Cu timpul am realizat că cel puţin aceste două superstiţii sunt absolut prosteşti şi am refuzat să le mai cred.

Ghici ce? Au încetat să-şi mai facă efectul.

AM DECIS SĂ NU MAI CRED ÎN SUPERSTIŢII

Dar îmi amintesc momentul în care am decis să nu mai cred în superstiţii.
Eram studentă în anul patru şi aveam un examen dificil cu o profesoară despre care se zvonea printre studenţi că nu le suportă pe fete şi-i cam place să le pice la examen, pentru că cu ani în urmă îşi surprinsese soţul în flagrant cu o studentă.

Nu am idee cât era de adevărată această vorbă sau poate era doar un zvon înflorit de alte studente ce picaseră examenul. Cert este că-mi era teamă.

Mai mult decât atât, preluasem o superstiţie pe care tata o respecta cu sfinţenie, să nu înceapă o lucrare în zi de marţi sau de sâmbătă. Ori eu, pentru acest examen m-am apucat de învăţat într-o sâmbătă.

Studiasem toată materia, dar pentru că îmi era teamă, îmi doream doar să trec. Nota cinci. Atât îmi doream.

Aşa că am început să mă rog: „Doamne ajută-mă să trec examenul chiar dacă m-am apucat de învăţat sâmbăta. Ştiu că e o superstiţie şi e păcat să crezi în ele. Iar dacă mă ajuţi să trec n-o să mai cred în alte superstiţii”.

Vreau să spun că, nu doar că am trecut examenul, dar am luat nota 10, ceea ce mi-a dovedit cu vârf şi îndesat că crezusem greşit.

De atunci, mă străduiesc să nu mai cred în superstiţii. Cel puţin, nu în mod voluntar. Poate mă gândesc la ele, dar în momentul în care devin conştientă de ceea ce fac, renunţ la credinţa în ele.

Iată alte superstiţii de care am auzit şi ce s-a întâmplat în viaţa mea când nu le-am mai respectat.

AM TRAS BILETUL CU NR. 13

La examenul de definitivat, proba de specialitate orală, care era pe data de 23 august 2003, sora mea avea nunta în sat, era mireasă.

Deşi în primă fază i-am zis că nu pot ajunge la nuntă, mi-am propus ca să intru mai repede.

Nu în ordine alfabetica, căci fiind cu litera R aş fi avut de aşteptat. Iar după examen, voiam să fac tot posibilul să ajung şi eu, măcar la partea cu petrecerea.

Am reuşit să intru pe la ora zece în sala de examen, am tras biletul cu nr. 13 şi am luat loc în bancă.

Mi-a picat cel mai frumos subiect, „Clasificarea oraşelor”, subiect pe care îmi ţinusem inspecţia pentru acel examen.

Oricâte emoţii aş fi avut, tot erau şanse mari să-mi amintesc ce am făcut la lecţia de la inspecţie, mai ales că a fost temeinic învăţată.

Aşa că m-am aşezat în bancă, complet relaxată şi în timp ce mă concentram să scriu pe ciornă ce urma să răspund, eram atentă şi la ce se întâmpla cu ceilalţi.

Era o colegă care învăţase papagaliceşte şi avea emoţii şi se poticnea la fiecare propoziţie mai rău ca elevii (ăia care învaţă pe de rost).

Când profesorii au terminat să o asculte a întrebat: „Am trecut?” Şi pentru că profesorii nu ne spuneau notele chiar pe loc, ea a insistat, dar de data asta începuse să plângă: „Am trecut, pot să mă duc să învăţ la psihologie?”.

Când au văzut-o plângând, profesorii au încercat să o liniştească spunându-i să nu iasă din sală plângând, că îi va demoraliza pe toţi care aşteaptă să intre. Dar n-a fost chip.

Apoi a venit rândul meu să răspund, şi am făcut-o foarte degajat.

Asta în condiţiile în care cel mai teamă mi-a fost în viaţă de examenele orale.

Nu m-au lăsat să termin, ceea ce pentru mine însemna că au fost foarte mulţumiţi şi mi-au dat zece. Dar mi-au zis. „Eşti liberă. Poţi să te duci să „înveţi” la psihologie. Deşi ar fi trebuit să învăţaţi până acum, iar acum doar să repetaţi”.

Iar eu, foarte fericită am zis. „Nu. Mă duc la nuntă” . Şi am ieşit din sală radiind de fericire.

Am ajuns la gară, am găsit un tren şi când am ajuns la primărie, i-am aşteptat eu acolo pe miri şi le-am făcut cea mai mare surpriză şi bucurie.

Dar oare ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi crezut că numărul 13 este cu ghinion, aşa cum se spune? N-aş vrea să mă gândesc.

ALTE SUPERSTIŢII

Noroc şi zeul Moloh

Incă din copilărie auzisem că a crede în noroc înseamnă a-ţi pune nădejdea în ajutorul necuratului. Pentru că dacă tu crezi în Dumnezeu şi-n ajutorul Lui, n-ai nevoie de NOROC.

Dar acum câţiva ani, pe când eram în Elveţia la cea mai bună prietenă a mea, preotul român de la Biserica de acolo mi-a mai dat nişte explicaţii.

Se pare că numele de Noroc este asociat cu zeul antic Moloh pentru care evreii au fost pedepsiţi de Dumnezeu, atunci când credeau în el.

Mai mult decât atât inclusiv obiceiul de a bate în lemn este atribuit chemării zeului Moloh şi alungării altor spirite rele.
Cu alte cuvinte, e superstiţie nu doar să crezi în noroc, ci şi să baţi în lemn, ca să alungi ghinioanele sau alte lucruri rele.

Aşa că de atunci, mă străduiesc să ţin minte şi să nu mai bat în lemn şi nici să mai cred în noroc.
Iar eu pot să spun că m-a ajutat Dumnezeu cu multe alte lucruri bune de când nu mai cred şi nu mă mai încred în noroc.

Deochiul şi culoarea roşie

In cărţile părintelui Cleopa am găsit scris că e păcat, e superstiţie să crezi că dacă pui culoarea roşie îndepărtezi riscul de deochi, sau că trebuie să scuipi persoana pe care o admiri, ca să nu o deochi.

Părintele şi explică de ce.

De exemplu, scuipatul, e deja folosit la Sf. Botez. Naşii sunt puşi de preot să se întoarcă spre apus şi să-l scuipe pe cel rău şi să-l îndepărteze de la cel ce urmează a fi botezat.

A te apuca şi tu să mai scuipi persoana care deja s-a unit cu Dumnezeu prin Botez, este a nu te încrede că Botezul e suficient de bun.

Și, cred că nimănui nu-i face plăcere să fie umplut de saliva altor persoane din preajmă.

Dar legat de practicile îndepărtării riscului de deochi, fie prin scuipat, fie prin folosirea culorii roşii, ne spune Părintele Cleopa este ca şi când vrei să-l îndepărtezi pe rău cu alte obiceiuri rele.

Iar Biblia ne spune că asta ar fi un fel de dezbinare în împărăţia lui satan, ceea ce n-o să se întâmple.
Aşa că eu dau crezare Bisericii şi celor citite în cărţile Sf. Părinţi.

Să nu te întorci din drum, odată ce-ai plecat – că-ţi merge rău.

Asta este o superstiţie pe care am auzit-o încă din copilărie şi încă o mai aud. De când am încetat să mai cred în superstiţii am îndepărtat-o şi pe asta şi dacă a fost să nu-mi meargă bine, sigur n-a fost din cauza întorsului din drum.

Legat de această superstiţie, dacă tu crezi în ea, m-am gândit să-ţi dau următoarea temă de gândire.
Imaginează-ţi că pleci într-o altă ţară şi-ţi uiţi acasă paşaportul. Pe drum, la puţin timp după ce ai plecat îţi aminteşti că l-ai pus undeva să-l ai la îndemână, dar nu e asupra ta. Realizezi că ai uitat să-l mai iei. Ce zici, când îţi merge mai rău? Când mergi înainte până la aeroport, în speranţa că n-o să ţi-l ceară nimeni sau când te întorci ca să-l iei?

Să nu dai noaptea cu mătura – că nu te mai măriţi.

De când am auzit de superstiţia asta, am căutat să dau cu mătura mai mult noaptea.

Să nu te aşezi la masă pe colţul mesei – că nu te mai măriţi

La anumite reuniuni mă aşezam la un colţ al mesei în speranţa că o să interacţionez mai uşor şi cu cei din dreapta mea şi cu cei din stânga.

Apoi, cineva foarte binevoitoare, mi-a zis să nu mai stau la colţul mesei că nu e bine. De ce nu e bine? Că nu te mai măriţi.

Aşa că eu, Cănuţă om sucit, m-am aşezat în mod frecvent la colţurile meselor ori de câte ori aveam ocazia.
Şi când mi-am dorit să mă mărit, m-am măritat.

Să nu-ţi pui geanta pe jos – că faci a pagubă.

Sau ceva de genul. În orice caz, cică îţi risipeşti prosperitatea. Cum spuneam în articolul anterior, Mânia redirecţionată, oamenii găsesc scuze sau pe altcineva pe care să-l învinuiască, atunci când au un sentiment de vinovăţie.

Aşa că nu spun că sunt împrăştiaţi şi nu-şi ţin socotelile cu chibzuinţă. Dau vina pe o superstiţie că rămân fără bani.
De când am auzit-o, numai contra fac şi îmi pun geanta doar pe jos peste tot pe unde ajung.

Să nu arunci apa de baie a bebeluşului noaptea.

Acum vreo două săptămâni, o vecină m-a abordat că nu e bine să arunc apa de baie a bebeluşului în timpul nopţii. Să o ţin în casă până dimineaţa şi atunci să o arunc. De ce? am întrebat eu. „Pentru că nu mai doarme…”. iar eu i-am zis că eu nu cred în superstiţii şi că băiatul meu doarme noaptea şi întotdeauna îi arunc apa de baie.
Şi dacă nu mă crezi că bebeluşul meu doarme noaptea, pot să-ţi spun că toate articolele mele de după naştere sunt scrise numai noaptea. Atunci când doarme bebe. Somnul mi-l recuperez dimineaţa.

 

Să nu duci gunoiul noaptea

Zilele trecute, duceam într-o seară gunoiul. De fapt era trecut de ora 11 noaptea, după ce a adormit bebe. Şi mă vede un vecin şi-mi spune: „Nu-i bine să duci gunoiul noaptea.”, „Bine”, zic eu foarte neîncrezătoare şi plec mai departe.
Vecinul: „Nu, serios, nu-i bine să duci noaptea gunoiul. Îţi arunci norocul.

Eu: N-am nici timp şi nici chef să-i dau explicaţii că nu cred în superstiţii, aşa că rostesc mai departe acelaşi neîncrezător şi cu tonul unei persoane jignite, „Bine” şi plec mai departe.

Vecinul: „Aşa se spune” continuă el în urma mea.

Eu: „Corect. Aşa se spune. Nu e obligatoriu să fie adevărat”.

Auzi tu? Norocul meu zace într-un sac cu pamperşi folosiţi şi urât mirositori.
A! Stai că parcă tocmai am spus că nu mai cred în noroc. Şi atunci de ce să nu-mi duc gunoiul atunci când am timp şi chef şi disponibilitate?
Numai că vecinul, mi-a dat subiectul acestui articol de blog. Şi-i mulţumesc.

Mi se pare fascinant cum, legat de gunoi, materialele de dezvoltare personală, oamenii care au succes recomadă să nu ții gunoiul în casă peste noapte pentru că atrage energii negative în viața ta și îndepărtează pprosperitatea.

Deci, oamenii care trăiesc de pe azi pe mâine, cred că dacă duci noaptea gunoiul îți arunci norocul și devii sărac, iar oamenii de succes spun că dacă lași peste noapte casa curată, atragi prosperitatea.

Pe cine să crezi?

*** Dacă ţi-a plăcut acest articol aştept comentariile tale pe blog, pe email sau pe reţelele de socializare.

Dacă îl consideri util şi pentru alţii, poţi să îl trimiţi mai departe prietenilor tăi.

 






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

MÂNIA REDIRECŢIONATĂ

persoana manioasa

 

 

Cred că cu toţii am experimentat acest sentiment de mânie.
Dar astăzi o să vorbesc despre o formă de mânie foarte întâlnită în familii şi în şcoli, îndreptată mai ales asupra copiilor.

Uneori, în mod inexplicabil ai accese de furie faţă de copiii tăi pentru greşeli ale lor mai mari sau mai mici. Şi îi repezi sau chiar îi bruftuluieşti. În funcţie de natura ta, aceste manifestări sunt fie de furie sau de mânie mai controlată. Adică, uneori doar îţi cerţi copilul pe o voce domoală, alteori ai o voce foarte aprigă şi poate că uneori îi mai dai şi câte o mamă de bătaie.

Vocile din mintea ta

Teoretic, după ce îţi manifeşti starea de mânie se spune că te descarci. Dar oare chiar aşa este? Sau în mintea ta apar tot felul de dialoguri legate de ceea ce tocmai s-a întâmplat?
Practic, în mintea ta se fac auzite două voci care vorbesc cu tine.
Prima voce, cea a părintelui iubitor spune: Nu trebuia să-l pedepsesc atât de aspru. Mi-e milă de el că l-am certat sau că l-am bătut.
Vocea a doua spune: Da’ nu se mai linişteşte odată! Eu îi zic să stea locului, sau să facă cutare lucru, şi el nu şi nu.
Prima voce: da’ dacă te gândeşti bine şi ţie ţi se întâmplă să faci cutare greşeală…
Vocea a doua: Parcă a făcut intenţionat asta ca să mă scoată pe mine din pepeni…

….

În mintea ta se dă o bătălie, în legătură cu manifestarea mâniei faţă de copilul tău.
Prima voce, cea a conştiinţei îţi vorbeşte de sentimentul de vinovăţie. Îţi spune că nu trebuia să faci sau să te porţi aşa cum ai procedat. Dar, pentru că mintea umană nu poate suporta să se auto-învinuiască, caută modalităţi de ieşire prin care să dea vina pe altcineva sau să justifice faptele pe care le-a făcut. Aşa apare cea de-a doua voce prin care îţi acuzi copilul de faptele lui şi te justifici pentru actele tale. Pe care dintre ele le asculţi mai mult, depinde doar de tine.
Această a doua voce au ascultat-o şi Adam şi Eva când au fost întrebaţi de Dumnezeu ce au făcut. Adam, în loc să spună că el a greşit, a dat vina pe Eva şi a zis: Femeia pe care mi-ai dat-o mi-a dat să mănânc. Eva, la rândul ei, n-a spus că a fost curioasă să guste şi că a greşit. A dat vina pe şarpe.
În ceea ce mă priveşte am constatat că această voce apare şi când îmi imaginez că se întâmplă ceva rău care a depins cumva de mine. În ultima vreme, de câte ori apare această voce prin care caut să mă justific sau să acuz pe altcineva, încep să mă analizez sincer şi să văd care ar fi cauza. De fapt această voce maschează un profund sentiment de vinovăţie.

Deci, dacă după un episod de mânie apare această a doua voce în capul tău, întreabă-te dacă nu cumva vrei să ascunzi un sentiment de auto-învinuire. Fii sincer cu tine şi analizează-te în profunzimile tale! Apoi, ştii că este o vorbă: Cel ce se scuză fără să fi fost acuzat, se acuză singur.

Ce simte copilul

Dacă tu nu te simţi bine, stai să vezi ce simte copilul!
El simte că nu-l iubeşti.
El simte că este inutil.
Că orice ar face şi oricât s-ar strădui nu reuşeşte să te mulţumească.
Că din gura ta nu a auzit decât vorbe de ocară.
Că îl acuzi şi îl pedepseşti pe nedrept, deşi altcineva era vinovat.
Că eşti supărăcioasă şi te aprinzi repede.
Că nu este bun de nimic… etc…

Stând de vorbă cu copii

Ca profesor şi mai ales ca diriginte stau de vorbă cu copiii şi ei îmi spun de situaţii de acasă, din familie în care au fost pedepsiţi.
Şi atunci m-am gândit la mine şi la situaţiile în care eu m-am enervat şi i-am pedepsit.
Le-am explicat că nu are nimeni nimic cu ei personal, dar că uneori, fără să conştientizăm, redirecţionăm mânia şi o manifestăm pe cine nu trebuie.

 

Mânia redirecţionată

Le-am explicat copiilor că poate, părinţii lor au avut o zi foarte grea la muncă. Sau poate că au în şef îngrozitor care le toacă nervii şi ei nu au putere să ia atitudine de teama de a nu rămâne şomeri. Sau poate s-au certat cu vreun coleg sau client mai dificil. Sau poate au avut de terminat ceva urgent şi parcă alţii le creeau probleme. Sau poate că la serviciu trebuie să zâmbească la clienţi deşi inima lor urlă. Sau poate, pur şi simplu lucrează într-un mediu zgomotos. Toate acestea şi multe alte situaţii, creează situaţii de stres şi enervare în organismul părinţilor. Poate că aparent trece, dar la prima ocazie când se enervează din nou, izbucnesc şi se manifestă furios.
Le-am dat următorul exemplu.
Eu, m-am dus la oficiul poştal ca să ridic un colet. Am stat la o coadă imensă cam 30 sau 45 de minute, timp în care am auzit doar scââârţ, scââârţ (zgomotul imprimantelor cu ace de la oficiile poştale) şi poc, poc, poc (ştampilele folosite de funcţionari) şi iar scââârţ, scââârţ, poc, poc. Şi când am ajuns la rând, mi se spune că nu mi se poate da coletul că am altă adresă pe buletin şi am nevoie de o decizie de la şcoală. Să mă cert cu funcţionara de acolo, nu foloseşte la nimic. Nu ele fac regulile, ci sistemul în care lucrează e tâmpit. Aşa că am plecat de acolo într-o stare de fierbere. M-am dus la şcoală, am luat decizia şi mi-am ridicat coletul. Aparent m-am liniştit. Dar când am ajuns la clasă şi unul sau doi elevi au început să vorbească ne-întrebaţi şi să deranjeze liniştea, m-am enervat şi i-am pedepsit.

Cam la fel se întâmplă şi într-o familie. Vine mama care a fost stresată de cine ştie cine şi se întâlneşte cu tata care şi el a avut o zi grea. Amândoi sunt ca nişte bucăţi de cremene, care atunci când se ciocnesc, scot scântei.
Dar atunci când se întâlnesc cu copiii, nu mai sunt asemănători cu cremenea, care doar scoate scântei, ci cu butoiul de praf de puşcă. De ce? Pentru simplu motiv că dacă părinţii sunt stresaţi că nu au putut face observaţie şefului, pentru că este mai puternic (în funcţie şi poziţie), pot să-şi reverse mânia asupra copiilor pentru că ei sunt mai mici şi mai slabi.
O persoană care este echilibrată emoţional, va lua atitudine în faţa şefului şi-i va spune ce are de spus. Fără să-l jignească, îi va comunica ce are pe suflet. Şi se va purta prieteneşte cu copilul, ca unul ce este pui de om, persoană ca oricare alta.

Ce este mânia? Definiţii şi citate

Definiţia dată de DEX spune că este Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva; furie, supărare mare.

Înainte de soluţii, câteva citate despre mânie:

Nebunul dă pe faţă mânia lui, iar omul prevăzător îşi ascunde ocara (Pildele lui Solomon, 12,16)
Cel încet la mânie e mai de preţ decât un viteaz, iar cel ce îşi stăpâneşte duhul este mai preţuit decât cuceritorul unei cetăţi (Pilde 16,32)
Mânia nu apare niciodată fără motiv. Dar rareori apare pentru unul care să merite (Benjamin Franklin)
Mania este dispoziţia pe care oamenii reuşesc cel mai greu s-o controleze.
Spre deosebire de tristeţe, mânia dă energie, chiar o stare de euforie.
Stresul de orice fel creează o secreţie adrenocorticală care coboară pragul de la care este trezită mânia. (Daniel Goleman – Ineligenţă emoţională)

CÂTEVA SOLUŢII

Acum ceva timp am citit o poveste. O redau din memorie, că nu mai ştiu pe unde am citit-o şi unde o găsesc.

Povestea omului care îmbrăţişa copacul

Într-o zi un călător făcea autostopul pentru a ajunge la destinaţia dorită. A oprit un camion şi omul s-a urcat în maşină. Pe drum, maşina a avut tot felul de probleme şi şoferul s-a enervat foarte tare, s-a mâniat şi a înjurat maşina în timp ce se ocupa de reparaţia ei. Călătorul nostru era foarte speriat şi nu îndrăznea nici să întrebe sau să răspundă ceva. După ce a terminat reparaţia, au plecat la drum mai departe. Şi pentru că era târziu, şoferul l-a invitat pe călător să rămână peste noapte la el acasă şi îşi vor continua drumul în cursul dimineţii. Călătorului îi era groază la gândul că va asista la tot felul de certuri în familia şoferului. Dar pentru că nu a avut încotro a acceptat invitaţia acestuia. În faţa casei, şoferul s-a oprit şi preţ de câteva clipe a îmbrăţişat un copac mare care creştea acolo. Apoi au intrat în casă. Ajuns în familia şoferului, călătorul a fost foarte surprins să constate o schimbare radicală în comportamentul acestuia. Parcă nu mai era şoferul cu care călătorise. Era vesel şi binevoitor, îşi strângea copiii în braţe şi asculta cu plăcere tot ce aveau ei să-i spună. Dimineaţa, când au plecat la drum, şoferul a îmbrăţişat din nou copacul cel mare din faţa casei. Nedumerit, călătorul îl întreabă: Explică-mi şi mie de ce ai îmbrăţişat copacul? Şi şoferul i-a zis: oricât de mari ar fi problemele mele de la muncă, nu le aduc acasă. Le las seara în grija copacului şi le iau dimineaţa. Asta îmi permite să mă bucur de soţia mea şi de copiii mei, iar dimineaţa când plec, îmbrăţişez copacul şi îmi iau problemele de muncă înapoi. Numai că dimineaţa nu mai sunt la fel de mari cum au fost cu o seară înainte. Sunt de câteva ori mai mici.

Două lecţii desprind eu din această poveste:
1. nu amesteca problemele de la muncă cu cele de acasă.
2. noaptea e un sfetnic bun. Dimineaţa s-ar putea să nu mai găseşti problemele la fel de mari şi de imposibile precum păreau seara.

Dă-ţi seama cine te enervează, de fapt!

Păi aici e simplu. Dacă şeful e cel care te enervează, clarifică lucrurile cu el.
Dacă ai un client mai dificil, ia atitudine.
Dacă zgomotul de la muncă te stresează, bucură-te de linişte acasă.
Dacă în autobuz, un alt călător te-a călcat pe bătătură, spune-i.
Dar nu te descărca pe cine nu trebuie.
Nu pedepsi copii sau pe altcineva din familie pentru supărările produse de alţii!

Câteva strategii prin care poţi să reduci mânia

În cartea Inteligenţă emoţională, Daniel Goleman indică câteva soluţii:

  •   Ia în stăpânire şi controlează gândurile care îţi produc sau măresc mânia. În loc să acuzi, ai putea să găseşti nişte scuze celor care te enervează şi atunci lucrurile vor părea diferite. Exemplu oferit de autor este edificator. Dacă în timp ce conduci, un alt şofer îţi taie calea şi eşti la un pas de accident, în loc să-l înjuri, gândeşte-te că poate are o urgenţă medicală de s-a grăbit în halul ăla.
  •   Ieşi la plimbare. Exerciţiul fizic şi mişcarea în aer liber te ajută vezi frumuseţea din natură şi să reduci gândurile care te fac să fierbi.
  • exerciţii de respiraţie profundă ca să te linişteşti.
  •   Distrează-te (uită-te la un film, o comedie, citeşte o carte).

 

*** Dacă ţi-a plăcut acest articol aştept comentariile tale pe blog, pe email sau pe reţelele de socializare.
Dacă îl consideri util şi pentru alţii, poţi să îl trimiţi mai departe apăsând butoanele like, share sau forward.Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!

 

 






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

COPIII DE AZI NU MAI SUNT COPIII CARE AM FOST NOI

copii la joaca

 

Acum o lună şi jumătate mă aflam în oraş la plimbare cu bebeluşul meu. Să-l scot şi pe el un picuţ la aer. Aşa că m-am dus într-un parc de copii din apropiere. M-am aşezat pe o bancă lângă o doamnă care era acolo cu nepoţelul. Discutând despre copilul meu, îmi spune:
Trebuie să aveţi răbdare cu el!” Eu dau din cap şi o ascult mai departe. Apoi zice: „Nu ştiu, da’ parcă copiii de azi nu mai sunt copiii care am fost noi…”
Atunci am întrebat-o, Oare ei nu mai sunt cum am fost noi sau noi nu ne mai putem coborî la nivelul lor? Adică, ne-am obişnuit să avem un program de lucru, ca viaţa noastră să se desfăşoare cu anumită viteză şi nu ne mai putem adapta la ritmul lor. Poate că acum ni se pare că ei se mişcă prea încet pentru ce vrem noi să facem în viaţă. Poate că vrem să le impunem ritmul şi viteza noastră. Şi atunci, chiar trebuie să învăţăm să avem răbdare.

Evident, vorbeam din punctul meu de vedere. Pentru că am observat la mine, că după ce am rămas însărcinată şi nu mă mai puteam deplasa cu aceeaşi viteză ca înainte, am încetinit ritmul şi m-am gândit pentru ce atâta grabă? Şi cu cinci minute în plus sau în minus, tot acolo ajung. Aşa că am micşorat viteza până m-am simţit bine ca să nu obosesc. După ce am născut, mi s-a părut că m-am eliberat de o greutate şi parcă, din obişnuinţă am tendinţa de a dori să fac lucrurile cu aceeaşi viteză de dinainte de sarcină. Numai că iarăşi, lucrurile nu mai sunt la fel. Copilul are ritmul lui. Şi eu trebuie să mă adaptez la el şi nu el la mine.

Dar în această o lună şi jumătate cât a trecut de atunci, această discuţie a „clocit” în mintea mea şi s-a născut o idee de articol pentru blog.

 

CONDIŢIILE S-AU SCHIMBAT

Între timp o altă întrebare s-a născut în mintea mea. Dar noi putem să fim părinţii care au fost părinţii noştri?
Pentru că pe când eram copii ne-am plâns că părinţii noştri nu sunt cum ar fi trebuit să fie. Iar acum, că noi suntem părinţi, ne plângem de copiii noştri că nu sunt perfecţi, aşa cum suntem noi.

VIAŢA MAMELOR NOASTRE

Ştii cum se spune, abia când devii mamă, realizezi efortul pe care l-a depus mama ta, să te crească pe tine. M-am uitat un pic la viaţa mea şi am comparat-o cu a mamei mele de pe vremea în care eu eram bebeluş, acum vreo 40 de ani şi iată ce am descoperit.
Pe vremea aia nu existau scutece de unică folosinţă sub formă de chiloţel, nu se foloseau şerveţele umede de cumpărat, moi şi parfumate cu care să fie şters funduleţul bebeluşului. Mama trebuia să ne şteargă cu o cârpă (mai mult sau mai puţin moale) sau să ne spele. Nu existau maşini de spălat automate. De fapt, poate nici pe cele manuale nu şi le permitea oricine (dacă existau). Aşa că mamele noastre trebuiau să spele toate scutecele şi hainele la mână. Să le cureţe, să le fiarbă şi apoi să le spele manual. Şi toată operaţia asta lua timp, nu glumă.
În afară de asta, nu toată lumea îşi permitea să cumpere detergenţi. Multe mame spălau rufele cu apă de ploaie sau făceau leşie. Iar leşia era uneori aşa de „tare” că-ţi făcea nişte răni la mână de te dureau o săptămână.
Nu existau frigidere, aşa că mamele în afară de a avea grijă de noi, trebuiau să gătească pentru toată familia, zilnic. Şi nu-mi aduc aminte ca mama să-mi fi spus că nu-i ajungeau cele 24 de ore dintr-o zi.
Acum majoritatea dintre noi folosim o maşină de spălat automată, scutece de unică folosinţă, detergenţi performanţi că nu trebuie să trecem rufele de 4-5 ori prin mână când le spălăm. Avem aragazuri, cuptoare cu microunde şi roboţi de bucătărie ca să gătim mai repede şi mai uşor. Beneficiem de frigidere să depozităm mâncarea pe care o gătim o dată la câteva zile şi parcă tot nu ne ajunge timpul să le facem pe toate aşa cum ar trebui. Sau cum am dori.
Dacă eşti mămică acum şi ai de crescut unul sau mai mulţi copii, ai putea să duci viaţa pe care au dus-o mama ta şi să fii precum părinţii tăi? Ai putea să renunţi la confortul tău ca să fii ca părinţii tăi? Eu, personal, nu cred că aş putea.

TAŢII ŞI EDUCAŢIA

Pe vremea în care noi eram bebeluşi şi copii, creşterea şi educaţia copilului sau copiilor, era exclusiv responsabilitatea mamelor. Taţii nu se prea amestecau. Mi-amintesc de acum câţiva ani o predică, un preot din Galaţi, care obişnuia să facă legătura în cuvântările lui între vremurile apostolice în care s-a scris Biblia şi evoluţia societăţii până la noi. Ne spunea: „Pe vremea când eram eu copil, taţii nu se amestecau în educaţia noastră. Tata nu m-a luat în braţe niciodată, nu m-a mângâiat şi să-mi spună „te iubesc, fiule”. Singura modalitate de a interveni în educaţia noastră era să pună mâna pe curea atunci când noi, mai năzbâtâioşi, nu o ascultam pe mama”.
În prezent taţii aleg să stea cu copiii, să se joace cu ei, îi îmbrăţişează, îi schimbă de scutece şi îşi ajută soţiile la diferite treburi. Şi tot noi ne plângem.
Câte mame ar putea să-şi crească copilul sau copiii fără să fie ajutate de partenerii de viaţă? Tu ai putea? Mie mi s-ar părea aproape imposibil.

MAMELE ÎŞI REZOLVAU TREBURILE

Cum spuneam mamele se ocupau singure de creşterea copilului sau a copiilor. Se ocupau de toate treburile din casă (curăţenie, gătit, spălat) fără ajutorul soţului. Dacă aveau de rezolvat ceva pe la Primărie sau la dispensar, dacă trebuiau să facă cumpărături, se duceau cu bebeluşul în braţe. Sau în cel mai fericit caz, găseau o vecină pe care o rugau să stea cu copilul până la întoarcerea ei. Taţii nu se implicau să stea cu copiii cât ele aveau de rezolvat diferite treburi.

Pentru că multe s-au schimbat, copiii se nasc şi cresc în prezent în condiţii crescute de confort fizic.

După toate aceste îmbunătăţiri de tehnologie, de confort şi responsabilităţi parentale, cred că este mult mai uşor să creşti şi să educi un copil în zilele actuale. Totuşi, numărul persoanelor care se plâng că e greu şi scump să creşti un copil este mai mare în prezent. Dovadă şi numărul din ce în ce mai mic de copii per familie în prezent faţă de trecut.

INFORMAŢIILE S-AU SCHIMBAT

În colecţia de cărţi „Ne vorbeşte Părintele Cleopa” se recomandă mamelor ca să vorbească cu bebeluşul încă din pântece. Părintele Cleopa spune că educaţia copilului începe din momentul concepţiei. Încă de atunci trebuie să începem să vorbim cu propriul copil. Aşa că eu, fără să mai citesc şi alte materiale am început să vorbesc cu el de pe când era în burtica mea şi să-l mângâi.
Pe când eram în spital, la două zile după naştere, am realizat că copilul îmi aude şi cunoaşte vocea. Şi asistenta mi-a zis că îmi recunoaşte vocea de pe când era în burtică. Apoi am aflat că de fapt copiii pot auzi în burtică şi se pot speria de zgomote puternice precum cele date de maşini de salvare, de aparate folosite în construcţii etc.
Acum am avut curiozitatea să mai şi citesc despre aşa ceva şi am găsit câteva site-uri care confirmă cele de mai sus. Copilul începe să înveţe încă din burtica mamei.
http://smartwoman.hotnews.ro/Ce-invata-bebelusii-inca-din-burta-mamei

http://www.desprecopii.com/info-id-7515-nm-Ce-aude-bebelusul-din-burtica-mamei.htm

http://www.copilul.ro/sarcina/despre-sarcina/Bebelusul-aude-vocea-mamei-in-burtica-a10654.html

Psihologul Augusto Cury, autorul cărţii Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi spune la capitolul Sindromul gândirii accelerate:

„În ce priveşte excesul de informaţie, este fundamental să se ştie că un copil de şapte ani din zilele noastre are mai multe informaţii în memorie decât o persoană de şaptezeci de ani, de acum un secol sau două”.

ŞTIRILE ŞI FAMILIA

Pe vremea când noi eram copii, informaţiile care ajungeau la bebeluş erau cele din familie, de la „radio-şanţ” (bârfitoarele satului) şi eventual de la slujbele bisericeşti. Televizoarele aveau program zilnic de două ore de emisiune, în care existau ştiri ne-adevărate, dar cu înţeles pozitiv. Se spunea despre faptul că „Tovarăşul a vizitat fabrica…”, „Tovarăşa a realizat…”, „În oraşul cutare s-a înfăptuit…, s-a construit”, „în judeţul X producţia se preconizează a fi de…”. aşa că prea multe ştiri negative nu ajungeau la copil, în burtică. Iar copilul nu învăţa prea multe.
În societatea modernă, televizorul ocupă un loc central şi sunt frecvent urmărite canalele de ştiri. După cum spune psihologul Augusto Cury, viteza cu care se derulează informaţiile la televizor determină Sindromul gândirii accelerate.
Mamele însărcinate ascultă ştirile cu înfrigurare şi se îngrozesc de ceea ce aud şi au sentimente de teamă în legătură cu ce ar putea să li se întâmple. Dar nici nu se opresc din ceea ce le face rău şi lor şi copilului din burtică. Multe dintre ştirile prezentate la televizor şi audiate zilnic sunt grosolan exagerate şi sunt peste 99% cu înţeles negativ. Şi foarte multă informaţie negativă ajunge la bebeluş. Nu că după naştere ar ajunge el să recunoască vocea vreunei crainice de la televizor, dar sentimentele pe care le trăieşte mama auzind şi văzând ştirile trec şi la bebeluş şi se imprimă în structura ADN-ului acestuia. Mai multe detalii despre rolul emoţiilor şi al sentimentelor privind modificarea ADN-ului uman poţi găsi urmărind filmul Legea Rezonanţei. https://www.youtube.com/watch?v=MDo8dO6hnjo

COPIII ĂŞTIA AU CALCULATORUL ÎN SÂNGE

Câte mame din vremurile noastre nu spun despre copilul lor că parcă ar avea calculatorul în sânge? Câte nu se miră de faptul că după ce depăşesc un an sau doi, copilul lor a devenit expert în calculatoare şi sparge parolele chiar dacă nu ştie alfabetul. Şi intră pe net pe site-uri pe care mama habar nu are să intre. Şi ştie şi cum să ajungă la site-urile de desene animate sau la orice îl interesează pe el. Pe măsură ce creşte, copilul devine tot mai bun la partea de tehnică atât la calculator, cât şi la telefon şi toate instrumentele electrice de care adultul abia îndrăzneşte să se atingă.
Pe vremea în care ne-am născut şi crescut noi nu exista calculatorul. Acesta a apărut mult mai târziu în existenţa şi viaţa noastră. Poate tocmai de aceea ne este şi foarte greu să ne adaptăm şi să-i învăţăm deplin tainele.

 

CUM ÎNVAŢĂ BEBELUŞII?

Acum câţiva ani citeam o carte de Christian Drapeau „Învaţă cum să înveţi repede” şi am ajuns la partea cu undele cerebrale. Mi s-a părut informaţia foarte plictisitoare cu atât mai mult cu cât erau date valorile în hertzi ale acestor unde. Şi am trecut foarte superficial peste informaţie. Dar de curând am mai auzit de ele urmărind un articol de blog în limba engleză. Aşa că m-am documentat şi acum probabil vei considera că o să te plictisesc eu pe tine. Pentru că îţi vorbesc despre undele cerebrale şi frecvenţele lor. Mă străduiesc să fiu cât mai succintă.

S-ar părea că există patru stări mai cunoscute sau frecvenţe de undă pentru creierul uman.

Starea β (beta) cu frecvenţe între 13-40 Hz, specifică populaţiei adulte, este starea alertă de vigilenţă, de concentrare, de percepţie, de rezolvare activă de probleme.

Starea α (alfa) cu frecvenţe între 7-12 Hz este starea de relaxare, de visare cu ochii deschişi, de vizualizare, de creativitate în care ideile vin sub forma unor flash-uri.

Starea θ (theta) cu frecvenţe între 4-7 Hz este starea normală pentru copiii între 1 şi 13 ani. La adulţi se manifestă la limita dintre somn şi trezie. În această stare există senzaţia de plutire, senzaţie eliberatoare de pace, dispar fricile, se găsesc idei noi şi creative. Este folosită de psiho-terapeuţi pentru tratarea stresului la pacienţi.

Starea δ (delta) cu frecvenţe între 0,1-4 Hz este naturală şi normală la fetus şi la bebeluşii până la un an. Este starea cea mai apropiată de momentul somnului, sau chiar a somnului profund fără vise şi a minţii inconştiente. În această stare se întâmplă magia creierului. Receptivitatea este crescută, aici este învăţarea supremă, se învaţă uşor noi limbi străine. Se dezvoltă intuiţia. Este starea în care au loc viziunile şi vedeniile sfinţilor.

Este starea care acţionează ca o formă de radar prin care este căutată informaţia, persoana ajungând să înţeleagă la cel mai profund nivel lucruri pe care nu le putem înţelege prin procesul gândirii raţionale.” http://www.electro-terapie.ro/index.php/2-uncategorised/166-frecvente-specifice-cerebrale

La adulţi se poate face re-programarea comportamentelor de către psiho-terapeuţi.

http://www.armonieinsuflet.ro/sufletul-si-frecventele-cerebrale/

http://healing.ro/undele-cerebrale/

http://terapiepentrusuflet.com/frecvente-de-unda/

Luând în considerare cele de mai sus, sintetizate de pe diferite site-uri, eu înţeleg că un copil învaţă inconştient tot ce face mama în timpul sarcinii şi în primul an de viaţă. Toate aceste informaţii trec sub formă de coduri în structura ADN-ului său, iar atunci când are nevoie de acele informaţii, le decodează foarte uşor.
Deci dacă pe timpul sarcinii şi a primului an de viaţă, mama şi tata lucrează şi folosesc calculatorul, copilul învaţă în mod inconştient şi codat să îl folosească şi primeşte această informaţie aproape în flux continuu şi repetat. Iar atunci când copiii ajung în faţa calculatorului, ştiu ce să facă, pentru că deţin deja informaţia.

SUGESTII

Deci, dacă vrei să ai copii cum erai tu pe când erai ca ei, iată ce îţi sugerez.

Din momentul în care rămâi însărcinată, renunţă la tot confortul tău, la televizor, la calculator, la telefon etc. şi mergi să locuieşti în casa bunicii. Da, în casa aia de lut şi fără energie electrică. Să te duci la culcare odată cu găinile pentru că nu-ţi dă mâna să cumperi şi să consumi lumânări aiurea. Să dormi pe saltea de paie. Pentru că nu ai frigider, va trebui să găteşti în fiecare zi la soba de la bucătăria de vară chiar dacă afară sunt 35+° C. Să accepţi să ţi se aşeze musca pe legumele proaspăt spălate şi tocate pe care trebuie să le pui în mâncare. Iar când te pui la umbră să te odihneşti, să-ţi faci vânt şi să te baţi de muscă cu o rămurică de nuc, sau de tei, sau… de orice fel de copac ai prin ogradă.

Şi dacă tu eşti dispusă să trăieşti viaţa pe care au trăit-o părinţii tăi şi să fii cai ei, apoi poţi fi sigură că şi copilul tău va ieşi afară să se joace pentru că se va plictisi să se zgâiască toată ziua la patru pereţi goi. Aşa cum ai făcut şi tu. Îşi va face păpuşi de cârpe, aşa cum ţi-ai făcut şi tu. Îşi va construi singur cărucioare de sârmă îndoită cum ţi-ai construit şi tu. Şi va alerga toată ziua desculţ pe uliţa satului fără să simtă că pietricele îi intră în tălpi, aşa cum ai alergat şi tu. Se va căţăra prin toţi copacii ca o pisică, va sări în sus şi în jos, se va tăvăli prin praf şi noroi aşa cum ai făcut şi tu. Se va zgârâia pe mâini şi pe picioare şi pe faţă, îşi va juli coatele şi genunchii şi va curge şi ceva sânge şi ceva lacrimi. Când vine iarna va fi foarte fericit să meargă să se dea cu sania, chiar dacă sania nu e decât o bucată de ceolofan. Si nu se va teme nimeni că se răneşte copilul pentru că nu a văzut ştiri cu copii care nu ştiu ce păţesc la derdeluş sau la locul de joacă. În final, copilul tău va fi fericit că şi-a trăit copilăria şi tot aşa vei fi şi tu că i-ai oferit copilului această şansă de a câştiga sau pierde, de a se lovi cu propriul lui cap de unele necazuri şi astea toate l-au întărit.

Dar dacă tu nu eşti dispusă să renunţi la confortul pe care ţi l-ai creat, nu da vina pe copii că nu sunt cum ai fost tu, că nu e vina lor.
Ei doar au învăţat inconştient să se adapteze din mers la toate condiţiile şi confortul pe care i le-ai creat tu.

COPIII ŞI JOACA

Apropo de joacă. Pe când eram copii, ieşeam şi ne jucam cât era ziua de lungă, atât timp cât părinţii erau la lucru şi îşi vedeau de viaţa lor. Când părinţii ajungeau acasă, mergeam şi noi spre casă, că ni se făcea foame. Părinţii nu ne purtau de grijă toată ziua, noi ne jucam liberi şi cum aveam chef. Ne mai şi accidentam, dar părinţii ne dojeneau cu: „Ei, aşa-ţi trebuie dacă…”. Îmi amintesc de o întâmplare imediat după ce am învăţat să merg pe bicicletă. Părinţii erau plecaţi la lucru, iar eu şi sora mea ne-am luat la ceartă care să meargă să cumpere pâine. Ea a zis că ei i-au spus părinţii să se ducă, iar eu voiam să mă duc, ca să mă arăt că ştiu să merg pe bicicletă. Şi ne-am luat la întrecere. Ea a luat-o la sănătoasa într-o alergare şi eu din urma ei nu am reuşit să a ajung din urmă cu bicicleta. Şi când să ajung la brutărie, pentru că aveam viteză, m-am dezechilibrat şi am căzut într-o tufă de trandafiri. M-am umplut de sânge la coate şi genunchi şi nu-mi amintesc să fi spus apoi acasă cum m-am rănit, de teamă să nu mai primesc şi vreo mamă de bătaie. Dar în momentul de faţă pentru mine este o amintire de nepreţuit, legat de cum mă jucam.

Dar în prezent, copiii ies la joacă, doar când sunt părinţii disponibili ca să-i însoţească. Asta pentru că au auzit tot felul de năzdrăvănii exagerate la ştirile pe care le urmăresc. Iar când îi însoţesc, părinţii au grijă să le spună: „Joacă-te frumos, ai grijă să nu cazi, să nu te răneşti, să nu… să nu”. Pentru că tot pun accent pe ce SĂ NU FACĂ copiii, exact aia se întâmplă şi copii, aleargă, cad, se zgârâie, se julesc etc. Apoi părinţii strigă la ei, cu voci şi tonalităţi imposibile, „Ce ţi-am spus eu să te joci frumos şi să nu alergi şi să nu …”. iar în final copiii, nu ştiu ce-i doare mai tare, zgârâietura sau tonalitatea părintelui.
Cât timp nu-l laşi să cadă, comiţi o „crimă” împotriva propriului copil, pentru că după părerea ta îl opreşti să nu cadă. Dar de fapt, îl opreşti să se dezvolte. Odată cu căderea, copilul găseşte şi puterea de a se ridica şi dacă nu poate sau nu ştie, ăsta este rolul tău, să-l ajuţi şi să-l înveţi să se ridice, dar să-şi înveţe lecţiile vieţii, nu să-l opreşti să cadă.

Şi parcă n-ar fi suficient că strigă la ei proprii părinţi. Dar pentru că numărul persoanelor vârstnice este mai mare decât cel al copiilor şi pentru că cei vârstnici sunt foarte sensibili la strigătele copiilor care se joacă, aceştia fac observaţii că ei nu se pot odihni din cauza copiilor care se joacă în faţa blocului.
Ba chiar într-o zi, trecând pe stradă am fost surprinsă să aud o doamnă care locuia într-un cămin cum îi spunea unui copil care se juca pe acolo: ”du-te şi te joacă în faţa blocului tău”. Dar ce ea şi-a cumpărat tot blocul? Atât timp cât locuieşte într-un cămin sau într-un apartament, trotuarul din faţa căminului sau blocului aparţin Primăriei, e spaţiu public. Şi are voie să treacă şi să se joace oricine. Numai dacă eşti proprietarul întregului bloc şi al trotuarului din faţă poţi pune o placă cu : ”Trecerea şi joaca interzise. Proprietate privată”.
După modul în care se comportă, copiii de azi se simt vinovaţi că sunt copiii sau că vor să se joace şi să-şi trăiască copilăria. Tot ce-şi doresc este să crească cât mai repede (probabil ca să le arate el celor bătrâni ce pot).

DUMNEZEU A DEVENIT VINOVAT

Un alt aspect care îşi pune serios amprenta asupra copiilor este dat de numărul de copii din familie. Pe vremea noastră, majoritatea familiilor aveau 3 sau 4 sau poate 10 copiii. Părinţii îşi vedeau de viaţa lor şi de activităţile lor şi nu-şi consumau timpul şi energia cu fiecare copil în parte. Îi mai lăsau unul în grija altuia mai ales după ce mai creşteau. Dacă se întâmpla vreun accident, vreo tragedie ca să piardă vreounul dintre copii, bineînţeles că sufereau. Orice părinte suferă sa-şi piardă copiii, dar se mângâiau cu ceilalţi care rămâneau şi îi auzeai spunând „Aşa a vrut Dumnezeu”, având înţelesul că Dumnezeu este Creatorul, este Stăpânul vieţii şi aşa a fost voia Lui.
Dar în zilele actuale, când în familie sunt unul sau doi copii, toată energia părinţilor se canalizează către ei prin grijă. Copilul a devenit „boţul de aur” al familiei şi dacă se întâmplă ceva, îi auzi spunând: „De ce Doamne? Ce-ai cu mine? Cu ce-am greşit?” De parcă Dumnezeu este răzbunător şi ei au dreptul să-L tragă la răspundere.

Ce legătură are acest punct cu copiii de azi? Aici e vorba de atitudinea părinţilor care imprimă comportamente diferite copiilor lor.

Pentru că părinţii au un rol foarte protector faţă de copiii lor, îi face să devină „handicapaţi” pentru că ei nu mai sunt capabili să înfrunte situaţiile vieţii şi aşteaptă să lupte părinţii lor pentru ei. Iar asta este o „crimă” împotriva copiilor.

Dar pentru că trebuie găsit un ţap ispăşitor, şi pentru că e greu să recunoşti că eşti vinovat de modul în care se poartă copilul tău în prezent, trebuie să spui că s-au schimbat copiii, sau că Dumnezeu e vinovat.

În concluzie, copiii de azi nu mai sunt copiii care am fost noi pentru că:

  •   ne-am obişnuit cu un ritm de viaţă rapid şi ne vine foarte greu să încetinim şi să dăm în mintea copiilor,
  • s-au schimbat complet mediul, confortul şi stilul de viaţă în care copilul vine pe lume,
  •  s-au diversificat rolurile parentale. Ambii părinţi au grijă de copii
  •  a crescut imens cantitatea şi a scăzut calitatea informaţiei pe care o primeşte copilul în primul an de viaţă,
  •  copilul a găsit alte jucării mult mai inteligente cu care să se joace,
  •  nu i se mai permite să se joace cum ne jucam noi şi să-şi trăiască copilăria
  •  atitudinea părinţilor s-a schimbat radical faţă de propria persoană, faţă de copiii, faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu.

*** Dacă ţi-a plăcut acest articol aştept comentariile tale pe blog, pe email sau pe reţelele de socializare.
Dacă îl consideri util şi pentru alţii, poţi să îl trimiţi mai departe apăsând butoanele like, share sau forward.

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

Iubirea Egoistă

 

Eram într-o zi în autobuz și am auzit umătoarele acuzații ale unei mame către fiica ei, adolescentă : Tu nu vezi cât mă sacrific pentru tine? Şi eu cu ce mă aleg de pe urma ta?

Fiica nu răspundea, însă nu se simțea foarte confortabil. Adevărul este că-mi venea s-o iau la rost pe mamă.

În primul rând, nu cred că se cuvenea să-i facă asemenea reproșuri în public. În al doilea rând, mi s-a părut foarte egoistă și asta m-a inspirat să scriu acest articol.

Însă, câţi dintre partenerii de viaţă sau copii nu au auzit aceste cuvinte de reproş?

Şi ştii de ce?

Pentru că atunci când faci un sacrificiu pentru o persoană dragă, îți dorești ca ea să vadă efortul tău şi cumva să-ți fie recunoscătoare.

Dar asta nu se întâmplă. Pentru că nu vede sacrificiul pe care îl faci.

Celeilalte persoane i se pare lucrul cel mai firesc pe care tu trebuie să-l faci şi pe care el sau ea trebuie să-l primească.

Aşa cum nici tu nu observi ce sacrificii face persoana iubită pentru tine, din acelaşi motiv. Ți se par lucruri fireşti pe care trebuie să le facă. Sau care ți se cuvin.

Sacrificiul egoist

 

S-ar putea să ţi se pară subtitlul acesta neadevărat pentru că sacrificiul este cea mai profundă dovadă de iubire. Şi este perfect adevărat.

Dacă deschidem Biblia la Ioan 3,16, aflăm că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Dumnezeu Fiul S-a sacrificat pentru noi, oamenii, din iubire pentru noi.

Dar iată ce am învăţat din iubirea Mesianică. Că deşi eu ca persoană greşesc zilnic faţă de sacrificiul Lui Iisus Hristos, totuşi Dumnezeu nu mi-a reproşat niciodată. Nu mi-a spus că El s-a sacrificat pentru mine, iar eu zilnic calc în picioare şi-mi bat joc de sacrificiul Lui.

Pot să spun că permanent am simţit iubirea Lui, şi purtarea Lui de grijă ca eu să o duc bine, să mi se împlinească dorinţele etc. Poate conştiinţa mă mai ceartă, dar Dumnezeu mi-a lăsat libertatea de a alege dacă să respect sau nu sacrificiul Lui.

Atât timp cât folosești sacrificiul pe care-l faci ca să obţii ceva în schimb, această manifestare a iubirii este una egoistă.
Sacrificiul este dovadă de iubire doar atunci când îl faci pentru binele persoanei iubite, fără să aştepţi nimic în schimb. Fără să-i reproşezi ce faci. Cel puţin asta este părerea mea.

Proiectarea nevoii și a sacrificiului

 

De foarte multe ori, părinții proiectează asupra copiilor ce nevoi aveau ei pe când erau copii și caută să le împlinească.

Adică, o mamă care pe vremea copilăriei ei nu avea anumite jucării sau haine, ajunsă adultă și cu proprii copii, încearcă să le ofere ce nu a vut ea. Până aici nu e nimic rău, doar că ceea ce le oferă este strict legat de ceea ce n-a avut ea. Nu se întreabă dacă copiii chiar își doresc acele lucruri. Ea le cumpără, pentru că privind la ei își vede propria copilărie.

Pentru toate aceste lucruri pe care le cumpără, s-ar putea să-și sacrifice niște nevoi personale actuale.

Prin urmare, este nefericită că nu-și satisface nevoile ei curente, încercând să ofere copiilor ceea ce ea n-a avut.

Copiii nu sunt fericiți pentru că, este foarte posibil să primească nu ce au ei nevoie, ci ce avea mama lor nevoie.

În plus, reproșurile constante demoralizează și mai mult copiii și uneori se întreabă, pentru ce face mama acele sacrificii.

Astfel, apar conflicte între cei ce oferă și cei ce primesc.

Pentru a fi fericiți și părinții și copiii, este nevoie ca ceea ce primesc copiii, să se refere strict la nevoile lor curente. Apoi, mama trebuie să-și satisfacă propriile nevoi. O mamă stresată și nemulțumită că se sacrifică, nu va face copiii fericiți.

Iar copiii nefericiți reacționează urât, provocând și mai multă suferință adultului. Mai bine nu-i satisfaci copilului nevoia, mai bine îi spui că banii pe care îi ai îți trebuie pentru X treabă, decât să-i reproșezi sacrificiul pe care-l faci.

Limbajele de iubire egoiste

Psihologul Gary Chapman a scris o carte extraordinară numită: Cele cinci limbaje ale iubirii. Acestea sunt:
• Cuvintele de încurajare
• Atenţia şi timpul petrecut împreună
• Cadourile
• Serviciile
• Atingerile.
Cum îți dai seama care este limbajul dominat al unei persoane?

Este în funcţie de ceea ce îi vine foarte natural să ofere. În funcţie de ceea ce se aşteaptă să primească, iar dacă nu primeşte, reproşează cel mai adesea.
Să presupunem că, într-un cuplu, limbajul lui este dat de servicii şi limbajul ei de cuvintele de încurajare. El îi va oferi ei servicii şi se aşteaptă ca ea, la rândul ei, să-i întoarcă alte servicii. Acesta este limbajul pe care-l înțelege cel mai bine.

Dar limbajul ei este dat de cuvintele frumoase şi de încurajare. Aşa că ea, îi va oferi lui cuvinte frumoase şi se aşteaptă să-i ofere şi el acelaşi lucru.

El îi oferă servicii, pe care ea nu le apreciază.

Ea îl laudă şi-i spune cuvinte de încurajare pe care el nu dă doi bani (ba chiar s-ar putea să creadă că-l linguşeşte, ca să obţină alte servicii).

Până nu învaţă să iasă din limbajul propriu, care le este atât de confortabil şi să ofere celuilalt limbajul de iubire pe care îl solicită, fiecare oferă iubirea pe limba lui, nu pe limba celuilalt.

Şi acesta este un alt mod de iubire sau de manifestare a iubirii egoiste. Despre acest lucru am scris şi în articolul Cauzele nevăzute ale conflictelor casnice.

Condiționările și șantajul emoțional

 

[Ş]antajul emoţional este atunci când te foloseşti de lacrimi, amenințări, condiționări şi alte modalităţi de a-l atinge, de a-l impresiona sau sensibiliza pe celălalt pentru ca tu să-ţi atingi scopurile. E valabil pentru ambele sexe.

Privareade libertate

Data trecută vorbeam de gelozie ca fiind noniubire. De multe ori cei ce sunt geloşi sunt şi posesivi şi au tendinţa de a priva de libertate tocmai persoana pe care susţin că o iubesc.
A oferi iubirea pură, fără urmă de egoism, înseamnă să poţi oferi libertatea celuilalt. Libertate şi încredere.

Hărțuirea

Cel mai adesea se manifestă de la bărbat la femeie, deşi e posibil şi invers. De aceea o să mă refer ca de la el la ea.

Hărţuirea este atunci când el afirmă că o iubeşte la nebunie, vrea s-o facă fericită şi nu-i pasă că ea nu-i întoarce sentimentele. El vrea doar să i le ofere pe ale lui.

Dar dacă ea iubeşte pe altcineva sau poate, nu-i place ceva din comportamentul lui şi nu-l poate iubi pe el, ea nu poate fi fericită alături de el. Oricâtă afecţiune i-ar oferi el. Apoi, dragoste cu forţa nu se poate. Să faci bine cu forţa nu se poate. Cu forţa poţi doar să faci rău.

Viaţa este ciclică şi trebuie să existe un echilibru între ceea ce primești şi ceea ce oferi. Nu se poate să oferi iubirea la nesfârşit fără să o şi primeşti. Nu poţi doar să primeşti fără să şi dai.

Mai este şi varianta în care din hărţuire se poate ajunge la psihoză. Cel ce este refuzat în iubire poate spune, dacă nu poate fi cu mine, atunci să nu fie nici cu altcineva.  Și recurge la rănirea persoanei pe care susţine că o iubeşte.

Consider că acestea sunt modalităţi foarte egoiste de a-ţi manifesta iubirea.

 

Iți mulțumesc că exiști și ai citit până aici!

 

Cu drag,

Fănica Rarinca

Autor de cărți:

Cartea Eliberează-te de rănile trecutului și redescoperă fericirea!

Cartea  Patronel and Soriela

Romanul Mica Stea Portocalie

 






 Ti-a placut articolul?

Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

Ce Nu Este Iubirea?

 

 

Într-o zi, o colegă de liceu, actualmente psiholog de profesie, a lansat o temă de gândire pe Facebook.

 

„Lecții de iubire:

În ultima perioadă foarte mulți dintre prietenii mei îmi spun că iubirea e necondiționată. Că este într-un fel sau altul, definiții neclare și nesigure… Unii susțin că ei oferă iubire și nu au nevoie de iubire, că nu le place sa fie iubiți…
Însă toți suntem motivați de aceeași nevoie interioară de iubire, încredere și acceptare de sine… Atunci când suntem noi înșine găsim iubirea…
Ce ar fi să definim iubirea prin ceea ce ea nu este… ce NU este iubirea?”

 

Aşa că, mie mi s-au pus rotiţele minţii în mişcare şi am început să mă gândesc la tema propusă de ea.

 

Colega mea are dreptate. Despre iubire găsim scris în operele tuturor poeţilor şi prozatorilor. Descrierea iubirii o găsim peste tot şi cu toţii ne spun cum este şi cum o simţim.

 

 

O să dau mai jos câteva modalităţi prin care se exprimă noniubirea. Cel puţin, cele pe care le-am găsit eu. Dacă găseşti şi tu altele, poţi să dai un reply cu un comentariu.

 

IUBIREA NU ESTE EGOISM

 

 

Egoismul este absenţa iubirii. Să fii egoist înseamnă să te pui pe tine în centrul atenţiei şi oricine altcineva nu mai contează. Iubire nu este atunci când nu te vezi decât pe tine şi nevoile celorlalţi nu există.

Iubire nu există atunci cand unul pe altul şi pe noi inşine ne facem să suferim. Unde nu este iubire e un gol în interior, în toată fiinţa ta.

 

Biserica ne învață că lipsa iubirii înseamnă iadul în inima ta. Că sfârşitul lumii vine atunci când de la o casă la alta nu mai există cărare. Când oamenii consideră că îşi sunt suficienţi sieşi şi nu mai au nevoie nici să ceară şi nici să acorde ajutorul lor altora. Îmi amintesc o poveste care sună cam așa:

 

Un om l-a întrebat pe Dumnezeu care e diferenţa dintre Rai şi iad. Dumnezeu l-a dus în două locuri. În primul loc era un grup de oameni în jurul unei mese. Pe masă era o oală cu o tăcăniţă fierbinte ce mirosea foarte îmbietor. Dar oamenii erau foarte slabi. Erau legaţi cu lanţuri de mâini şi deşi aveau în mâini nişte linguri cu cozile foarte lungi.De fiecare dată când cineva încerca să ducă mâncarea la gură o scăpa toată pe jos.

 Şi Dumnezeu i-a zis. Acesta este iadul.

În cel de-al doilea loc erau alţi oameni în jurul unei mese. Pe masă era o oală cu aceeaşi tocăniţă aburindă şi frumos mirositoare. Şi, cu toate că, şi ei erau legaţi şi aveau linguri cu cozi la fel de lungi, aceşti oameni arătau bine hrăniţi.

Şi Dumnezeu i-a zis. Acesta este Raiul.

Iar omul nostru l-a întrebat pe Dumnezeu care e diferenţa dintre cele două locuri.

 Dumnezeu  i-a zis: Cei din camera a doua au învăţat să se hrănească unul pe altul.”

 

Să fii egoist înseamnă să nu te poţi bucura că aproapelui tău îi merge bine. Oamenii din camera a douaau învăţat că trebuie să-i iubească şi pe ceilalţi ca să le fie şi lor bine. Şi astfel au început să-i hrănească pe ceilalţi ca să poată şi ei să mănânce.

 

 

IUBIREA NU ESTE SADISM

 

Definiţia sadismului în DEX  este: „Plăcere bolnăvicioasă de a-i chinui pe alţii sau de a-i vedea cum suferă. Cruzime extremă”.

Păi nu poţi să iubeşti şi să-l faci să sufere pe cel pe care îl iubeşti. Asta se referă inclusiv la tine. Şi ţie îţi poţi face rău, deşi ești convins că te iubeşti.

 

IUBIREA NU ESTE FRICĂ

 

Iubirea şi frica sunt doi termeni care se exclud reciproc. Nu poţi iubi pe cineva în faţa căruia îţi clănţăne dinţii. Nu poţi iubi pe cineva faţă de care simţi că ai primit un pumn în stomac.

 

 

IUBIREA NU ESTE NEÎNCREDERE

 

Fie că este neîncredere în altcineva sau în propria persoană, nu poţi iubi ceva în care nu crezi.

În anumite cărţi de psihologie, neîncrederea în sine este tratată împreună cu lipsa iubirii de sine.

 

 

IUBIREA NU ESTE GELOZIE

 

S-ar putea să nu fii de acord cu mine. Eu îţi spun părerea mea şi o voi argumenta. Tu mai departe eşti liber să crezi ce vrei.

Gelozia se naşte din lipsă de încredere şi din frică. Fie este vorba de neîncredere în propria persoană că nu merită să fie iubită. Fie este vorba de neîncredere în persoana iubită că ar putea să-l iubească aşa cum doreşte.

Neîncrederea se poate asocia cu frica de a pierde persoana pe care o iubeşte. Sau că aceasta se va îndrăgosti de altcineva mai frumos, mai deştept, mai bogat, mai de alt nivel decât sine. Toate acestea duc la naşterea unor scenarii în mintea celui gelos care determină manifestarea geloziei.

Gelozia se manifestă prin tot felul de suspiciuni, apropo-uri, verificări la adresa persoanei iubite.

 

 

IUBIREA NU ESTE CEARTĂ ŞI TON RIDICAT

 

Am citit undeva că atunci când două persoane se ceartă, ridică tonul una la alta.Pentru că în ceartă nu există iubire. Deşi cele două fiinţe sunt apropiate fizic, simt nevoia să ridice tonul. Inima lor e la mii de km depărtare şi nu se aud reciproc.

Atunci când două persoane se iubesc, se aud, chiar dacă vorbesc în şoaptă sau îşi murmură cuvintele. Şi asta chiar dacă fizic sunt la mii de km depărtare. Inima lor vibrează la unison şi este mult mai uşor să se audă şi să se înţeleagă. De multe ori nici nu au nevoie de multe cuvinte.

 

 

 

Cu drag,

Fănica Rarinca

Autor, blogger

Eliberează-te De Rănile Trecutului Și Redescoperă Fericirea!

Guru și Ciocârlia

Mica Stea Portocalie

 

 






 Ți-a plăcut articolul?

Înscrie-te cu adresa de email ca sa primești în inbox articolele publicate și poți descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

INTINDE_TE CAT TI_E PLAPUMA

INTINDE TE CAT TIE PLAPUMA

 

De câte ori nu am auzit această expresie? De foarte multe ori, cu siguranţă. Şi de cele mai multe ori am luat-o ca pe o simplă expresie fără prea mare însemnătate. Poate că nici nu i-am dat prea multă atenţie. Însă de câţiva ani, de când citesc cărţi de dezvoltare personală am înţeles că toate cuvintele şi expresiile pe care le folosim au putere asupra noastră. Iar această expresie are putere limitativă.

Articolul il gasesti in varianta audio aici.

 

*** Dacă ţi-a plăcut acest articol aştept comentariile tale pe blog, pe email sau pe reţelele de socializare.
Dacă îl consideri util şi pentru alţii, poţi să îl trimiţi mai departe apăsând butoanele like, share sau forward.Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!

 

 






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

25 DE LECŢII DE DEZVOLTARE PERSONALĂ DESPRINSE DIN FILME

filme filme filme

 

Sunt foarte pasionată de filme. Îmi place să le urmăresc şi apoi, dacă povestea lor mi-a plăcut sau m-a impresionat foarte tare, le revăd şi nu numai odată.
Evident, există studii despre cât de mult rău pot provoca minţii umane, privitul în exces la filme sau televizor, sau statul timp prea îndelungat în faţa calculatorului. Sunt două cărţi pe care le-am consultat personal în legătură cu efectele televizorului şi calculatorului asupra minţii umane. Am făcut chiar şi un referat la comisia metodică acum câţiva ani legat de acest subiect.
Chiar eu am observat că atunci când mă uit la filme o perioadă mai îndelungată, devin foarte uşor mai irascibilă, poate din cauza faptului că nu mai reuşesc să mă odihnesc suficient, sau poate din cauza mesajelor negative din film care s-au infiltrat în mintea mea, în acelaşi timp cu mesajele pozitive, pe care în mod conştient am ales să le reţin pentru că le-am găsit foarte utile. Sau, poate că suspansul a acţionat asupra organismului meu prin intermediul emoţiilor şi a produs ceva schimbări chimice în organism. Cine ştie?
Oricum, am găsit multe idei foarte bune în filme şi profit de acest blog să-ţi spun şi ţie.
Cel mai vizionat film este Stăpânul Inelelor pe care l-am văzut de peste 20 sau 30 de ori. Şi de fiecare dată îmi place şi mai mult.
Dar în acest articol n-o să vorbesc doar despre Stăpânul Inelelor, ci de toate acele filme din care am învăţat câte ceva.
Sigur, cam din fiecare film vizionat am învăţat câte ceva, dar unele şi-au lăsat o amprentă pregnantă asupra mea.
Iată ce am învăţat din punctul de vedere al dezvoltării personale.

1. Punctul de cotitură

În majoritatea dramelor pe care le-am văzut povestea ne arată o persoană sau un grup de persoane care au o evoluţie descendentă. Care trec/e prin diferite nenorociri sau întâmplări nu tocmai favorabile. Aproape de mijlocul filmului există un moment în care personajul principal realizează că viaţa pe care o trăieşte depinde doar de el/ea. În acel moment DECIDE să facă o schimbare în viaţă, în obiceiurile sale dacă vrea să schimbe rezultatele pe care le obţine. Îşi stabileşte un plan de acţiune şi se ţine de el până ajunge la rezultatele dorite. Câteva filme care îmi vin acum în minte sunt: „Stupid, Crazy Love”, „Honney”.
Partea nereală în astfel de filme, este aceea că redă acţiunile sub forma unor sprinturi simple şi aproape imediat apar şi rezultatele dorite. De foarte puţine ori se înţelege că e nevoie să se SCHIMBE MAI ÎNTÂI MENTALITATEA ca rezultatele înregistrate să fie diferite. Cel mai adesea se înţelege că se nevoie să fie schimbată doar acţiunea şi rezultatele dorite apar rapid. În viaţa reală, rezultate diferite apar doar dacă sunt schimbate obiceiurile. De foarte multe ori, persoanele care doresc să facă nişte schimbări trebuie să facă eforturi conştiente şi susţinute o perioadă mai lungă de timp. Pentru că nu e uşor să schimbi nişte obiceiuri şi nişte tipare de viaţă adânc înrădăcinate. Dacă schimbările făcute se duc şi asupra stilului de viaţă şi al mentalităţii atunci şansele sunt mai mari ca rezultatele dorite să apară mai repede.
Dar pentru unii, rezultatele apar mai repede, pentru alţii mai greu. Multe persoane, la care aceste rezultate apar greu, au tendinţa de a renunţa la luptă. Pentru că nu înţeleg ce e nevoie să schimbe. Sau pentru că nu le place schimbarea.

2. Misiune personală

Fiecare dintre noi are o misiune personală. În filmul Sherk forever vedem ce s-ar fi întâmplat dacă el nu s-ar fi născut. O lecţie se desprinde de aici că fiecare dintre noi avem un rol pe acest pământ şi putem face lumea mai bună pentru noi şi pentru cei din jurul nostru. Poate că nu toţi putem efectiv să salvăm lumea aşa cum apare în filmele Stăpânul Inelelor şi Happy Feet II, sau în multe alte filme SF în care o mână de oameni luptă şi înving catastrofe naturale şi salvează omenirea. Dar putem să extragem cuvinte pline de învăţătură.
Această sarcină ţi-a fost încredinţată ţie, Frodo, şi dacă tu nu găseşti o soluţie, nimeni n-o va putea face. (Stăpânul Inelelor – Frăţia Inelului)” Cum spuneam, nu toţi avem sarcina să salvăm lumea, dar fiecare are propria „cruce”, propria însărcinare pentru care trebuie să lupte şi să găsească drum spre îndeplinire şi nimeni altcineva nu poate rezolva asta în locul său.
Chiar şi cea mai mică fiinţă poate schimba cursul istoriei (Stăpânul Inelelor – Frăţia Inelului)”. Păi, de ce nu? Fiecare dintre cei care au avut un rol în mersul istoriei lumii, au fost mai întâi bebeluşi, apoi copii, apoi adulţi. Dar prin ideile lor, prin muncă şi perseverenţă au început să schimbe mai întâi istoria vieţii lor proprii, apoi a celor din jur şi în cele din urmă a lumii.
Misiunea ta, Bill, este să schimbi lumea (Happy Feet II)”.

3. Depăşirea fricilor

Primul pas pe care oricine trebuie să-l facă pentru a-şi depăşi fricile este să şi le cunoască. Să le recunoască. Al doilea pas în depăşirea fricilor este să existe un motiv, un obiectiv mai mare decât frica, ce-l poate motiva să meargă mai departe. Al treilea pas în depăşirea fricii este acţiunea.
Aici intră toate filmele biografice, multe din drame şi uneori chiar dintre comedii. Una dintre comediile prin care vedem cum un om învinge frica de dragul fiului său, este La vita e bella. în care un evreu ajuns cu fiul şi tatăl său în lagărele naziste, îşi învinge propriile temeri doar pentru a-i da speranţe de viaţă fiului său. Mi se pare haioasă de tot faza în care, deşi îngrozit, se oferă să traducă ce spune neamţul doar să-l facă pe fiul lui să creadă că totul e un joc.
În filmul The Bucket List, doi actori mari, Jack Nicholson şi Morgan Freeman colegi de salon într-un spital află că mai au câteva luni de trăit. Aşa că milionarul (Jack Nicholson) îi propune colegului să facă o listă cu ce ar mai vrea să facă cât mai au de trăit. Multe sunt acţiunile pe care cei doi se apucă să le întreprindă, dar milionarul care nu se temea de nimic din ce era mare, avea o teamă să se întâlnească cu fiica lui cu care se certase cu mulţi ani în urmă. În cele din urmă, după ce discută cu colegul lui, e convins de acesta să se întâlnească cu ea şi să se împace.
Cum să-ţi învingi frica de a iubi şi de a fi iubit/ă am învăţat-o din filmele romantice: 27 de rochii şi Wedding Date.
Câţi dintre noi nu avem o asemenea teamă, de a recunoaşte că am greşit şi să ne cerem iertare de la o fiinţă dragă?
Câteva replici din filmele pe care le-am văzut şi pe care le consider foarte motivatoare pentru depăşirea fricilor.
„Frodo: Ştiu ce am de făcut… doar că mi-e frică s-o fac. Aş fi vrut ca această sarcină să nu fi căzut pe umerii mei, aş fi vrut ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat.
Gandalf: Aşa îşi doresc toţi, dar nu putem noi să decidem. Tot ce avem de făcut este, ce putem face cu timpul care ne-a fost acordat (Stăpânul Inelelor – Frăţia Inelului)”.

„O viaţă trăită în frică este o viaţă pe jumătate trăită (Strictlly Ballroom)”.

4. Viaţa de familie

Familia este prezentă în majoritatea covârşitoare a filmelor. Putem să vedem care sunt tonalităţile cele mai potrivite, cele mai bune atitudini, cuvintele de încurajare sau de dojenire dintr-o familie care se iubeşte. Putem învăţa şi de la familiile al căror comportament nu ne place. Pentru că în procesul de învăţare, putem să luăm exemplu de la cei de care ne place şi putem să vedem şi cum nu ne place să fim. N-o să dau exemplu de filme, sau de învăţături din acestea referitor la viaţa de familie, pentru că fiecare îşi ia ce-i place.

5. Lucrul în echipă

Pentru mine, cel mai bun exemplu de film care ne învaţă despre lucrul în echipă este tot Stăpânul Inelelor. Aici vedem personaje diferite, care aparţin unor specii diferite, cu abilităţi diferite, care lucrează împreună pentru un scop comun. Unul este priceput la mânuirea sabiei şi citeşte urmele pe pământ, altul e maestru în mânuirea arcului şi citeşte semnele aerului, altul este foarte bun la a manevra toporul de luptă. Unul are simţul umorului, altul simţul aventurii, altul simţul onoarei şi altul e foarte grav şi serios. Dar împreună fac o echipă de neînvins, chiar dacă luptă pe planuri separate.
Un exemplu asemănător îl găsim şi în filmul animat Happy Feet II unde prin cântec, dans şi animaţie, cu umor şi voie bună este salvată o colonie de pinguini imperiali. După ce un iceberg a blocat căminul şi ieşirea pinguinilor imperiali, s-au unit două specii de pinguini, împreună cu elefanţii de mare şi cu krillii şi alte păsări care au depus efort şi au dansat să mişte icebergul şi să deschidă o cale prin care să iasă pinguinii imperiali din capcană.
Legat de lucrul în echipă Maica Tereza a spus: „Eu pot să fac asta, tu poţi face altceva. Dar împreună putem crea lucruri măreţe”.

6. Limitele noastre

În filmul Matrix aflăm că mintea noastră este ce acre ne limitează acţiunile de zi cu zi. Cu cât reuşim să vizualizăm mental diverse reuşite ale noastre, care par imposibile, cu atât e mai uşor să şi reuşim.
În filmul Stăpânul Inelelor se vorbeşte despre nişte fiinţe (nazguli – nici vii nici moarte) care nu pot fi ucise de niciun om. Chiar ele sunt foarte pline de încredere şi inspiră teroare, ştiind că niciun om nu se poate opune lor. Cu toate acestea, căpetenia lor este ucisă de o femeie. Pentru că ei nu şi-au imaginat că vreo femeia va pune mâna pe arme şi pentru că acea femeie a sărit la luptă pentru cineva foarte drag. Deci, dragostea ne poate ajuta să ne depăşim limitele, atunci când luptăm pentru cineva drag.

7. Să lupţi pentru un scop măreţ

În multe filme vedem cum personajele decid să lupte într-o competiţie sau pentru un trofeu sau pentru atingerea unui vis. Câteva exemple de filme pe acest subiect: Evan Atotputernicul, Concurând cu un visHappy Feet II.

a. Să munceşti constant pentru un vis chiar dacă pare imposibil de atins

Filmul The Showshank Redemtion (Închisoarea îngerilor) – unde personajul Andy Dufresne, închis pe nedrept pe viaţă pentru acuzaţia de o crimă pe care nu a comis-o, găseşte o cale de a evada. Abia la finalul filmului vedem în ce a constat munca sa în scopul evadării timp de ani de zile şi cum a reuşit să o facă. Deşi aparent era un deţinut model, a şocat pe toţi prin evadarea sa pentru că a luptat pentru un vis ce părea imposibil. Timp de peste 20 de ani a răzuit zilnic peretele cu un ciocănel şi a creat un tunel care să-l încapă şi pe care îl acoperea cu un afiş ca să nu dea de bănuit.
Filmul The Pursuit of Happyness, cu Will Smith în rolul principal, ne prezintă un tânăr care se străduia din greu să vândă nişte produse pentru a prospera. Personajul trece prin nişte perioade foarte grele dar nu-şi pierde speranţa. Soţia îl părăseşte pentru că nu mai crede în el, el trebuie să aibă grijă şi de fiul lui să şi vândă produsele, doarme prin adăposturi pentru că şi-a pierdut locuinţa şi nu-şi mai permite să achite o chirie, ajunge la un interviu cu haine pline de vopsea şi are multe alte necazuri. Cu toate acestea, pentru că a refuzat să renunţe, pentru că a continuat să viseze la o viaţă mai bună şi să lupte pentru ea, viaţa l-a răsplătit şi i-a oferit ceea ce şi-a dorit.

b. Să lupţi şi să depăşeşti obstacole, chiar dacă toată lumea îţi stă împotrivă sau îţi spune că e imposibil

In filmul Eight Below (Minus 25°), personajele principale sunt nevoite să abandoneze nişte câini haski foarte inteligenţi, care au fost prinse într-o furtună antarctică. Ajuns forţat în SUA, proprietarul câinilor, face demersurile pe lângă autorităţi să meargă înapoi în Antarctica să-i salveze. Este refuzat de toată lumea şi i se spune că e imposibil să ajungă în Antarctica în acea perioadă a anului. În cele din urmă, deşi toată lumea i-a spus că este imposibil să mai ajungă înapoi, decide să ajungă şi reuşeşte să-şi salveze majoritatea câinilor.
În filmul animat Happy Feet I, personajul principal, Mumble, un pinguin imperial care nu ştia să cânte, dar ştia să danseze este acuzat că pentru felul lui ciudat de a fi au rămas fără peşte de mâncare. Mumble, convins că e acuzat pe nedrept, alungat din colonie, pleacă şi promite să se întoarcă atunci când află cine le fură peştele. Urmăreşte un vas de pescuit până ajunge în SUA, unde prin dansul lui, reuşeşte să salveze colonia de pinguini.
Filmul Honney prezintă povestea unei tinere pasionată de dansul hip-hop, care luptă să aibă propria ei sală de dans, deşi era aproape imposibil de realizat. La început se angajează ca dansatoare şi coregrafă la un mare producător de videoclipuri. Cu banii obţinuţi plăteşte avansul pentru un spaţiu care să devină sala ei de dans, dar pentru că este agresată sexual de acel producător, pierde slujba şi riscă să piardă tot.

c. Să lupţi pentru ca binele să învingă.

Am ajuns iarăşi la Stăpânul Inelelor unde personajele îndură nedreptatea, foame, frigul şi alte forme de teroare dar continuă să lupte.

„Sam: E ca în poveştile acelea înfiorătoare, d-le Frodo, pe care le auzi sau le citeşti şi-ţi vine să nu mai citeşti şi te întrebi cum poate cineva să îndure aşa ceva şi totuşi să meargă mai departe? Dar ei continuau să meargă şi să lupte pentru că credeau în ceva.
Frodo: Dar noi în ce credem Sam?
Sam: Că există ceva bine în viaţa asta şi merită să lupţi pentru el”

8. Vizualizarea visului sau a coşmarului

În filmul Happy Gilmore (Ghinionistul), personajul decide să se înscrie la un concurs de golf ca să nu-şi piardă casa bunica lui care l-a crescut de mic. Ajuns în finală, se teme de concurentul lui căci e jucător profesionist, dar a fost învăţat de un maestru al jocului de golf să se vizualizeze câştigând şi să se gândească la ceva ce-l face fericit. În primă fază el pentru că se teme, se gândeşte cum prietena lui îl părăseşte pentru celălalt concurent, iar acesta din urmă câştigă casa bunicii. Asta îl face nervos şi ratează, dar atunci când devine încrezător, are gânduri fericite şi se vede iubit de prietena lui şi că o face fericită şi pe bunica lui, reuşeşte să dea lovituri câştigătoare. De aici, ca şi din cărţile pe care le citesc am înţeles că rezultatele noastre sunt în funcţie de sentimentele pe care le avem şi de ceea ce reuşim să vizualizăm în legătură cu visurile noastre. Vizualizarea viselor este foarte importantă.
În filmul Cinderella Man, un jucător de box mai în vârstă, trece prin marea criză financiară din anii 1930, ajungând să se bată ca să poată obţine o masă pentru familia lui. A suferit un accident şi nu mai putea nici să lupte, nici să muncească. Dar după ce se simte mai bine, revine în forţă în ringul de box contra unor boxeori cu un palmares impresionant. Ultimul jucător cu care trebuia să boxeze era renumit pentru faptul că încheia meciurile prin knok out şi moartea adversarilor în urma loviturilor primite. Totuşi în timpul meciului final, într-un moment de cădere îşi vede familia înfometată. Îşi revine şi termină meciul într-un mod spectaculos şi nesperat.

9. puterea unei dorinţe

„If you want it, you must will it/
If you will it, it will be yours” (Dacă vrei ceva, trebuie să ţi-l doreşti/ dacă ţi-l doreşti, va fi al tău. Happy Feet II)

10. Când vrei să fii perfect ca să impresionezi

Eu sunt o persoană perfecţionistă şi îmi place să fac lucrurile cât mai bine şi cât mai aproape de perfect. Dacă nu e perfect, mi-e teamă să nu fiu criticată, arătată cu degetul, umilită. Deşi sunt conştientă că nimeni nu e perfect şi că cele mai multe lecţii le-am învăţat din greşeli, mă tem să greşesc şi îmi doresc să fac lucrurile perfect. Ce se poate întâmpla când căutăm să facem lucrurile mult prea perfect? Nu mai suntem noi înşine. Devenim nervoşi, frustraţi, prea focusaţi pe perfecţiune şi dorinţa de a impresiona.
Trei comedii m-au impresionat din acest punct de vedere: Un socru de coşmar în care un viitor ginere (Ben Stiler) doreşte să fie perfect în faţa viitorului socru (Robert deNiro), Doi cuscri de coşmar în care acelaşi viitor ginere îşi doreşte ca familia lui să fie perfectă în faţa aceluiaşi exigent socru, şi miniserialul The worst week of my life, în care un alt viitor ginere în săptămâna de dinaintea nunţii comite greşeală după greşeală în faţa viitorilor socri din dorinţa de a fi perfect. Filmele ne arată şi sentimentele de frustrare care se nasc în inima personajelor odată cu fiecare greşeală şi cum în final realizează că cea mai bună modalitate de a intra în graţiile celorlalţi ar fi să fie ei înşişi.

11. Cum să te învingi când eşti dependent/ă de droguri, de shopping

Foarte bune în acest scop sunt comediile: Confession of a shopaholic (Ador să fac cumpărături) în care personajul principal face cumpărături iraţionale de haine şi accesorii de firmă cu cardul de credit şi este apoi umilită public de un recuperator de datorii şi filmul 28 de zile în care personajul, strică petrecerea nunţii surorii ei şi ajunge într-un centru de dezintoxicare. Personajele principale din cele două filme primesc nişte lecţii dure prin care sunt ajutate să îşi revină şi să renunţe la asemenea droguri.

12. Pregătirea face diferenţa

În filmele competiţionale vedem că pregătirea intensă către ceea ce ne pasionează, alături de schimbarea mentalităţii duce la rezultate spectaculoase în direcţia dorită. Dar nu numai în competiţii, ci şi în alte situaţii de viaţă.
De exemplu în comedia Stupid, Crazy Love, personajul principal Cal Weaver jucat de Steve Carell află că soţia lui l-a înşelat cu altul. După ce se plânge în fiecare seară prin bar către orice se află lângă el (fie că-l ascultă sau nu), este ajutat de un expert în seducerea femeilor cum să-şi recucerească soţia. Expertul îi devine un mentor şi îl direcţionează pas cu pas în ceea ce are de făcut. În cele din urmă obiectivul este atins şi Cal îşi obţine înapoi soţia. Bineînţeles în cele din urmă, lucrurile capătă o întorsătură foarte amuzantă în care expertul ajunge să se îndrăgostească de fiica celui pe care îl învăţa.
Filmul The King’s Speech ne prezintă problemele de vorbire ale unui prinţ jucat de Colin Firth, care în preajma celui de-al doilea război mondial devine rege. Familia lui a apelat la diverşi doctori logopezi care au avut metode de lucru ce nu l-au ajutat. În cele din urmă ajung la un logoped Lionel (jucat de Geoffrey Rush) care are metode neconvenţionale, dar care dau rezultate şi regele îşi îmbunătăţeşte dicţia şi calitatea discursurilor.

13. Folosirea darului cu care ai fost înzestrat

Filmul cu cea mai puternică forţă inspiraţională în acest sens este Legenda pianistului 1900. Un bebeluş este abandonat apoi găsit de un muncitor la bordul unui vapor în prima zi a anului 1900. deşi nu vede lumea exterioară şi nu primeşte lecţii de la nimeni, copilul care creşte este un adevărat talent în ce priveşte pianul şi destinderea turiştilor care se îmbarcă pe acel vapor cu melodii din toate colţurile lumii.

14. Gândire pozitivă versus gândire negativă

O comedie You, me and Dupree, în care personajul principal Carl jucat de Matt Dillon, deşi este o persoană de succes începe să clacheze după ce devine stresat de gesturile şi acţiunea prietenului său Dupree pe care din generozitate îl găzduieşte. Dupree (Owen Willson) este o persoană care e plină de optimism, dar care este foarte neîndemânatecă şi provoacă diverse dezastre în viaţa şi locuinţa lui Carl. Carl se concentrează pe aceste dezastre şi se stresează să-l impresioneze pe şeful său, care întâmplător este şi socrul lui. Viaţa lui devine din ce în ce mai sumbră şi începe să facă gesturi penibile pe care apoi le regretă.
Filmele de gândire pozitivă sunt în mod deosebit filmele despre competiţii, despre sportivi, exemplu filmul 41.
Un alt exemplu de film în care transpare clar gândirea pozitivă este Shakespeare inlove. În ciuda problemelor pe care le aveau cu realizarea şi jucarea unei piese a lui Shakespeare, managerul teatrului avea o vorbă: „Totul o să iasă foarte bine!”, „Cum?” întrebau ceilalţi, iar el le răspundea: „Nu ştiu. E un mister” iar lucrurile chiar se rezolvau de la sine.

15. Cea mai mare problemă a devenit cel mai dur profesor (când eşti ciudat în ochii lumii)

Happy Feet, pinguinul care nu cântă, ci dansează este un ciudat în ochii comunităţii şi este izgonit. Dar el şi mama lui luptă să fie tratat ca toţi ceilalţi indivizi ai comunităţii. În cele din urmă ajunge să salveze comunitatea de pinguini.
Front of the class (Premiantul) este un film inspirat din realitate care m-a impresionat. Personajul principal Brad Cohen jucat de James Wolk, este un copil care de la vârsta de 6 ani a fost identificat cu Sindromul Tourette. Acest sindrom îl face să scoată diverse sunete, să aibă ticuri nervoase şi mişcări ciudate fără ca el să se poată controla. Toţi colegii lui râd de el şi profesorii îl consideră bufonul clasei. După ce se documentează mama lui, află că este un sindrom, o boală, care nu are tratament care îl afectează pe fiul ei. Îl duce la un grup de anonimi cu acest sindrom, dar băiatul este nemulţumit pentru că ceilalţi bolnavi se izolează de lume. Tot ce îşi doreşte, exprimă apoi în faţa directorului şcolii şi a tuturor copiilor din şcoală, este să fie tratat ca toţi ceilalţi elevi fără nicio diferenţă. Îşi doreşte să nu fie sindromul cel care îl controlează, ci el să controleze boala. Deşi zgomotele şi ticurile nu încetează, el este încrezător şi ajunge adult. Visul lui este să devină profesor şi să-i ajute pe toţi cei cu nevoi speciale. După un şir lung de interviuri la toate şcolile din oraş, ajunge în final să fie angajat la o şcoală, iar după un an de predare ajunge să fie declarat profesorul anului pentru tot statul. În cadrul festivităţii de premiere, profesorul Brad Cohen mulţumeşte celui mai dur şi constant profesor pe care l-a avut, sindromul Tourette. N-ar fi putut să-i ajute sau săi înţeleagă pe cei cu nevoi speciale, dar în acelaşi timp să-i trateze ca pe cei normali dacă el n-ar fi fost în aceeaşi situaţie.

16. Autocontrol personal

Stăpânirea emoţiilor şi sentimentelor este prezentă în filme precum: Good wife, Girl with a pearl earring. În aceste filme, personajele principale nu-şi dau pe faţă sentimentele, sau nu lasă emoţiile să intervină în luarea deciziilor.

17. Integritate

Persoane care îşi ţin promisiunile făcute: Sam – Stăpânul Inelelor, Charlie Lang – It could happen to you (Un bacşiş de două milioane de dolari).

18. Citirea limbajului trupului

Filmul serial Lie to me ne arată microgesturile, expresiile şi tonalităţile vocii care ne dau de gol atunci când nu suntem tocmai oneşti unul cu altul.

19. Se întâmplă ceea ce crezi

Dacă tu crezi în ghinion, în noroc, sau în blestem ajungi să ai parte de ele. Le poţi depăşi doar când îţi schimbi credinţa în ele. Filmul Penelope este o comedie romantică în care o fată se naşte cu blestemul de a avea rât şi urechi de porc până când cineva o iubeşte aşa cum este. Au loc multe anunţuri matrimoniale, întâlniri, o nuntă aranjată şi eşuată. Blestemul se dezleagă în momentul în care Penelope (Christina Ricci) spune: „Mă plac aşa cum sunt”. Filmul se încheie cu morala: „Nu e puterea blestemului, este puterea PE CARE O DAI blestemului”.

20. Fanteziile îţi îndulcesc viaţa

În filmul Don Juan de Marco, personajul principal, Don Juan (Johnny Depp) este o persoană cu o viaţă obişnuită, dar care îşi trăieşte viaţa cu un nume de poveste, prezintă o poveste romantică despre viaţa lui şi a familiei lui. Pentru că a vrut să se sinucidă este dus într-un sanatoriu de nebuni, de un medic care se prezintă a fi Don Alfonso.

21. Perspective diferite ale unor situaţii de viaţă

High Fidelity este un film în care personajul principal Rob Gordon (John Cusack) îşi prezintă viaţa şi topul lui cu cinci cele mai dure despărţiri de iubitele sale. Povestea lui, capătă o viziune diferită în momentul în care el decide să ia legătura cu toate cele cinci femei care l-au părăsit şi să le întrebe de ce au făcut-o.

22. Să nu judeci pe alţii

Tot din filmul Stăpânul Inelelor am desprins lecţia prin care e greşit să judeci pe altul pentru că nu ştii cum vor evolua lucrurile în final. Detalii găseşti şi în articolul Nu te grăbi să împarţi judecata şi moartea.

23. Planificarea

Filmul Now you see me (Jaful perfect) ne arată un plan de răzbunare prin intermediul unor acţiuni magice. Planul a fost pus la punct timp de peste 20 de ani şi executat în câteva reprezentaţii de magie.

24. Fiecare persoană are două feţe

Nimeni nu e perfect. Fiecare dintre noi are şi calităţi şi defecte. Unii îşi scot la suprafaţă calităţile şi îşi maschează defectele ca să fie cât mai greu de văzut, alţii îşi scot la suprafaţă defectele şi îşi ascund cât mai adânc calităţile. Şi pe unii şi pe alţii trebuie să îi acceptăm şi să-i iubim aşa cum sunt. Filmele care ne sugerează aşa ceva sunt: Shrek şi The Tourist.

25. Cum te autosabotezi.

Despre acest aspect am scris în articolul Autosabotajul I si Autosabotajul II
*** Da






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

TU POŢI SĂ VEZI VEVERIŢA?

veverita

 

Într-o maşină, o familie a plecat în călătorie în vacanţă. La volan conduce cu atenţie tata, alături de el, mama e puţin îngândurată. Priveşte peisajul fără să vadă prea multe. În spate, copii admiră peisajul şi sunt fericiţi. Trecând printr-o pădure, unul din copii strigă tare, entuziasmat: Uite o veveriţă! Mama întoarce capul în direcţia arătată şi vede… pe geamul maşinii un strop mare de noroi. Mai priveşte odată şi vede mai mulţi stropi de noroi. Se gândeşte: Vai ce maşină murdară avem! Copilul este pe mai departe entuziasmat că a văzut o veveriţă, dar ea, e chiar supărată nu numai că nu a văzut veveriţa, dar şi că a văzut cât e de „murdară” maşina.

ACELEAŞI CIRCUMSTANŢE, PERSPECTIVE DIFERITE

Alteori se întâmplă ca din două persoane care călătoresc una să vadă florile, alta să vadă buruienile de pe marginea drumului.
Una vede cerul senin şi vremea frumoasă, alta vede că e prea cald.
Uneia îi place că plouă şi se bucură, altă persoană va considera că e vreme îngrozitoare.

Şi mie personal mi s-a întâmplat în timp ce călătoream să nu reuşesc să văd peisajul pe unde treceam pentru că minute bune am făcut analiza unor stropi de noroi de pe geamul autobuzului cu care călătoream. Şi m-am gândit: Uite aşa ratează oamenii nişte oportunităţi în viaţă, deşi le-au aşteptat toată viaţa. Pentru că atunci când a apărut oportunitatea, nu erau condiţiile perfecte. S-au împiedicat de un obstacol minor şi n-au mai putut să vadă frumuseţea obiectivului.
Şi ştii de ce? Pentru că obstacolul este înaintea obiectivului. Dacă ar fi invers, toată lumea ar ajunge la obiective, apoi ar mai vedea dacă mai trec şi de obstacole.
Dar aşa, cei mai mulţi renunţă la obiectivele pe care le au pentru că au întâmpinat unul sau câteva obstacole sau au realizat că obiectivul nu e perfect. Ei n-au înţeles că în viaţă nimic nu se obţine fără efort.

VIAŢA NU E PERFECTĂ

Viaţa noastră pe pământ nu e perfectă. Nimeni nu e perfect.
Există glume care circulă pe internet sub forma unor caricaturi. O femeie care aşteaptă să apară în viaţa ei bărbatul perfect, aşteaptă până ajunge să arate ca renumita doamnă cu coasa. La fel şi un bărbat care aşteaptă femeia perfectă.

asteptand barbatul perfect

asteptand femeia perfecta

Nu e nimeni perfect. Dacă greşeşti, nu te certa prea tare. Învaţă ceva din greşeala respectivă, dar nu te condamna.

Alţii se plâng că ceilalţi nu sunt perfecţi (aşa ca ei).
Îmi aduc aminte că în 1998, ascultam predicile regretatului IPS Bartolomeu Anania în Catedrala din Cluj şi ne spunea că atât timp cât trăim pe pământ va convieţui şi grâul şi neghina împreună. Şi mielul şi lupul. Vor fi oameni buni şi oameni răi. Trebuie să învăţăm să ne acceptăm unii pe alţii. Doar în Rai există perfecţiune şi ascensiune (după cum spune Sf. Ap. Pavel că vor merge din putere în putere). În viaţa pământească lucrurile nu pot fi perfecte şi nici în creştere continuă. Vor fi permanent urcuşuri şi coborâşuri. Trebuie să le acceptăm şi să învăţăm din toate.

AŞTEPTÂND O OPORTUNITATE

Mulţi oameni aşteaptă o şansă să schimbe ceva în viaţa lor. Iar atunci când şansa se iveşte, îi găsesc cusururi şi o îndepărtează. Încep să se gândească la ce s-ar întâmpla dacă… (ar cădea drobul de sare). Aşa că o alungă spunând că nu este ceea ce caută. Apoi se plâng că viaţa nu e dreaptă.

Şi eu am făcut la fel. Am îndepărtat de la mine multe oportunităţi, poate pentru că nu ştiam că sunt în căutare de ceva. Dar cu mine viaţa a fost mai îngăduitoare. Poate pentru că Dumnezeu mă iubeşte. Aşa că mi s-au mai oferit şi alte şanse.

Numai că am auzit multe persoane spunând că, lor viaţa nu le-a mai oferit altă şansă în afară de cea pe care au acceptat-o. Aşa că sunt fericiţi că indiferent câte imperfecţiuni avea, au acceptat-o. Şi nu le părea rău. Dar sunt şi alţii care au ratat şansa oferită şi alta nu s-a mai ivit. Apoi regretă.

Îmi aduc aminte de versurile unui cântec (Winter in July) cântat de Sarah Brightman:
Poate nu ştim motivul pentru care
Ne-am născut în această lume
Unde omul doar trăieşte şi moare
Şi POVESTEA LUI NESPUSĂ RĂMÂNE”.

Cei care au văzut oportunitatea care li s-a ivit şi au acceptat-o, şi-au depăşit toate acele obstacole (toţi acei stropi de noroi) şi au reuşit să-şi schimbe viaţa. Şi ne spun nouă celorlalţi povestea vieţii lor, ca şi noi să ne inspirăm şi să ne depăşim toate barierele vizibile şi invizibile.
Dar cei care au respins oportunitatea, nu mai au cui să-şi spună povestea vieţii. Ei nu inspiră pe nimeni. Doar trăiesc şi mor. Şi sunt nefericiţi toată viaţa.
Tu poţi să vezi veveriţa?
*** Dacă ţi-a plăcut acest articol aştept comentariile tale pe blog, pe email sau pe reţelele de socializare.
Dacă îl consideri util şi pentru alţii, poţi să îl trimiţi mai departe apăsând butoanele like, share sau forward.

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

O NENOROCIRE NU VINE NICIODATĂ SINGURĂ

incendii

 

 

Asta este o vorbă pe care o aud frecvent în jurul meu.
Sunt ani buni de când mă enervează să aud aşa ceva, dar nu pot să neg că este perfect adevărat. Odată ce s-a întâmplat ceva negativ în viaţa noastră, parcă şi celelalte lucruri o iau frumuşel la vale şi ne trezim că ne merge rău pe toate planurile posibile o bună perioadă de timp. Şi parcă tare greu ne mai revenim. Deşi ştim că Dumnezeu nu ne dă poveri mai mari decât putem noi să ducem, avem impresia că povara aceea este prea mare pentru umerii noştri şi tare am vrea să mai lăsăm jos din ea. Foarte mult am dori să nu trecem prin acele necazuri.

Însă uităm câteva aspecte foarte importante.

VIAŢA ESTE CICLICĂ

Viaţa noastră nu este lineară. Ca multe alte procese şi fenomene cunoscute, şi viaţa se desfăşoară ciclic, asemănător formării valurilor. Cu creşteri şi coborâri ale nivelului. Tot ce este ciclic are perioade de maximă dezvoltare şi perioade de minimă.
De multe ori, când ne aflăm în partea inferioară a valului vieţii, sau în „Valea Plângerii” avem tendinţa să-L luăm la întrebări pe Dumnezeu şi să spunem: „Doamne, ce am greşit ca să trăiesc necazul ăsta?”. Şi poate că toate aceste necazuri sau nenorociri ni se întâmplă ca să primim o lecţie. Pentru că în viaţă nimic nu este întâmplător. Toate cele ce ni se întâmplă sunt permise de Dumnezeu ca să învăţăm ceva. Fiecare problemă vine la pachet cu soluţia care ne ajută să creştem şi să evoluăm.
În viaţă nu avem numai perioade în care primim doar nenorociri, în care ne simţim la pământ, în mizerie, în mocirlă etc.
Sunt frecvente şi perioadele în care o ducem bine, ne merg toate din plin. Astea se întâmplă după ce ne-am învăţat acea lecţie şi am trecut la alt nivel al dezvoltării noastre ca oameni. Iar atunci când ne merge bine, la fel ca şi în cazul nenorocirilor, toate sunt înlănţuite o bună bucată de timp. Numai că nu le mai observăm. Atunci ne purtăm de parcă ni se cuvin de drept toate acele lucruri bune de care avem parte. Uităm să mai şi mulţumim că le avem şi că le trăim. Şi mai ales, de multe ori uităm că acele perioade de bine sunt rezultatul a ceea ce am învăţat de la viaţă când ne-am lovit cu capul de pragul de sus.
Şi pentru că avem impresia că le ştim pe toate, că ne-am dezvoltat toate abilităţile, vine viaţa şi ne mai dă o lecţie. Şi iar ajungem în „Valea Plângerii”. Şi stăm acolo până înţelegem de ce şi cum ni se întâmplă toate. Care este scopul pentru care ni se întâmplă. Care sunt soluţiile pentru acele probleme care se ivesc. Apoi iar avem o perioadă de înflorire şi creştere şi aşa mai departe.

LEGEA ATRACŢIEI UNIVERSALE

Poate că ai auzit sau nu despre această Lege a Atracţiei Universale. Eu când am auzit prima dată de această lege în filmul „The Secret” am avut impresia că este un film cu idei new age pentru că vorbeau oameni de diferite culturi şi religii şi culte. Dar în acelaşi timp eram conştientă că tot ce spuneau acei oameni în film, e perfect adevărat. Pentru că experimentasem ce spuneau ei, sub forme diferite.
Apoi am văzut şi alt film „Legea Rezonanţei” şi am citit şi alte câteva cărţi legate de acest subiect. Sau pe aproape. Am ajuns la concluzia că aşa este. Cărţile citite sunt: „Termina cu vaicareala si fa ceva cu viata ta”, „Viaţa nu aşteaptă… trezeşte-te!”, „Atitudinea este totul”.
Legea este foarte simplă şi spune că lucrurile pe care ne concentrăm cresc.
Dacă ne concentrăm pe lucruri bune, pozitive care ne fac fericiţi, care ne aduc bucurie, primim de la viaţă alte lucruri şi întâmplări care să ne facă şi mai fericiţi. Suntem fericiţi, recunoscători, plini de bucurie şi pasiune? Atunci avem impresia că viaţa e minunată, că ni se întâmplă lucruri extraordinare şi suntem din ce în ce mai fericiţi.
Dacă, însă, ne concentrăm pe ceea ce nu ne place şi ce am dori să schimbăm, pentru că ne face să ne simţim mizerabil, atunci primim mult mai multe lucruri care nu ne plac şi ne fac să ne simţim şi mai mizerabil.
De exemplu, o mamă îi spune copilului ei aproape constant: Ai grijă să nu cazi! Ce face copilul? Are atâta grijă că în final cade. Ai grijă să nu te murdăreşti! Copilul se murdăreşte. Mama îl ceartă sau pedepseşte pe copil şi îi repetă, Nu ţi-am spus să ai grijă să nu…? dar adevărul este că nu copilul este vinovat, ci mama care l-a orientat greşit pe copil şi l-a făcut să se concentreze pe lucruri pe care nu şi le dorea.
Sau nu ne place să primim facturi şi ne plângem de ele. Care este rezultatul? Primim şi mai multe facturi şi cu sume şi mai mari, şi devin din ce în ce mai greu de achitat.
Sau spunem adesea: Vreau să scap de datorii. Ce se întâmplă? Sentimentele pe care le avem faţă de acele datorii ne fac să producem anumite vibraţii negative care atrag şi mai multe datorii.
Care sunt lucrurile care nu ne plac? De multe ori încep cu „Nu vreau”.
Nu vreau să greşesc la examen
Nu vreau să mă îngraş
Nu vreau să întârzii
Nu vreau să mă certe şeful
Nu vreau să mă îmbolnăvesc
Nu vreau să fiu sărac.
M-am săturat până peste cap de…

Alteori încep cu vreau, dar sunt o formă mascată a lui „nu vreau” pentru că de fiecare dată când ne gândim la ele ne creează o stare de tensiune interioară, un soi de gol în stomac. Aşa cum este exemplu cu datoriile, dat mai sus.
Vreau să scap de kilogramele în plus,
Vreau să scap de boală,
Vreau să scap de…

GÂNDURI ŞI SENTIMENTE

Auzim frecvent că e bine să ne controlăm mintea şi gândurile.

Se spune că un ucenic s-a dus la un călugăr şi i-a zis:
Ucenicul: Părinte, prin mintea mea trec tot felul de gânduri şi nu le pot opri.
Părintele: Poţi opri un stol de păsări să zboare pe deasupra capului tău?
Ucenicul: Nu
Părintele: Dar dacă vreouna se aşează pe capul tău, poţi să o îndepărtezi?
Ucenicul: da.
Părintele: Atunci asta înseamnă să-ţi controlezi gândurile. Pentru că prin minte îţi trec zeci şi sute de gânduri şi nu le poţi opri. Dar dacă laşi mintea să se oprească asupra unuia e ca şi când laşi o pasăre să se aşeze pe capul tău”

În filmul „Legea Rezonanţei” şi în cartea „Viata nu asteapta… trezeste-te!”, autoarea spune că nu gândurile ci sentimentele sunt cele care fac să funcţioneze Legea Atracţiei Universale. Că e nevoie doar de 60 de secunde ca un gând să se transforme într-un sentiment. Iar sentimentele create de gânduri, pe care le emitem sunt energii care vibrează şi atrag spre noi ceea ce simţim. Dacă în funcţie de ceea ce gândim, simţim un nod în gât sau un gol în stomac, atunci suntem pe cale să atragem ceva neplăcut. Dacă simţim bucurie, atragem lucruri bune în viaţa noastră.

CUM SE NAŞTE O PROBLEMĂ

De cele mai multe ori avem tendinţa să dăm vina pe altcineva pentru toate problemele pe care le avem în viaţă. Adevărul este că peste 90% din problemele cu care ne confruntăm au fost create fie de mintea noastră prin gândurile şi sentimentele pe care le avem fie de modul în care reacţionăm la alte probleme.
Cea mai bună comparaţie legată de modul în care apar problemele pe care noi le atragem în viaţa noastră a sunat în felul următor: Cât cântăreşte un pahar de apă? Majoritatea ar fi tentată să spună: Depinde de pahar. Din ce fel de material este făcut şi ce capacitate are. Foarte puţine persoane s-ar gândi că un pahar de apă poate cântări diferit în funcţie de cât e ţinut în mână. Dacă îl ţii în mână cât îl duci la gură să bei, atunci el cântăreşte între 50 şi 250 grame. Dar dacă îl ţii 5 minute în mână fără să mişti mâna, cât cântăreşte? Dar dacă nu mişti mâna 10 minute? Dar jumate de oră? Dar câteva ore? Oare nu cumva devine mai greu până simţi că îţi înţepeneşte mâna şi nu o mai poţi mişca?
La fel se întâmplă şi cu gândurile noastre. Dacă bântuie prin mintea noastră mai mult de 60 de secunde se transformă în sentimente. Dacă, spre exemplu te-ai certat cu cineva sau te îngrijorează ceva şi te gândeşti la acel subiect ore în şir, chiar zile îţi poţi da seama ce atragi în viaţa ta?

Acum câţiva ani am primit un email că pot accesa o universitate din străinătate şi pot să mă înscriu să fac un master la una din ele. Trebuia să dau un examen, apoi puteam să fiu admisă sau nu. Am aplicat, am fost admisă pentru un master de doi ani la o universitate în Danemarca. Numai că masterul nu era gratuit. Nu beneficiam de bursă ca să mă pot întreţine acolo. M-am interesat cam de ce sume aş fi avut nevoie şi am aflat că aveam nevoie de aproape 1000 de euro lunar ca să mă pot întreţine. Aş fi putut să-mi găsesc ceva de lucru acolo ca să pot să scot banii necesari, dar aveam oricum nevoie de ceva bani ca să plec şi să mă instalez. Apoi exista riscul să-mi pierd slujba, pentru că aş fi putut să-mi iau concediu fără plată un an de zile.
Pe de o parte îmi doream să merg, pe de altă parte îmi imaginam tot felul de lucruri catastrofale care mi s-ar fi putut întâmpla. Eram îngrijorată că nu ştiam de unde să fac rost de banii ăia pentru plecare şi cum aveam să mă descurc acolo. Eram stresată la maximum şi am stresat şi pe alţii în jurul meu cu tot felul de întrebări, legate de ce ar face dacă ar fi în locul meu? Gândurile astea au durat câteva luni, că la un moment dat, mergând cu maxi-taxi prin oraş am realizat că înfloriseră trandafirii în oraş şi eu nu văzusem nimic în jurul meu. În cele din urmă am optat să nu merg şi imediat s-a instalat o stare de linişte în inima mea. Însă, în perioada aia pe lângă stresul acumulat, am atras şi nişte stări negative şi ispite greu de suportat care m-au făcut să-mi fie frică de mine şi de ce aş fi putut să fac. În vara aia a murit tatăl meu, iar eu m-am certat cu multe persoane din jur.
A fost o perioadă foarte grea pentru mine, şi asta pentru că m-am îngrijorat atât de mult timp. Puteam să realizez de la început că nu am suficienţi bani, sau că starea mea sufletească era foarte proastă şi aveam multe emoţii negative şi mă scăpam de multe luni de stres şi evenimente şi sentimente negative.

MASS-MEDIA ŞI ŞTIRILE

Un mare creator de gânduri negative, de stări de îngrijorare pentru ce se întâmplă sau ce se va întâmpla este mass-media cu reportajele pe care le prezintă.
De când mă ştiu am detestat ştirile şi emisiunile informative. Consider că mai puţin de 1% dintre ştirile prezentate sunt pozitive. Restul sunt fie despre clasa politică în care membrii ei se subminează reciproc, fie despre crime, violuri şi alte cele. Din punctul ăsta de vedere dacă asculţi mult ştirile ţi se face frică să mai ieşi din casă. Ai impresia că te paşte pericolul la orice pas, că nu mai ai nicio siguranţă pentru viaţa ta.
Să fim serioşi! Crime au existat de când e lumea. Să ne amintim că Abel a fost ucis de fratele lui, Cain. Şi amândoi erau fii lui Adam şi Eva. Apoi, dacă citeşti vieţile sfinţilor, afli în ce moduri absolut înfiorătoare au suferit şi au fost martirizaţi mucenicii şi muceniţele. Au fost orori de neînchipuit şi omoruri în masă încercând să oprească răspândirea credinţei creştine. Părinţi care îşi maltratau copiii sau îi dădeau pe mâna celor ce făceau asta, pentru că erau adepţi ai credinţei creştine. Iar astăzi dacă auzi de vreun omor, începi să te gândeşti ce a ajuns lumea dacă frate pe frate se omoară şi-şi dă în cap. Numai că pe atunci nu au fost transmise cu atâta patos, cu tonalităţi ce transmit groaza de către crainici de televiziune ca acum.
Pe măsură ce urmăreşti ştirile, devii îngrijorat de ziua de mâine şi ce se poate întâmpla. Cu cât devii mai îngrijorat cu atât atragi evenimente neplăcute şi necazuri în viaţa ta. Şi în cazul ăsta s-ar putea ca perioada de necazuri şi nenorociri să dureze mult şi bine.

Dacă, în schimb, refuzi să urmăreşti ştirile, sau refuzi să vezi toate lucrurile în modul fatalist în care sunt prezentate şi alegi să te gândeşti la lucruri bune şi pozitive, alte lucruri bune şi pozitive vor veni către tine.

GÂNDURI REPETITIVE, SENTIMENTE REPETITIVE

Prin mintea noastră trec zilnic câteva zeci de mii de gânduri. Cu toate acestea, dacă le urmăreşti asupra a ce se opresc acestea, vei constata că se învârt în jurul a două sau trei subiecte pe zi. Unele dintre subiecte sunt de natură negativă legate de ceea ce nu ne dorim, de o ceartă recentă, de îngrijorări legate de viitor etc. Acestea, pe măsură ce sunt mai numeroase, formează sentimente mai puternice şi devin ca o autostradă pentru sentimentele şi vibraţiile negative care atrag ca o gaură neagră alte necazuri sau nenorociri.
Dacă ne facem obiceiul de a ne gândi la lucruri pozitive şi să simţim bucurie şi fericire în legătură cu ele, atunci formăm o autostradă pentru emoţiile pozitive şi o spirală de atracţie a lucrurilor care să ne facă să ne simţim fantastic.

*** Dacă ţi-a plăcut acest articol aştept comentariile tale pe blog, pe email sau pe reţelele de socializare.
Dacă îl consideri util şi pentru alţii, poţi să îl trimiţi mai departe apăsând butoanele like, share sau forward.

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!

 






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber