OBICEIURI MICI ŞI ZILNICE CARE NE SCHIMBĂ VIAŢA I

reading

Ai citit vreodată toată Biblia de la un capăt la altul?
Probabil o să spui că e cam groasă. Aşa e. Are cam 1400 de pagini sau mai mult. Depinde de cât de mare scrie.
Ai auzit vreodată expresia „Cum mănânci un elefant? Bucată cu bucată”.

Pe când eram studentă am găsit scris într-o carte că dacă citeşti un sfert de oră pe zi, parcurgi întreaga Biblie într-un an de zile. Aşa că am pus în practică această strategie, încă de pe atunci şi am reuşit să citesc toată Biblia. Şi nu doar odată. Ci de câteva ori, adică în câţiva ani la rând.
La ce mi-a folosit?

Păi mă ajuta să văd mai bine ce greşeli şi păcate aveam pe care să le spovedesc. Am înţeles mai bine anumite evenimente care au avut loc în Noul şi Vechiul Testament. M-a ajutat să devin mai apropiată de credinţă şi Dumnezeu.

Dar în timp, am lăsat acest obicei şi aproape că am uitat de beneficiile unei astfel de discipline pe care mi-o creasem pe când eram studentă.

De curând, prin materialele de dezvoltare personală am auzit din nou de acest concept şi o să îţi spun ce am învăţat.

1. Cititul timp de 15 minute pe zi

Unul din obiceiurile pe care mi le-am format în ultimii trei ani şi jumătate a fost acela de a citi dintr-o carte de dezvoltare personală. Citind zilnic (sau aproape) câteva pagini am ajuns să citesc aproximativ 50 de cărţi de dezvoltare personală, pe care le găseşti la pagina Cărţi. În afară de astea cred că mai am alte 10-15 cărţi începute şi neterminate.
Ni se recomandă să citim cam 15 minute pe zi. Nu poţi să citeşti 15 minute dintr-o carte? Fie un roman bun, fie o carte de dezvoltare personală, care să te ajute să îţi schimbi gândirea? Poţi începe cu un singur paragraf pe zi. Pe măsură ce trece timpul, s-ar putea să înceapă să îţi placă să citeşti şi vei ajunge la 15-30 minute pe zi pentru că n-o să-ţi dai seama cât de repede trece timpul şi parcă nu ai terminat de citit tot ce ţi-ai propus.

Diferenţe

Am auzit pe un CD motivaţional ce se întâmplă în timp, dacă vom compara două persoane, una care nu citeşte şi una care îşi face acest obicei de a citi zilnic câte puţin.
La sfârşitul unei zile cel care a citit câteva pagini dintr-o carte nu e neapărat mai deştept decât cel care nu a citit. Într-o lună, cel care a citit e posibil să fi terminat o carte şi nici acum nu e mai deştept decât cel care nu a citit. După un an de zile, cel ce citeşte zilnic, e posibil să fi citit 10-12 cărţi. Sigur ştie mai multe decât cel care nu citeşte. În zece ani de zile, cel ce citeşte zilnic ajunge la 100-120 cărţi citite. Asta înseamnă o mini-bibliotecă. Cu siguranţă ştie mai multe.

Diferenţa majoră între cei doi stă nu doar în cât a citit ci în atitudine. Cel ce nu a citit nimic va avea impresia că el le ştie şi le-a văzut pe toate, iar cel ce a citit are impresia că nu ştie nici 1% din cât şi-ar dori să ştie. Şi are o foame continuă de a citi şi mai mult.

Exerciţiu

  • Ia un pix şi o foaie de hârtie sau poate un carneţel, ce ai la îndemână şi notează ce cărţi ai citit în ultimele trei luni. Dacă ai citit doar ziare, nu se pun la socoteală. Alea nu-ţi schimbă gândirea spre bine, nu te ajută să gândeşti pozitiv.

 

2. Frumuseţea şi îngrijirea personală

ingrijire

Un alt obicei pe care mi l-am format este acela ca zilnic, şi seara şi dimineaţa, să îmi curăţ faţa cu produse speciale de demachiere. A durat ceva timp până am găsit gama de produse care să mi se potrivească şi să îmi facă bine la ten.
Am urmat şi câteva cursuri de frumuseţe şi îngrijire personală. Am învăţat că seara trebuie curăţată (demachiată) faţa fie că am fost machiate sau nu, pentru a curăţa praful, transpiraţia sau fardul. Dimineaţa, de asemenea, curăţăm faţa de resturile de cremă care s-au oxidat pe timp de noapte şi de transpiraţie.
La un curs am înţeles că dacă trece o seară în care să mă duc la culcare fără să îmi curăţ faţa, tenul îmbătrâneşte cu şapte zile. După o singură seară nu se vede diferenţa, dar în timp da.
Sunt seri, în care dacă am stat toată ziua în casă, seara, înainte de culcare mă bate gândul să nu mă mai demachiez pentru că nu m-am machiat şi faţa e curată. Dar îmi aduc aminte că dacă într-o singură seară nu curăţ faţa, tenul îmbătrâneşte cu 7 zile. Apoi mă gândesc că s-ar putea să nu fie singura zi în care să nu fi ieşit din casă sau să nu mă fi machiat. Şi ştiu că atât de uşor se formează un obicei de delăsare şi neglijenţă, încât imediat mă ridic şi merg la baie să curăţ faţa.

[Î]n acest timp, alte doamne au observat schimbări pozitive şi chiar tendinţe de întinerire pe faţa mea şi m-au întrebat care e secretul. Când le spun că e vorba de cinci minute seara şi cinci dimineaţa pentru a-mi îngriji tenul, îmi spun că ele nu au timp pentru un asemenea ritual. Probabil se aşteaptă să le vorbesc de vreo formulă miraculoasă cu efect instant. Poate de vreo operaţie estetică. Numai că nu le pot minţi.
Pentru mine e ok. Doar este faţa lor pe care şi-o neglijează. Eu am grijă să mi-o îngrijesc zilnic şi să nu cad în ispita neglijenţei. Totul este doar o alegere.

3. Ceartă versus vorbe bune şi complimente

complimenting-your-partner-complimenting-your-boyfriend-complimenting-your-girlfriend

[Î]ntr-o dimineaţă, mergând pe stradă am văzut o doamnă cu un câine pe care îl scosese la plimbare şi pe care îl drăcuia de zor. Gândul care s-a născut în mintea mea a fost: „Alo, cucoană! Pentru ce creşti acest animal în casa ta, dacă nu-l iubeşti? Te obligă cineva să îl creşti de îl drăcuieşti în halul ăsta? Iar dacă îl iubeşti de ce îl drăcuieşti?”. Apoi mi-am dat seama că nu se aplică limbajul ăsta doar pentru câini, ci şi pentru partenerul de viaţă, pentru copiii lor. Am auzit multe femei vorbind în public despre soţii lor ca fiind: „nesimţit, animal, cretin, idiot, împuţit etc.”. Apoi se miră că au o căsnicie de tot rahatul (scuzaţi expresia!). Oare chiar nu se gândesc că se întoarce totul la ele?

Reacţii

Cum reacţionezi dacă copilul sau partenerul/a tău din greşeală sparge ceva, să zicem un pahar, sau poate ceva de valoare? Probabil o să spui, depinde de valoare. Numai că eu am convingerea fermă că vei reacţiona în funcţie de obişnuinţă, nu de valoare.
Ca diriginte, am auzit mulţi copii care mi-au spus că au fost certaţi sau au primit bătaie pentru că au spart o farfurie sau o cană sau o vază. În momentul ală am avut două gânduri. Primul a fost că mesajul pe care îl transmite un părinte copilului printr-o o astfel de pedeapsă este că „paharul /vaza e important/ă, eu nu sunt”. Al doilea gând m-a dus la cuvintele din Biblie, care spun că omul e mai de preţ decât orice alt lucru sau fiinţă, dar noi obişnuim să punem preţ pe obiecte.
Probabil o să spui că îl cerţi ca să fie atent. Sigur ca da. De parcă nu ţi se poate întâmpla şi ţie, oricât ai fi de atent/ă. Dar pe tine cine te ceartă?

Nu poţi schimba trecutul

În afară de asta, fapta e deja consumată. Nicio critică, sau reproş, nicio ceartă, ton ridicat sau bătaie nu va face acel obiect distrus să fie din nou cum a fost. Şi atunci de ce te enervezi? De ce să ţipi la copilul tău, când îi poţi explica frumos să fie atent? Dacă alegi să fii calm/ă reduci sentimentul de vinovăţie al copilului, tu eşti liniştit/ă, copilul înţelege şi în casă domneşte pacea.

Povestea reacţiei ale unei mame

Mergând la control pe perioada sarcinii, vorbeam la un moment dat cu asistenta care îmi povestea de năzbâtiile făcute de fiica ei. Şi zice „într-o zi ajung acasă, ea se gătise cu toate hainele mele bune, se rujase, s-a încălţat cu pantofii mei cei buni, de piele. Erau nou-nouţi, cu baretă şi cataramă, îi încălţasem odată la o nuntă. Pentru că nu a putut să bage piciorul prin baretă a tăiat baretele. Ce era să-i fac? S-o bat, s-o omor? Bine c-am găsit-o pe ea sănătoasă şi întreagă. Pantofi mi-oi mai cumpăra eu”. Probabil te gândeşti că asta e mentalitatea unei femei pe care o dă banii afară din casă. Eu însă cred că este mentalitatea unei femei care îşi preţuieşte mai mult copilul.

De pe la seminarii

O doamnă a zis la un seminar că de exemplu, mintea unui copil absoarbe mai mult informaţia negativă decât pe cea pozitivă. Dacă îi spui copilului o critică sau o vorbă urâtă, e nevoie de cel puţin cinci vorbe frumoase ca acel copil să uite critica pe care a auzit-o.

Dacă nu găseşti cinci complimente pentru copilul tău pentru fiecare critică, atunci măcar când îţi vine să îl critici, muşcă-ţi limba, înghite-ţi critica şi spune-i o singură vorbă frumoasă. Doar e copilul tău, îl iubeşti, şi poţi găsi o calitate a lui pe care să o evidenţiezi. Într-o lună de zile, dacă nu-i faci nicio critică, dar cu un compliment pe zi, i-ai spus deja 30 de vorbe frumoase copilului tău. Într-un an sunt 365 de vorbe plăcute pe care le aude copilul tău de la tine.
Crezi că va crea o diferenţă în mintea lui? Cu siguranţă! Mai mult decât atât copilul îşi va da seama singur de defectele şi greşelile pe care le face. Singur şi le va corecta ca să te facă să îl lauzi şi în legătură cu ele.
La un alt seminar un vorbitor ne povestea: „Stăteam la rând să ajung la un ghişeu şi în faţa mea era un domn care se certa de zor cu funcţionara de la acel ghişeu. S-au certat cam 15 minute. Doamna arăta ca o scorpie şi ţipa în gura mare şi mă gândeam cu groază ce o să mi se întâmple mie când ajung la rând. Mă uitam să caut ceva drăguţ la ea să îi fac un compliment, dar nici măcar frumoasă nu era. Când am ajuns la rând i-am zis: vă apreciez că aveţi atâta răbdare să suportaţi asemenea clienţi dificili. Ea a oftat, s-a relaxat şi a zis: în sfârşit cineva care mă înţelege! Apoi m-a servit foarte calmă şi de o calitate ireproşabilă”.

De prin cărţi

Dale Carnagie în cartea lui Secretele succesului Cum sa cunosti oameni si sa devii influent, îl citează pe William James care a spus: „Cel mai profund principiu al naturii umane este acela de a fi apreciat”, iar Dale Carnagie continuă şi spune că acest principiu e ca o foame continuă şi nepieritore, e ca o lăcomie a omului după apreciere.

Jeff Keller: „Dacă îi tratezi pe ceilalţi cu iubire şi respect, vei descoperi că, în general, te vor iubi şi respecta la rândul lor. Dacă îi ajuţi pe ceilaţi, vei fi la rândul tău ajutat. Bineînţeles, această „lege” este valabilă şi în cazul comportamentelor negative. Dacă judeci şi critici, să nu fii surprins dacă vei fi judecat şi criticat”

Jeff Keller: „Consecinţele acţiunilor tale sunt rareori imediate. De fapt, de cele mai multe ori intervalul dintre acţiune şi efectul produs de aceasta este unul destul de lung”

Ralph Waldo Emerson: despre recompensele întârziate – la banca universală, „faptele tale bune generează o dobândă compusă, devenind mai valoroase odată cu trecerea timpului, pentru ca tu să te bucuri într-o bună zi de o sumă frumuşică din dividente”.

Participând la seminarii de dezvoltare personală, am înţeles cât e de important să faci complimente celor din jur.
Deşi de felul meu sunt o fire critică şi autocritică, mi-am propus şi impus să învăţ să fac complimente celor din jur.

complimente

Condiţia principală atunci când faci complimente este ca acestea să fie adevărate.

De exemplu, unei persoane care e încruntată şi arată de parcă i s-a răsturnat carul cu necazuri în cap, nu-i poţi spune că are zâmbet frumos. O persoană care arată de parcă nu s-a pieptănat nu-i spui „ce coafură frumoasă ai”. Trebuie să găseşti altceva care să fie adevărat ca să complimentezi persoana din faţa ta.

Experienţe personale

Am început să învăţ să ofer complimente celor din jur. Mai întâi am adresat complimente colegelor.
Apoi când am mers la cumpărături, am făcut complimente vânzătoarelor.
Unele au câte un ecuson pe care scrie, „azi zâmbesc pentru tine”, dar numai ecusonul zâmbeşte, faţa lor n-are nicio treabă. Din anumite puncte de vedere, dacă mă pun în pielea şi papucii lor, înţeleg. Stau în picioare atâtea ore, trebuie să se concentreze la codurile de bare, la marfă, la preţuri, la banii pe care îi primesc şi dă rest. Poate au mai avut şi vreun client dificil sau în stare de ebrietate care a ţipat la ele şi le-a venit să intre sub tejghea etc. Sau poate că copilul lor nu a ajuns acasă şi nu răspunde la telefon şi ca orice mamă e îngrijorată, sau poate le-a certat şeful. Unele au chiar lacrimi în ochi în loc de zâmbet pe buze.
Aşa că în timp ce stau la rând, caut ceva drăguţ la vânzătoarea respectivă şi când ajung în dreptul ei îi fac complimentul. Nu a existat niciuna care să nu-mi întoarcă un zâmbet de milioane pentru complimentul meu.
Toate complimentele pe care am învăţat să le ofer s-au întors la mine sub formă de zâmbete, de mulţumiri care m-au făcut foarte fericită.
Nu mai spun de beneficiile unor asemenea complimente adresate partenerului de viaţă. Mă fac să mă simt cea mai norocoasă femeie din lume.

Exerciţiu

  • Ia un pix şi o foaie de hârtie şi notează toate calităţile pe care le are copilul tău, sau copiii tăi, dacă ai mai mulţi. Spune-le cel puţin un compliment pe zi. Observă rezultatele şi notează-le. Ţine un jurnal cu reacţiile lor la complimentele respective.
  •  Fă acelaşi lucru pentru partenerul/a de viaţă.

Zilele următoare vei beneficia de partea a II- a acestui articol cu alte obiceiuri zilnice.

Dacă ţi-a plăcut sau îl consideri util, poţi să dai un like sau un share ca să beneficieze şi alţii.

Un comentariu e binevenit fie pentru a-mi spune impresia creată, fie pentru a aduce eventuale completări la ce am scris.

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!

 






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

DE CE SE UITĂ FEMEILE LA TELENOVELE?

TELENOVELA

În urmă cu mai mulţi ani, la sfârşitul unei ore de pregătire suplimentară în şcoală pentru Olimpiada de geografie, un elev de clasa a 8-a m-a întrebat:
Doamna, de ce se uită femeile la telenovele?
Pentru că nu se simt iubite de soţii lor” a venit răspunsul meu. Băiatul a fost şocat de răspunsul meu. Reacţia lui a fost de a-şi trage umerii înapoi ca pentru a-şi îndrepta coloana vertebrală şi ochii lui au început să se mişte rapid spre stânga şi spre dreapta ca şi cum căuta în memorie să vadă dacă e adevărat ce spun. În orice caz nu a mai spus nimic.

Între timp, aflu de la o prietenă, bună că urmăreşte o telenovelă care nu e siropoasă ca toate celelalte, ci e cu un bebeluş tare haios. Primul lucru la care m-am gândit a fost că şi ea, deşi e căsătorită de ceva ani, nu a reuşit să dea naştere la un copil şi atunci am avut o altă revelaţie. Aşa că azi aş reformula ideea şi chiar aş aduce câteva motive pentru care femeile se uită la telenovele:

1. Se hrănesc emoţional cu ceea ce nu au

Ce-şi doresc femeile?

Să fie iubite, răsfăţate, mângâiate, ascultate, înţelese de soţii lor. Unele îşi doresc pasiune, altele îşi doresc confort într-o casă frumoasă, altele îşi doresc bani, maşină, grădină cu flori, haine frumoase etc. Unele îşi doresc ca toate aceste lucruri materiale să le fie oferite exclusiv de către soţii lor în timp ce ele stau acasă să se ocupe de educaţia copiilor. Altele îşi doresc să fie independente, să-şi croiască un drum în viaţă prin propria muncă şi propriile puteri. Să nu depindă de un bărbat, financiar vorbind. Dar de afecţiune avem nevoie cu toatele. Şi cred că aproape orice femeie îşi doreşte să aibă măcar un copil asupra căruia să-şi reverse afecţiunea.

Ce obţin unele femei?

Un soţ concentrat pe carieră, care petrece mai mult timp la serviciu decât acasă cu familia. Sau unul care vine frustrat şi-şi varsă nervii pe soţie şi copii. Poate un bărbat care nu are răbdare să-şi asculte soţia pentru că permanent o întrerupe şi îi dă soluţii pentru ceea ce crede el că ar fi problemele ei. Unele au parte de soţi beţivi, altele de soţi infideli etc. Iar altele, pur şi simplu nu pot avea propriul lor copil. Toate aceste lipsuri creează durere,  suferinţă, nemulţumire.

Ce le oferă filmele şi mai ales telenovelele?

Poveşti pline de pasiune şi iubire, viaţă prosperă şi luxoasă, intrigi, minciună, corupţie, abuz de putere, invidie, infidelitate, gelozie, mânie, violenţă şi multe altele. Femeile care nu se simt iubite, se hrănesc emoţional cu fiecare scenă de iubire şi pasiune pe care o văd. Unele poate ştiu exact ce fel de iubire vor, altele nu ştiu şi atunci devorează toate poveştile de iubire.

Dacă ar fi să le adresezi o întrebare simplă: „cum vezi tu iubirea, cum ai dori să te iubească soţul tău, iubitul tău?” probabil ar spune ceva de genul: „păi mi-ar plăcea să fiu iubită ca personajul X din filmul… sau ca personajul Y din filmul...”. Nu au ceva concret, nu ştiu la ce să se oprească, cum să fie viaţa lor şi atunci se hrănesc cu toate poveştile de dragoste şi de pasiune pe care le văd. Aceste filme acţionează ca nişte droguri asupra creierului, oferindu-le bucurie şi satisfacţie atunci când văd (primesc ceea ce le lipseşte) şi tristeţe atunci când se termină şi ajung să vadă din nou realitatea în care trăiesc. De aceea aşteaptă cu nerăbdare următorul episod. Sau, dacă sunteţi cum sunt şi eu, imediat după ce s-a terminat filmul, îl mai puneţi odată (ca să-l înţelegeţi şi mai bine…:).

Am văzut şi revăzut ceva filme romantice. Nu telenovele, dar filme artistice da. Ştiu ce înseamnă să nu poţi fi hotărâtă cum îţi doreşti să fii iubită, ce cuvinte ai vrea să auzi de la persoana iubită, care ar fi cererea ideală în căsătorie pentru tine, cum să te asculte.
Şi eu m-am hrănit cu multe poveşti de dragoste. Evident din multe dintre ele am extras şi ceva replici şi învăţături, pentru că sunt autodidactă şi îmi place să învăţ din orice şi să mă perfecţionez.

Unul dintre filmele care m-au inspirat pe această temă este: Wedding Date, o comedie romantică, în care o englezoaică (Kate) emigrată în SUA primeşte o invitaţie la nunta surorii ei, acasă, în Marea Britanie. Acolo fostul ei logodnic era cavaler de onoare şi ca să nu-i arate că e în continuare singură şi cu gândul la el, angajează un „iubit” care să o însoţească la nuntă. „Iubitul” era de fapt un psiholog, care îşi punea serviciile la îndemâna şi necesitatea unor femei singure. El scrisese un articol într-o revistă cum că orice femeie are exact viaţa amoroasă pe care şi-o doreşte. Plecând de la acest articol, el şi Kate încep o discuţie, la care ea era total nedumerită şi îl întreabă: „Adică vrei să spui că eu îmi doresc să fiu singură şi să mă simt mizerabil?” „Da, îi răspunde el. Iar atunci când vei hotărî să nu mai fii singură şi să nu te mai simţi mizerabil viaţa ta amoroasă se va schimba” . Iar când ea s-a supărat pe el pentru o anumită greşeală, el i-a replicat „Acum probabil că o să fii supărată pe mine, ca să ai un motiv de care să te agăţi în următorii ani în care vei fi mai departe singură şi te vei simţi mizerabil”….”îţi trebuie curaj nu doar să iubeşti ci şi să te laşi iubit/ă şi poate că asta este cel mai greu”.

Plecând de la acest film, cred că într-adevăr sunt femei care nu doar că îşi hrănesc lipsurile din viaţa lor sentimentală, dar le perpetuă. Le face plăcere (inconştient) să se simtă mizerabil şi se agaţă de orice motiv ca să rămână mai departe nefericite. Trebuie doar să înţeleagă, să accepte greşelile pe care le fac şi o decizie pentru a rupe lanţul nefericirilor sentimentale.

Cum am rezolvat situaţia? După ce am intrat pe un program de dezvoltare personală am înţeles că trebuie să mă concentrez, să pun pe hârtie toate calităţile pe care vreau să le aibă persoana iubită, cum vreau să mă iubească etc. Ghiciţi, ce! Majoritatea s-au împlinit. Poate nu toate chiar cum le-am scris. Viaţa e plină de surprize şi ne oferă tot felul de lecţii. Mă mai uit la filme romantice? Da. Dar nu mai simt la fel, nu mă mai implic emoţional în acelaşi fel. Mai mult, unele faze care înainte de a-mi găsi partenerul de viaţă mă fascinau, acum mă dezgustă. Mi s-a schimbat şi perspectiva.

2. Se identifică cu personajele din poveste

O altă persoană mi-a zis odată cât este de nefericită în căsnicie şi că se identifică cu Elizabeth Bennet din Mândrie şi prejudecată. La început, n-am înţeles cum se identifică ea cu personajul. Adică şi eu am citit şi recitit cartea, am văzut şi revăzut toate ecranizările posibile pentru acest roman. Şi cartea şi ecranizările sunt excepţionale şi m-a făcut să plâng sau să fiu fericită, dar parcă nu m-am identificat cu personajul, sau mă rog, nu în totalitate.

Însă mi-am amintit că m-am identificat cu alt personaj dintr-un alt roman de dragoste. De fiecare dată când îl citeam, plângeam şi sufeream şi îmi imaginam că lucrurile se vor rezolva şi pentru mine la fel ca în roman.

Asta înseamnă că noi oamenii, gândim, acţionăm şi facem greşeli mai mult sau mai puţin asemănătoare, care pot fi încadrate în anumite tipare. Tocmai de aceea, se mai spune că fiecare persoană pe care o întâlnim, şi mai ales ale cărei defecte ne deranjează este o oglindă a personalităţii noastre şi a defectelor noastre.

Mă gândesc acum la povestea „celor 1000 de oglinzi”. „Se spune că într-o cameră cu 1000 de oglinzi a intrat un câine care era cam supărat şi mânios. De jur împrejur s-a văzut înconjurat de alţi 1000 de câini care arătau la fel de supăraţi şi mânioşi. Ca să se apere a început să mârâie şi a scos colţii, dar de jur împrejur, alţi 1000 de câini au reacţionat la fel. A ieşit de acolo foarte înspăimântat şi şi-a jurat că n-o să mai intre vreodată în acea cameră plină de câini care scot colţii la el. Mai târziu, în aceeaşi cameră a intrat un căţeluş vesel şi prietenos, care dădea din coadă. De jur împrejur a văzut alţi 1000 de căţei veseli şi prietenoşi care dădeau din coadă, iar asta l-a făcut foarte fericit.”

Morala acestei poveşti este că fiecare dintre noi va întâlni oameni care reflectă în oglindă calităţile sau defectele noastre. Aceste „oglinzi” pe care le întâlnim ne fac să reacţionăm precum căţeluşul cel vesel, alteori ca acel câine supărat. Şi nu ne gândim niciun pic că de fapt ceea ce am văzut, plăcut sau neplăcut în acele oglinzi sunt trăsături ale noastre.

Iar oglinzile le folosim nu doar să ne vedem din faţă, ci, de ex. dacă mergem la coafor, primim o oglindă prin care ne putem vedea şi la spate, acolo, unde ne este mai greu să ne vedem. Şi nu e obligatoriu să ne placă ceea ce vedem.

Deci, dacă oamenii din jurul nostru sunt oglinzi ale calităţilor şi defectelor noastre, cu atât ne este mai uşor să ne regăsim în personajele din cărţi şi din filme, unde avem acces şi la gândurile lor şi la comportamentele nevăzute ale lor. Pătrundem în intimitatea lor ca şi când am pătrunde intr-a noastră. În unele personaje ne regăsim mai mult, în altele mai puţin.

Dar ştiţi ce? Dacă nu ne place ceea ce vedem în oglindă e în puterea noastră să schimbăm. Putem învăţa ce nu ne place la personajul X şi să nu facem ca el. Putem alege să facem precum personajul Y pentru că avem valori şi principii asemănătoare. Dar putem rupe lanţul de a ne regăsi într-un personaj anume, cu atât mai mult dacă asta ne face să suferim.

3. Pasiune pentru dramă

Era un banc numit Dramă în căsnicie care suna cam aşa:
A venit soţul de la serviciu.
Soţia se gândeşte: „Ceva e în neregulă cu soţul meu. Nici nu m-a pupat când a intrat în casă, nici nu m-a băgat în seamă. Parcă nici nu aş exista. A trecut pe lângă mine fără să mă vadă şi în continuare nici nu se uită la mine. Oare ce-o fi având? Te pomeneşti că nu mă mai iubeşte… Şi stă aşa de îngândurat. Cred că şi-a găsit pe alta şi acum se gândeşte la ea. Soţul meu mă înşeală!”
Soţul se gândeşte: „Mă întreb, ce-o fi având motocicleta aia de nu reuşesc s-o fac să funcţioneze?”

Allan Pease ne spune că bărbaţii gândesc foarte simplu. Dacă au o problemă, se închid în ei, nu comunică problema, nici măcar cu alţi bărbaţi şi caută soluţii. Cumva li se pare că e sub demnitatea lor să ceară ajutorul sau să vorbească altora de problema lor. Dar femeile au o gândire foarte complicată. Dacă au o problemă, mintea lor o transformă într-o dramă, sau chiar într-o tragedie. Iar atunci când se întâlnesc cu alte femei, încep să îşi comunice una alteia dramele sau problemele pe care le au.

În afară de asta, femeile au o mare putere de empatie. Aşa că atunci când una povesteşte despre o problemă altor femei, toate celelalte au ochii mari de curiozitate şi feţele întristate.

Deci, atunci când femeile văd o dramă într-un film, sau telenovelă, se conectează automat la poveste şi la personaje. Parcă ar fi povestea vieţii lor. Atât de intens o trăieşte.

4. Lipsa unei activităţi

Personal n-am auzit de nicio femeie de afaceri foarte ocupată, care să petreacă poate 10-12 ore pe zi în afacerea ei, apoi să meargă acasă să-şi mai facă timp şi pentru telenovele.

În general am auzit că se uită la aceste filme femeile casnice sau cele care au un serviciu cu un program mai lejer.

5. Obişnuinţa

Dacă unor femei lipsite de activităţi importante, le propui să facă ceva, să-şi ia o slujbă, sau să demareze un proiect, s-ar putea să ai surpriza că te refuză. Se gândesc cu groază că în perioada în care ar trebui să desfăşoare acea activitate, ar pierde episoadele de la filmele ei preferate. Li se pare o tragedie să piardă serialele preferate. Unele şi-au pus un televizor şi în bucătărie, ca să nu piardă vreo secvenţă.

6. Au văzut primul episod

Suspansul este o tehnică de marketing foarte exploatată de cei ce fac filme seriale de tip telenovelă. Atunci când acţiunea ajunge în punctul culminant se termină episodul şi telespectatorul nu poate să-şi dea seama de ceea ce urmează să se întâmple. Aşa că singura soluţie este să vadă şi episodul următor.

O altă strategie de marketing foarte exploatată este şi publicitatea. Canalele de televiziune care le difuzează prezintă cele mai incitante scene din film.

Iar femeile care urmăresc acele canale de televiziune şi văd respectivele reclame, abia aşteaptă primul episod, mai ales dacă filmul se potriveşte cu intervalul orar în care sunt libere. Apoi, atenţia lor este captată pe termen lung.

Pentru un astfel de motiv, asociat cu lipsa unei activităţi importante am urmărit şi eu acum ceva ani în urmă o telenovelă românească. Dar am fost dezamăgită la final. Apoi m-am lăsat de acest obicei.

Dacă ţi-a plăcut acest articol poţi da un like sau un Share. Aştept şi un comentariu ca să aflu părerile tale.

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

CÂND O UŞĂ SE ÎNCHIDE, ALTA SE DESCHIDE

usi inchise usi deschise

Prima dată am auzit această expresie în filmul „Sunetul Muzicii” şi mi s-a părut a fi o expresie foarte interesantă şi foarte frumoasă, chiar mult mai frumoasă, decât obişnuita vorbă românească „orice şut în… e un pas înainte”. De atunci am mai auzit-o şi întâlnit-o şi în alte situaţii.

Chiar de curând am găsit-o pe unul din blogurile de dezvoltare personală, în care autorul blogului spunea că uneori suntem atât de şocaţi şi de deranjaţi de uşa care s-a închis în spatele nostru că nu o mai vedem pe cea care tocmai se deschide.

Mi se întâmplă des să aud în jur expresii precum: „Dacă mai trăia Ceauşescu…”, „Aşa ceva n-ai fi văzut pe vremea lui Ceauşescu”, „Pe vremea lui C…. toţi aveau de lucru, nu ca acuma să fie atâţia şomeri”, „Ce mai funcţionau fabricile pe vremea lui C….” etc. Eu eram copil şi adolescentă în acea vreme, dar legat de tot ceea ce am citit, situaţia şomajului este o trăsătură a lumii mondiale actuale, nu e specifică doar României, şi chiar nu-mi aduc aminte din ce punct de vedere ar fi fost mai bine decât acum.

Inerţia faţă de schimbare

Aş zice că mulţi dintre noi sunt reticenţi la schimbare şi au o anumită inerţie faţă de a accepta ceea ce e nou. Eu sunt o persoană iniţial reticentă în a accepta schimbarea, dar apoi, când se produce, îi observ beneficiile şi mă bucur de ea. De-a lungul vieţii am avut câteva experienţe de acest gen, în care situaţia s-a schimbat brusc, fără ca eu s-o pot controla, pe moment am fost dezamăgită, apoi am văzut că în noua situaţie e chiar mai bine decât ar fi fost în vechea.
Aş putea să vă dau un exemplu, din viaţa mea, în care atunci când s-a închis o uşă, s-a deschis alta care a dus într-un loc mai bun.
Am stat timp de 12 ani cu chirie în căminul unui liceu din oraş. Nu era excelent, avea baia la comun, dar aveam o cameră a mea şi chiria era ok. Eram destul de mulţumită. Mai erau câteva cadre didactice şi un inginer în cămin. În urmă cu un an şi jumătate am fost anunţaţi că nu ni se mai prelungeşte contractul de închiriere şi că trebuia să ne căutăm altceva într-un timp foarte scurt. Evident că am fost nemulţumită şi îngrijorată. Trebuia să îmi caut alt loc de cazare sau de găzduire, nu ştiam ce găsesc, unde ajung, în ce condiţii, la ce preţuri etc. Mai mult decât atât, cam şi bănuiam din ce cauză a intervenit brusc o aşa schimbare în atitudinea conducerii. Îl bănuiam pe inginerul respectiv că făcuse nişte ameninţări faţă de conducere şi când le-a picat bine celor de la conducere, ne-a dat preaviz la toţi să plecăm. Partea cea mai interesantă este că în cele din urmă am acceptat situaţia şi la foarte puţin timp după ce mi-am găsit o altă locaţie şi m-am mutat, m-am liniştit, apoi l-am cunoscut pe cel care acum este soţul meu. Când mă întâlnesc cu persoanele din cămin şi când le spun că m-am căsătorit şi aştept şi un copil sunt foarte mirate. Intr-un fel şi eu sunt, la modul foarte pozitiv. A trebuit să se închidă o uşă, pentru ca altă uşă cu altă perspectivă mult mai interesantă să se deschidă în viaţa mea.

Colierul de perle
Asta îmi aminteşte de o poveste.

Era o fetiţă de vreo 4-5 anişori şi mergea prin oraş cu mama ei la plimbare. La un moment dat, fetiţa, vede în vitrina unui magazin un colier de perle (din plastic) pe care începe să şi-l dorească. Îi spune mamei ei că şi-ar dori să i-l cumpere, dacă se poate. Mama ei se gândeşte şi apoi îi spune.
_ Aş putea să ţi-l cumpăr, dar aş vrea să te întreb ce activităţi poţi tu să faci ca să îmi plăteşti mie contravaloarea banilor pe care eu îi dau pe colier. (asta pentru că nimic nu e pe gratis, tot ce e obţinut cu uşurinţă nu e preţuit, iar părinţii buni ştiu să-şi educe copiii în această direcţie, că mai întâi ei să fi făcut ceva, să merite tot ce li se oferă).
Fetiţa s-a gândit cu ce ar putea ea să o ajute pe mama ei şi îi spune:
_ Mamă, aş putea să te ajut când eşti tu la bucătărie să îţi dau diverse lucruri la mână, aş putea să împăturesc rufele curate şi uscate ca să îţi vină ţie mai uşor să le aşezi în şifonier.
Mama a fost de acord. Fetiţa a început să o ajute şi după câteva zile mama i-a cumpărat acel colier de perle de plastic. Aşa de mult s-a bucurat fetiţa când a primit colierul, încât îl purta la gât tot timpul, chiar şi noaptea. Nu se putea despărţi de el.
Tatăl fetiţei obişnuia să îi citească seara câte o poveste. Într-o seară o întreabă:
_ Tu mă iubeşti, fetiţa mea?
_ Da tati, te iubesc foarte mult!
_Îmi dai mie colierul acela de perle pe care ţi l-a cumpărat mama?
_Oh, tăticule! Orice îţi dau, dar acest colier nu pot să ţi-l dau.
_Bine, zise tatăl cu tristeţe şi n-a mai insistat. Într-o altă seară, după ce i-a mai citit o poveste o întreabă din nou:
_Tu mă iubeşti, fetiţa mea?
_Sigur că te iubesc, tăticul meu!
_Îmi dai mie colierul acela de perle pe care ţi l-a cumpărat mama?
_Oh! zise fetiţa cu tristeţe. Orice îţi dau, tăticule, dar acest colier nu pot.
_ Bine, zise tatăl şi nu mai insistă. Mai trecu o vreme şi într-o altă seară, după ce tatăl i-a citit povestea fetiţei, aceasta îşi scoate colierul şi îi zice:
_Uite tăticule, îţi dau ţie colierul pe care mi l-ai cerut, ca să nu fii supărat că te-am refuzat, deşi atâta mi-e de drag!…
Atunci tatăl, luă colierul din mâna fetiţei lui şi scoase din buzunar un colier de perle adevărate pe care i-l dădu fetiţei.
Morala acestei poveşti este că întotdeauna o schimbare, dacă o acceptăm de bună voie, aduce cu ea daruri şi binecuvântări mai mari decât cele pe care le-am avut.

Totul se mişcă, totul se schimbă, totul se transformă

Trăim într-o lume în care nimic nu e static. Totul se mişcă, totul se schimbă, totul se transformă.
Pământul se mişcă în jurul axei sale şi apoi în jurul Soarelui, Soarele, împreună cu tot Sistemul Solar se roteşte în jurul centrului Galaxiei, iar Galaxia Calea Lactee, împreună cu toate celelalte galaxii se mişcă şi se rotesc în Univers. Dar poate că ne e mult mai uşor să vedem schimbările de la noi de pe pământ şi mai puţin pe cele din Univers. De la o lună la alta, de la un sezon sau anotimp la altul, totul din jurul nostru este supus schimbării şi transformării. Noi înşine, ne schimbăm permanent şi trecem prin diferite stadii de evoluţie şi creştere. De ce ne-am dori ca lucrurile din viaţa noastră să rămână la fel cum au fost?

Tehnica se schimbă într-un ritm ameţitor

Mi-amintesc că acum trei ani, pe când eram dirigintă la o clasă de a 8-a, m-au întrebat părinţii la o şedinţă:
„_ Doamna dirigintă, ne puteţi recomanda la ce licee să meargă copiii noştri şi ce meserii să urmeze?”
„_Doamnelor, le-am zis eu, peste cinci ani când copiii dvs vor termina liceul, cele mai căutate meserii poate că nici nu sunt inventate încă”. Şi pentru că mamele au făcut nişte ochi mari la auzul acestor cuvinte, am continuat. „Gândiţi-vă cât de repede evoluează tehnica. Acum câţiva ani nici nu se credea că internet-ul şi telefonia mobilă vor avea succes în România, cu toate acestea au devenit slujbele printre cele mai căutate şi absolvenţii de liceu sau alte persoane mai în vârstă care au vrut să se angajeze pe aceste posturi au fost nevoiţi să facă cursuri speciale de recalificare. Ce va fi peste cinci ani? Mie îmi e greu să vă spun şi să vă îndrum. Din punctul meu de vedere, învăţământul actual e mult depăşit de ceea ce cere piaţa muncii. Tot ce vă pot eu sfătui, este să lăsaţi copiii să meargă la liceul la care le place lor şi în funcţie de talentele lor şi disciplinele la care se descurcă mai bine. Nu încercaţi să-i daţi acolo unde vreţi dvs”.

Tehnica se schimbă într-un ritm ameţitor. Probabil cineva care şi-a luat un televizor performant cu plasmă cu câţiva ani în urmă, rămâne surprins şi frustrat când vede că la preţuri asemănătoare cu cele la care şi-a achiziţionat televizorul se găsesc azi televizoare smart şi cu diferite funcţii mult mai performante.

Unii zboară pe lună şi noi ne chinuim cu şurubelniţa

Soţul meu lucrează în domeniul construcţiilor şi în mod regulat urmăreşte pe net ce materiale noi au mai apărut, ce tehnici noi de lucru au mai apărut, când merge în magazinele de unelte şi scule se interesează de anumite modele, apoi le caută pe internet să vadă exact ce specificaţii au şi îşi adaptează tehnicile de lucru în funcţie de tot ce apare nou. Iar când întâlneşte câte un coleg de breaslă, care se dă meseriaş, dar e ignorant în ce priveşte pregătirea sau nu are unelte suficiente, le spune: „măi omule, unii zboară pe lună de „100 de ani” şi noi încă ne chinuim cu şurubelniţa...”

Evoluăm sau involuăm

Ascultam mai demult un CD de dezvoltare personală şi vorbitorul spunea că atât timp cât nimic nu e static, totul se mişcă şi se schimbă, nici noi oamenii nu rămânem pe loc sau la fel. Toate persoanele trec printr-un proces de schimbare. Fie ne schimbăm conştient mentalitatea spre evoluţie şi supravieţuim tuturor proceselor de schimbare care intervin, fie involuăm (chiar dacă noi credem că rămânem la fel) şi murim. Este alegerea fiecăruia dintre noi.

Tu ce alegi?

Ce fel de persoană eşti?

Cum reacţionezi la schimbare?

Îţi schimbi doar televizorul de pe perete cu bani de la bancă sau îţi schimbi modul de a gândi?

Dacă ţi-a plăcut articolul poţi da un like sau un share să-l vadă şi prietenii tăi. Dacă ai întrebări sau vrei să comentezi ceva, aştept părerea ta pe http://fanautodidact.ro

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

NU TE GRĂBI SĂ ÎMPARŢI JUDECATA ŞI MOARTEA!

pistol

_ “E ceva acolo jos! zise Frodo luând loc lângă Gandalf. Călătoreau de vreo trei zile prin Minele Moria şi ajunşi la o răscruce, se odihneau cât timp Gandalf încerca să-şi amintească drumul corect.
_ E Gollum. îi răspunse Gandalf
_ Gollum!!!
_ Ne urmareşte de trei zile, continuă Gandalf
_ Inseamnă că a scăpat din temniţa din Bara-Dur, zise Frodo îngrijorat.
_ A scăpat sau a fost lăsat să scape. Urmăreşte Inelul. Iubeşte şi urăşte Inelul aşa cum se iubeşte şi se urăşte pe sine. Niciodată nu va scăpa de dorinţa de a-l avea.
_ Păcat că Bilbo nu l-a omorât atunci când a avut şansa.
_ Păcat!? Nu e niciun păcat că Bilbo l-a lăsat să trăiască. Dimpotrivă, lui Bilbo i-a fost milă să-l omoare. Sunt unii care merită să moară şi trăiesc şi alţii care merită să trăiască şi mor. Poţi tu să judeci asta? Nu te grăbi să împarţi judecata şi moartea căci nici cei mai înţelepti nu pot vedea totul. Inima îmi spune că înainte ca totul să se sfârşească, Gollum va mai avea un rol de jucat în povestea asta, spre bine sau spre rău. Aşa că mila lui Bilbo ar putea hotărî destinele multor oameni.” (Filmul Stăpânul Inelelor – Frăţia Inelului)

Daca mergem la finalul poveştii, în cea de-a treia parte a filmului, constatăm că Gandalf a avut dreptate şi Gollum chiar a mai avut un rol esenţial în această poveste. Că Frodo, odată ajuns la capătul călătoriei, fascinat şi hipnotizat de inel şi-l pune pe deget şi declară că Inelul este al lui. Atunci e atacat de Gollum care îi muscă şi rupe degetul cu tot cu inel şi inelul trece în posesia lui Gollum. Intre cele doua personaje se iscă o luptă, iar Gollum cade în prăpastia plină cu lavă având inelul asupra lui.

N-o să mă apuc să povestesc filmul Stăpânul Inelelor cu atât mai mult cu cât poate fiecare a văzut filmul, şi cunoaşte povestea. Şi la fel de probabil ca te gândeşti, că e normal să fi fost aşa, doar e film şi trebuia să fie concepută povestea cu un happy-end, cu un înţelept care poate vedea şi prevedea multe, etc.

Pentru că eu sunt o mare devoratoare de filme şi acesta este în mod categoric filmul meu preferat, această replica m-a impresionat ori de câte ori am revăzut filmul şi mi-a rămas în minte.

Mi se întâmplă uneori în actul de predare la clasă să mă leg de anumite filme pe care eu le-am văzut şi să-i întreb şi pe elevi dacă le-au văzut, căci le pot explica mai uşor fenomenul care se leagă de ceea ce predau. Iar ei îmi răspund că nu le-au văzut. Atunci, logic, îi întreb la ce fel de filme se uită ei? Unii mi-au răspuns că se uită la filme de acţiune. Îi întreb ce au învăţat din acele filme? Cineva mi-a răspuns: „Că ăia buni îi omoară pe ăia răi”, iar eu nedumerită întreb: „Şi care-i diferenţa dintre ei, de vreme ce şi unii şi alţii omoară oameni?”, „Păi nu, Doamna, că ăia răi fac fapte rele şi ăia buni îi împuşcă pe ăia răi”, „dar cine poate să spună ca ăia sunt răi şi după ce criterii? Si ceilalţi cum pot fi consideraţi buni de vreme ce ucid alţi oameni? Adică eu nu văd nicio diferenţă între ăia buni şi ăia răi, de vreme ce acelaşi gen de acţiuni îi caracterizează şi pe unii şi pe alţii”….

Acum, daca ne întoarcem la viaţa reală, de câte ori nu-i judecăm pe oamenii din jur şi îi încadrăm la „buni” sau „răi” după faptele şi acţiunile lor exterioare? De câte ori nu blestemăm pe cineva, doar pentru că acea persoana ne-a rănit (fizic sau emoţional)? Mie personal, nu îmi stă în caracter să blestem, dar de judecat pe alţii am judecat. Si uneori ceea ce judecam şi criticam la alţii, ajungeam să observ la mine.

Şi ştiu că în Biblie spune că „nu judecaţi ca sa nu fiţi judecaţi, Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecat” (Matei 7, 1-2) însă nu mă puteam stăpâni.

Dar secvenţa relatată mai sus din filmul Stăpânul Inelelor mi-a deschis ochii asupra unui aspect.

O să te rog şi pe tine să faci acelaşi exerciţiu de imaginaţie pe care l-am făcut şi eu, plecând de la aceasta secvenţa de film care m-a luminat.
Imaginează-ţi că trăim acum 2000 de ani, pe vremea în care Împăratul împăraţilor, Iisus Hristos intra triumfal în Ierusalim. Vine de la Betania unde îl înviase pe Lazăr şi e însoţit de cei 12 ucenici ai săi. Pentru că trăim în acele vremuri, nu ştim ce urmează să se întâmple, aşa cum nu ştim ce urmează să se întâmple peste o oră sau o zi în viaţa noastră. Noi putem să ne programăm, putem să ne gândim ce vrem să facem sau să se întâmple, dar nu putem şti cu siguranţă 100%, oricât de pozitiv am gândi noi. Deci nu ştim că peste câteva zile acelaşi Iisus care azi intra triumfal în Ierusalim e vândut şi apoi răstignit. Pur şi simplu nu ştim. Dar în acea zi ne întâlnim cu două personaje. Cu Iuda Iscarioteanu, care face parte din ceata de 12 ucenici ai lui Iisus Hristos şi cu Talharul cel de-a dreapta (care avea să fie răstignit de-a dreapta Mântuitorului Iisus, dar, repet, noi nu ştim asta). Analizând faptele lor exterioare din acea zi sau din zilele anterioare, câţi dintre voi ar crede că Iuda se află pe drumul cel bun către mântuire şi nu i-ar da nicio şansă tâlharului?

Mărturisesc că judecând după aspectele, faptele şi acţiunile exterioare cunoscute, aş tinde să cred ca Iuda e pe drumul cel bun şi că tâlharul nu are nicio şansa să intre în Rai.

Dar pentru că, de fapt, trăim la 2000 de ani după cele ce s-au întâmplat ştim că nu Iuda a gustat din dulceaţa Raiului, ci tâlharul pentru că în ultimele secunde ale vieţii lui a auzit glasul chemării lui Dumnezeu şi a conştientizat că el îşi merita soarta şi şi-a cerut iertare (s-a pocăit de cele făcute), în timp ce Iuda a fost cuprins de disperare şi s-a sinucis.

Aşa că mă întorc şi întreb? Putem noi să judecăm alte persoane că sunt bune sau rele doar după acţiunile exterioare? Putem noi să hotărâm că unii merită să moară sau alţii merită să trăiască? După ce criterii? De unde ştim că poate în ultimele secunde ale existenţei lor cei care merită să moară nu aud glasul chemării lui Dumnezeu şi ajung în Rai, iar cei care toată viaţa s-au străduit să fie modele de „perfecţiune” nu ajung la un moment de disperare şi pierd totul? Cu ce drept ne permitem noi să-i judecăm pe alţii şi să decidem că unii merită să trăiască şi alţii să moară?

După ce am conştientizat mesajul pe care mi l-a transmis secvenţa de film din Stăpânul Inelelor, mă străduiesc să îmi suprim gândurile de judecată îndreptate împotriva altor oameni.

Poate nu reuşesc întotdeauna, pentru că e posibil să mai uit ce mi-am propus, dar un obicei se poate schimba prin hotărârea de a înlocui în mod conştient acţiunile acelui obicei cu alte acţiuni. Deci dacă eu obişnuiam să judec oamenii, trebuie ca în mod conştient, atunci când apare un astfel de gând al obiceiului vechi, să îl îndepărtez şi să mă gândesc că poate persoana pe care eu o judec are un anumit motiv de face acea acţiune.

Şi că nu ştiu ce planuri are Dumnezeu Creatorul şi că poate, acea persoana e mai bună înaintea Lui decât mine. Cu siguranţă Dumnezeu o iubeşte şi o accepta aşa cum este. La fel trebuie să fac şi eu.

 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă un like sau un share să-l citească şi prietenii tăi.

Aştept şi un comentariu pe blog sau întrebări dacă ai.

 

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!

 

 






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

CĂRŢI CITITE

biblioteci

Psihologie

NLP

Relatii -Comunicare

Motivational

  • Noah Blumenthal Fii tu eroul Povestea unei persoane frustrate care este pusa sa empatizeze cu alte diferite persoane din jur si schimbarea pe care i-a produs-o aceasta empatie.
  • Paul Zane Pilzer Noua revolutie a bunastarii Industria alimentara ne imbolnaveste, industria farmaceutica si medicina traditionala nu mai trateaza ci ne ofera medicamente care ne fac dependenti de ele si care trateaza doar simptomele bolii, nu si cauzele ei. Industria de wellness ia avant si va ajunge in viitorul apropiat la 10 trilioane de dolari.
  • Spencer Johnson Cine mi-a luat cascavalul? O fabula despre trei soareci si trei oameni care mananca cascaval intr-un labirint. Intr-una din zile cascavalul a fost mutat. Soarecii au plecat in cautarea noii locatii a cascavalului. Ce vor face oamenii?
  • Jim Dornan si John Maxwell Echipat pentru succes – 10 pasi catre succes

Emotional

Gandire pozitiva

Managementul timpului

Financiar

  • Robert Kiyosaki Cadranul banilor Sunt patru cai prin care oamenii castiga bani: ca angajat, ca liber profesionist, ca proprietar de afaceri si ca investitor. Tipuri de investitori.
  • Joey Reiman Gandesc, deci castig. Ideile inseamna bani. Cum progresul societatii s-a realizat pe baza unor idei.
  • Burke Hedges Conducta de milioane Paulo si Bruno erau doi veri care aveau ambitii si visuri marete pe cand erau copii. Ajunsi adulti au fost angajati de batranii satului sa care apa cu galeata din munte, pana la un rezervor in sat. Totul este extraordinar, dar unul se gandeste ce-o sa se intample cu venitul lui daca se imbolnaveste?
  • Burke Hedges Afacerea-de-vis.com Cum sa ne folosim eficient de puterea internetului pentru a avea o afacere de vis. Criteriile unei afaceri de vis.
  • Burke Hedges De la lectură la bani

Leadership

Sanatate

 

 

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!

 

 






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

RECUNOŞTINŢĂ VERSUS NEMULŢUMIRE

images

Acum în perioada Paştelui am remarcat că pentru aceleaşi servicii unii oameni au sentimente de recunoştinţă în timp ce alţii au o profundă nemulţumire legat de tot ceea ce beneficiază.

Pot să spun că în general, toţi ne dorim să fim liberi de la muncă în prima zi de Paşte, să ne petrecem timp cu familia şi cu cei dragi, să mergem la pădure, să plecăm din localitate. Şi asta cu atât mai mult cu cât este zi naţională. Cu toate acestea, sunt oameni care în aceste două zile libere muncesc (fie la solicitarea angajatorului, chiar de este el patron sau stat, fie din voinţă şi alegere proprie), dar care ne asigură nouă nişte servicii cu ajutorul cărora putem avea viaţa mai uşoară şi mai frumoasă.

Vorbesc aici de servicii precum funcţionarea spitalelor, a centralelor electrice şi industriale, a radio-televiziunilor, a mijloacelor de transport în comun urban şi interurban, a poliţiei, a unor magazine cu program non-stop etc. Nu mai vorbesc de cei care au job-uri în turism şi industria hotelieră, cei care lucrează la restaurante, cei care oferă spectacole şi alte activităţi de divertisment. Spuneam că fie la solicitarea angajatorului, fie sunt persoane interesate să muncească în aceste zile libere, cert este că noi cetăţenii beneficiem de nişte servicii care ne ajută să avem o viaţă frumoasă şi să nu ne întoarcem în epoca primitivă în aceste zile de sărbătoare. Să ne gândim numai ce s-ar întâmpla dacă nu am avea curent electric în aceste zile. Ni s-ar strica mâncarea pentru care ne-am chinuit câteva zile înainte de Paşte, asta înseamnă că ar trebui să stăm să gătim, nu am reuşi să ne distrăm, să ascultăm muzică, să mai vizionăm un program preferat la televizor etc.

Dar n-o să mă refer la cei care lucrează la producţia şi asigurarea bunei funcţiuni a energiei electrice. Am ajuns să mă gândesc la acest aspect în urma unei experienţe pe care am trăit-o în aceste zile de Paşte. O să tratez subiectul din cel puţin trei puncte de vedere.

Viziunea mea: În prima zi de Paşte ne-am propus să ajungem la ţară, dar cum nu avem maşina noastră personală, suntem dependenţi de mijloacele de transport în comun interurban. Nu aveam numărul niciunei maşini care asigură transportul între oraşele Galaţi şi Tecuci, aşa că primul lucru pe care l-am făcut a fost să sun la ţară să întreb dacă circulă maxi-taxi pe ruta menţionată. Am aflat că circula, dar mai rar. Pentru mine a fost o veste bună. Am considerat că e un motiv de recunoştinţă, că aceşti oameni muncesc în prima zi de Paşte pentru a ne asigura nouă un serviciu. Şi nu ştiu dacă sunt plătiţi suplimentar pentru asta.
Ajunsă în staţia de maxi-taxi am aflat că maşina care ne-a luat pe noi era ultima pe acea zi. Şi m-am gândit că mai am un motiv de recunoştinţă. Am cunoscut o mamă cu fiica ei care veneau de la spital, unde îşi vizitase mama/bunica internată şi m-am gândit că şi ele (deşi nu erau conştiente) aveau un motiv de recunoştinţă. În afară de asta, am prins nişte locuri mai în faţă aşa că nu am fost zdruncinată prea tare şi sarcina mea nu a avut de suferit, cum s-ar fi întâmplat dacă ocupam loc mai în spate pe roată. Şi pentru mine ăsta a fost un alt motiv de recunoştinţă.
Acuma, poate că eu am fost binecuvântată şi am avut doar motive de recunoştinţă. Aşa că o să încerc să fac o descriere a ceea ce cred eu că gândeau ceilalţi, în funcţie de modul în care se exprimau.

Viziunea şoferului: Având în vedere că era ultima cursă care se realiza între aceste două oraşe, şoferul a oprit şi a luat pe toţi care erau pe marginea şoselei şi solicitau să fie luaţi. Cred că din punctul lui de vedere, ajuta mai multe persoane să ajungă la destinaţie, chiar dacă maşina era mai aglomerată şi el câştiga ceva mai mulţi bani. Iar unii călătoreau pe distanţe scurte aşa încât, atunci când făcea staţie, cel mai adesea unii coborau şi alţii urcau. Cred că şi misiunea lui era împlinită. A pus serviciul lui la dispoziţia a câteva zeci de oameni care au ajuns la destinaţie sănătoşi, întregi în prima zi de Paşte.

Viziunea călătorilor care stăteau în picioare: Deşi s-au bucurat că pentru ei a oprit şoferul şi i-a luat, au început să fie nemulţumiţi că opreşte să-i ia şi pe alţii şi că maşina era destul de aglomerată. Plus că fiind frumos afară, temperatura era în creştere în maşină şi se transpira destul de abundent. Fiecare (aproximativ) gândea: „iar opreşte? Îi mai ia şi pe ăştia? Deja e maşina full. Unde mai încap şi ăştia? Ne cară ca pe sardeluţe”. De unde ştiu? Pai m-a fulgerat şi pe mine un asemenea gând cu toate sentimentele mele de recunoştinţă. Adică, ştiţi, fiecare după ce-şi vede sacii în car nu se mai gândeşte la cel de lângă el. Nu-i pasă decât de propria persoană. Mai mult decât atât, a fost şi o persoană care s-a certat cu şoferul, pentru că într-o localitate în care a oprit şi a făcut staţie, o femeie nu a coborât acolo unde a oprit şoferul ci a cerut staţie, cam la 100 de metri depărtare de locul unde făcuse staţie. Şoferul s-a supărat că fiecare cere să fie lăsat în propria poartă. Ea a spus că a plătit deja pentru asta, a făcut gălăgie şi l-a ameninţat că îi ia numărul de la maşină şi îl reclamă.
Nu am idee cum aş fi reacţionat eu dacă aş fi fost în locul ei. Poate că însărcinată în luna a 9-a cum sunt, şi pentru mine ar fi contat dacă m-ar fi lăsat cu 100 metri mai departe decât m-aş fi aşteptat. Dar şoferul nu are de unde să ştie ce probleme are fiecare pasager. Pe de altă parte mi s-a părut că acea femeie considera că merită serviciu respectiv, doar pentru că a plătit pentru el. Nu s-a gândit nicio clipă că acel şofer şi-a sacrificat ziua de Paşte ca să ne ofere nouă un serviciu. Oricum, cred că dacă încercăm să dăm dovadă de înţelegere şi empatie lucrurile ar decurge normal, fără scandal.

Poate că acum, eu încerc să văd doar partea plină a paharului, dar mă gândesc că de ceva vreme aud în jurul meu persoane care în mod constant se plâng de ceva. Şi nu doar de oameni şi de acţiunile lor imperfecte. Se plâng inclusiv de vreme, inclusiv de Dumnezeu. Dacă e frig, se plâng că e prea frig şi abia aşteaptă să se încălzească. Când se încălzeşte se plâng că Soarele e prea puternic şi li se face rău de la atâta căldură, dacă plouă se plâng că e vremea prea urâtă. Permanent au motive să se plângă şi să fie nemulţumite. Dar ştiţi ce cred? Că fiind permanent nemulţumite, aceste persoane trăiesc viaţa ca pe un chin. E posibil ca şi eu să fac parte din când în când din categoria lor şi atunci parcă lucrurile merg mai greu. Dar am perioade când mă gândesc că dacă am un singur motiv să fiu recunoscătoare într-o zi, viaţa decurge deja mai frumos şi chiar aşa şi e.

Tu din ce categorie faci parte?
Ai măcar un singur motiv pe zi să te consideri o persoană binecuvântată şi pentru care să fii recunoscătoare?
Sau ţi se pare că toţi oamenii sunt imperfecţi şi nu-şi fac datoria la timp şi cum ar trebui? (Evident toţi cu excepţia ta. Tu eşti perfect aşa cum eşti). Şi că tot ce fac alţii merită doar criticat şi blamat?
În care tabără te vezi?
Unde crezi că e mai bine pentru tine?

Aştept un comentariu la acest articol pentru că vreau să aflu şi părerea ta.

M-aş bucura şi dacă ai distribui mai departe acest mesaj folosind reţelele de socializare.

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

IUBIRE ŞI IERTARE

 

_Dacă ai suficientă dragoste, eşti cel mai

Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3, 16)

Dumnezeu-Fiul care era fără de păcat, fără de pată, şi se iubea pe sine şi pe noi, s-a sacrificat pentru noi, miliardele de oameni care vieţuim pe pământ, ca să ne salveze. Dar eu nu o să-ţi vorbesc despre acest tip de iubire.
În această zi, în prag de sărbătoare, am ales un subiect de discuţie cu mine şi cu tine despre cum văd eu iubirea şi iertarea. Pentru că auzim adesea cuvinte de iubire din partea celor dragi, sau de iertare, dar de multe ori numai în perioada sărbătorilor.
Şi în rest? Nu ne mai iubim? Nu ne mai iertăm? Trăim în restul anului doar cu sentimente de dezgust, de ură, de răzbunare, de nepăsare, iar când vin Sărbătorile (Crăciun sau Paşte) începem să ne gândim la cei pe care trebuie să îi iubim şi să-i iertăm?

1. IUBIRE
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 19; Marcu 12, 30-31)

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dar pe tine cum te iubeşti? Da. Ai citit bine. Pe tine cum te iubeşti? Sau, pe tine te iubeşti? Spre acest gen de iubire vreau să vorbesc astăzi pentru că nu poţi oferi ceva ce nu ai. Sau cu alte cuvinte, dacă farfuria ta e goală, cum ai putea să-i ajuţi pe alţii?
Mulţi ar fi tentaţi să spună că ei se iubesc pe ei şi poate că unii şi reuşesc să o facă dar cu siguranţă că nu toţi. De ce cred asta? Pentru că mulţi dintre noi avem obiceiuri proaste care duc la degradarea vieţii proprii. Şi atunci cum putem spune că ne iubim pe noi înşine?

Ce obiceiuri ai?

Câţi dintre noi nu au obiceiuri precum: fumat, consum de alcool, câteva cafele pe zi, consum iraţional de ciocolată sau dulciuri, consum de energizante, mâncare în exces, mâncare de tip fast-food. Ce legătură are mâncarea cu iubirea de sine? Păi aş zice că are. Dacă mănânci mai mult decât ai nevoie pentru că, mai ales în aceste zile de sărbătoare, când ai masa plină şi ai de toate gătite, parcă ai vrea să mănânci măcar câte „puţin” din toate. Da ştiu că ai văzut la televizor reclame la diferite pastile care îţi spun că poţi mânca şi ciorbă şi jambon şi sarmale şi friptură şi tort şi tot ce mai vrei tu că poţi rezolva problema digestiei doar cu o singură pastilă. Oare? Eu nu spun că acele pastile nu-şi fac treaba. N-am luat niciodată. Mă întreb însă, acele pastile îşi fac treaba doar pe termen scurt sau şi pe termen lung. Pe termen lung, care va fi efectul, acestor mese copioase urmate de pastile de digestie, asupra sănătăţii tale? Oare nu cumva îţi distrugi ficatul şi fierea şi alte organe interne? Asta înseamnă că te iubeşti? Păi dacă te iubeşti, de ce îţi distrugi sănătatea? Şi dacă mănânci „până dai cu degetul” pentru că e sărbătoare şi vrei să te bucuri de toate şi ajungi cu intoxicaţie alimentară la spital, înseamnă că te iubeşti? Apoi te plângi că eşti bolnav şi îl acuzi pe Dumnezeu pentru „crucea pe care o duci”. Ţi-ai făcut-o singur prin toate obiceiurile prin care îţi baţi joc de sănătatea pe care ţi-a dăruit-o Dumnezeu.
Sau poate, eşti o persoană care are un ten acneic. Şi te uiţi în oglindă, descoperi un coş, te apuci să îl killăreşti, apoi mai descoperi şi alte 1-2 -5-10 „coşuri” şi sari şi pe ele. Şi în câteva minute arăţi de parcă ai fi avut un atac subit de ţânţari asupra feţei tale. Dacă ăsta îţi este obiceiul (pe care eu l-am avut foarte mulţi ani şi din când în când îl mai practic, dar nu mai e obicei) oare nu-ţi baţi joc de frumuseţea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu?
Te las pe tine să descoperi ce alte obiceiuri ai prin care îţi distrugi sănătatea sau îţi baţi joc de darurile primite de la Dumnezeu. Eu am vorbit de cele de care m-am făcut ani de-a rândul şi ocazional încă mă mai fac vinovată.

Ce cuvinte îţi spui?

Ce cuvinte îţi spui atunci când faci diferite greşeli? Îţi spui că eşti un idiot, prost, un dobitoc etc? (Apropo, toate întrebările se pot pune şi la genul feminin) Ce vorbeşti tu cu tine? Îţi spui că oricine poate face greşeli şi ca fiinţă umană eşti supus greşelii, sau îţi spui cuvinte dure? Dai dovadă de îngăduinţă şi cauţi să înveţi din greşeala comisă sau de apostrofare şi pedeapsă? Cineva îmi spunea că pe noi înşine avem tendinţa să ne iertăm cel mai rapid. Oare? Sau doar ne păcălim că ne iubim şi ne iertăm atunci când vrem să ne dezvinovăţim şi să plasăm vina asupra altcuiva pentru că de fapt refuzăm să învăţăm lecţia din greşeala comisă? Oare nu cumva căutăm să ne liniştim conştiinţa vinovată cu unul dintre obiceiurile enumerate sau descrise mai sus? Şi atunci cum ne iubim pe noi înşine?

Descoperă-ţi limbajele iubirii şi iubeşte-te!

Ca să te iubeşti pe tine, trebuie să îţi accepţi toate greşelile pe care le faci şi să înveţi lecţia din ele pentru a te corecta altă dată. Şi să îţi spui cuvinte de iubire şi încurajare în fiecare zi. Să te mângâi, să te iubeşti prin acele limbaje de iubire ale tale. (pentru asta îţi recomand cartea Cele cinci limbaje ale iubirii de Gary Chapman). Nu aştepta să te iubească altcineva. Trebuie să te iubeşti tu mai întâi. Îţi plac cuvintele de încurajare? Oferă-ţi-le ţie apoi vei şti să le spui şi altora. Limbajul tău de iubire e dat de cadouri? Fă-ţi tu cadouri apoi vei şti să oferi şi altora. Apoi, în funcţie de limbajele de iubire ale celor de lângă tine, îi poţi iubi şi pe ei aşa cum te iubeşti pe tine. Oferindu-le şi lor din bogăţia iubirii tale.

2. IERTARE
O să încep discuţia despre iertare cu două poveşti.

O familie creştină

Într-o tânără familie de creştini practicanţi (majoritatea suntem creştini, dar puţini şi practicăm şi aplicăm principiile creştine) erau doi fraţi de câţiva ani. În una din zile s-au certat şi supărat unul pe celălalt. Când a venit seara şi se pregăteau de rugăciune, mama îi spune fiului mai mare: „Acum trebuie să îl ierţi pe fratele tău că spunem rugăciunea Tatăl Nostru şi ştii că spunem „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, iar dacă tu nu îl ierţi pe fratele tău şi mori în noaptea asta o să ajungi în iad”. Fiul cel mare îl iartă pe fratele lui mai mic, iar după ce se termină rugăciunea şi mama a plecat din cameră îi spune fratelui pe care tocmai îl iertase: „Te-am iertat, dar dacă nu mor în noaptea asta, ce-ţi fac eu mâine…”

Doi călugări la drum

Doi călugări mergeau pe drum ca să ajungă la mănăstirea în care îşi făceau pravila. La un moment dat au ajuns la un râu pe care trebuiau să-l treacă cu piciorul prin vad deoarece nu era pod. Lângă malul râului era şi o tânără care voia să treacă dincolo, dar se temea. Atunci, unul din cei doi călugări a luat femeia în spatele lui şi aşa a trecut-o dincolo, după care a lăsat-o să plece în treaba ei, în direcţia ei. Al doilea călugăr a fost mai întâi surprins de gestul primului călugăr, pentru că conform jurămintelor făcute ei nu aveau voie nici să se uite cu atât mai puţin să se atingă o femeie. Dar nu a avut curajul să-i atragă atenţia primului călugăr. Aşa că gândul lui de surpriză s-a transformat în judecată, apoi în mânie. Şi pe măsură ce mergeau şi se apropiau de mănăstire, respiraţia celui de-al doilea călugăr devenea tot mai rapidă, el, însuşi era mai tulburat, mai plin de furie. Primul călugăr îl întreabă: „Ce se întâmplă, frate? Nu te simţi bine? Văd că te tulbură ceva.” „Cum să nu mă tulbure, spune al doilea călugăr, când te-am văzut ce ai făcut. Conform jurămintelor noastre noi nu avem voie nici să ne uităm la o femeie şi tu ai făcut mai mult de atât, ai atins-o şi ai trecut-o în braţe peste râu”. „Frate, spune primul călugăr, eu doar am trecut-o râul şi i-am dat drumul, dar tu ai cărat-o în cârcă până aici”.

Te-a amuzat prima poveste? Te-ai gândit că şi noi de multe ori, atunci când iertăm punem condiţii. „Te iert, cu condiţia să nu mai faci”. Dacă citim Biblia aflăm că trebuie să iertăm semenilor noştri nu doar odată ci „de şaptezeci de ori de câte şapte”, adică la infinit.
Dar despre a doua poveste, ce zici? Câţi dintre noi nu purtăm poveri grele pentru că îi judecăm pe semenii noştri şi nu-i putem ierta pentru ceea ce ne-au făcut nouă personal sau pentru că au încălcat un anumit principiu sau o anumită lege? Şi povara creşte cu fiecare persoană pe care nu o putem ierta. Îmi imaginez o persoană care nu poate ierta pe nimeni cum cară greutatea tuturor persoanelor pe care nu le poate ierta. Habar nu are că asta îl ţine pe loc să nu poată înainta în viaţă. E ca o persoană care aleargă pe o maşină de alergat pe bandă, dar fără să ajungă nicăieri pentru că nu se deplasează.
Ai simţit vreodată ce înseamnă să ierţi din toată inima pe cineva? Cum simţi că ţi se duce o mare piatră de pe inimă? Şi tu te eliberezi şi te simţi uşor/uşoară de parcă pluteşti.
Dar nu numai pe semenii tăi trebuie să-i ierţi ca să te eliberezi, ci şi pe tine. Da. Am zis bine. Trebuie să te ierţi pe tine. M-am dus la spovedanie spunând un păcat pe care îl spovedisem, nu-l mai repetasem dar pentru că fusese constant în mintea mea, aveam impresia că nu merit să primesc iertarea şi duhovnicul m-a certat. Mi-a zis că nu aveam încredere că Dumnezeu mă poate ierta şi asta pentru că Eu nu mă puteam ierta.
De când am început să citesc cărţi de dezvoltare personală, am încetat să mă mai cert pentru fiecare greşeală şi să mă întreb ce pot învăţa din greşeala respectivă. Ce lecţie îmi oferă? Poate că nu învăţ lecţia imediat, şi repet greşeala. Dar am învăţat că vina şi responsabilitatea e doar a mea. Oricum, e important să realizăm că toţi greşim, că nimeni dintre muritori nu e perfect sau lipsit de greşeală şi de câte ori greşim să încetăm a ne mai spune cuvinte de ocară. Pe un material de dezvoltare personală am aflat că poţi practica iertarea zilnic, după cum urmează:

  •  Luni te ierţi pe tine pentru tot ce ai greşit toată viaţa şi în săptămâna ce a trecut
  •  Marţi îţi ierţi părinţii şi fraţii şi surorile
  •  Miercuri îţi ierţi rudele mai apropiate sau mai îndepărtate
  •  Joi îţi ierţi prietenii
  •  Vineri (luând exemplul lui Iisus Hristos) îţi ierţi duşmanii şi pe cei ce-ţi fac rău
  •  Sâmbătă îţi ierţi strămoşii cei adormiţi ale căror păcate se răsfrâng şi asupra vieţii tale
  •  Duminică ierţi pe toată lumea. Faci pace cu tot Universul.

E greu să urmezi un astfel de program de iertare? Sigur că e. Pentru că cere disciplină şi orice activitate nouă care ne solicită disciplina e greu de îndeplinit. Mai mult decât atât parcă, atunci când vrem să iertăm, mai tare ne aducem aminte de greşelile celor pe care vrem să-i iertăm, aşa încât în loc să iertăm, de multe ori mai tare ne otrăvim şi ne împovărăm.
Dar fiecare îşi găseşte calea şi metoda proprie prin care să se elibereze de poverile pe care le cară.
Vă urez un Paşte fericit plin de iubire şi iertare!

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

EXPERIENŢELE PERSONALE SUNT CA NIŞTE LENTILE DIVERS COLORATE

„Ce te face să fii altfel decât toți ceilalți oameni de pe această planetă? O sursă extrem de importantă a unicității este experiența proprie. Tot ceea ce ai făcut vreodată nu este înregistrat doar în memoria conștientă, ci și în sistemul nervos. Tot ceea ce ai văzut vreodată, ai auzit, ai atins, ai gustat sau ai mirosit intră în imensul depozit care este creierul nostru. Aceste amintiri conștiente și inconștiente se numesc corelații. Pe acestea ne bizuim când facem judecăți de valoare, între care cele mai importante sunt cele referitoare la cine suntem și de ce suntem în stare.”

Anthony Robbins

Noi privim diferitele evenimente din viaţa noastră în funcţie de experienţele anterioare pe care le-am avut, vis-a-vis de întâmplări asemănătoare.

De foarte multe ori, fiecare experiență are atașată o încărcătură emoțională, care dă putere sau restricționează persoana de a mai trăi situații asemănătoare.

Aşa încât dacă o experienţă a fost încununată de succes, o vom mai repeta, dar dacă a avut un efect traumatizant asupra noastră s-a putea să avem reticenţe în a o mai repeta sau a mai accepta vreun alt eveniment care ar putea să aibă aceleaşi consecinţe.
Din acest punct de vedere, consider că gândim, simţim şi acţionăm diferit unii faţă de alţii.
De exemplu, discutam cândva mai multi profesori în legătură cu permiterea elevilor în timpul orelor de curs să iasă din sala de clasă spre a merge la toaletă. Eu am afirmat, foarte vehement, că nu le dau voie să iasă din clasă, că pentru asta au pauza. Plus că, aşa spune şi regulamentul şcolar, iar un alt coleg a afirmat la fel de vehement că el le permite şi a adus următorul argument: „Dacă nu ieşi tu, s-ar putea să faci pe tine şi să ieşim noi, aşa că mai bine du-te!”. S-ar părea că acest profesor, a paţit-o odată, că un elev, (probabil din cauza fricii sau poate a unei boli personale, sau poate din ambele cauze) s-a scapat pe el în clasă şi au fost nevoiţi să iasă toţi din sală.
Eu, la rândul meu am argumentat la fel de vehement, că pe când eram în primii ani de învăţământ şi locuiam într-un cămin de elevi, am mers într-o dimineaţă la toaleta în timpul orelor de curs ale celor din cămin, şi din cabina alăturată am auzit doi elevi care aveau contact sexual. M-am îngrozit de ceea ce se poate întampla în timpul orelor de curs şi că noi profesorii avem o mare responsabilitate. Apoi în altă zi, în timp ce eram la cursuri, unei eleve i s-a aprins telefonul în bancă, s-a uitat la el apoi şi-a cerut voie la toaleta. De atunci nu mai permit nimănui, nici măcar celor de la clasele mici să meargă la toaletă in timpul orelor de curs. La urma urmei, disciplinarea lor trebuie să înceapă de la clasele mici şi să ştie că trebuie să respecte nişte reguli. Evident, mai fac şi excepţii. Dacă văd că elevul prezintă simptome că i-ar fi rău… îl las să meargă.
Două persoane, două perspective diferite asupra aceluiaşi aspect.

Experienţa respectivă a produs o emoţie diferită la persoane diferite care duce la deosebiri în gândire, simţire şi acţuni ulterioare. E ca şi când am vedea aceeaşi experienţă cu lentile colorate diferit.
Acest lucru mă face să mă gândesc la filmul „Comoară Naţională” în care personajele principale: Nicolas Cage, Justin Bartha şi Diane Kruger ajung să fie implicate în furtul Declaraţiei de Independenţă a SUA, pe spatele căreia căutau indicii preţioase despre o comoară de mari proporţii. Printre indicii, găsesc o pereche de ochelari cu trei rânduri de lentile: galbene, albastre şi verzi. La inceput s-au uitat pe spatele Declaraţiei de Independenţă doar prin lentilele galbene ale ochelarilor şi au văzut un anumit lucru, Apoi, accidental s-au uitat prin două rânduri de lentile şi au văzut altceva pe spatele Declaraţiei de Independenţă, iar când s-au uitat prin toate cele trei rânduri de lentile au văzut imaginea completă, de ansamblu, care ascundea harta comorii.

Revenind la experienţele noastre strict personale legate de un anumit eveniment, parcă am privi acel eveniment prin lentile diferit colorate şi evident că vedem lucrurile din perspectivă proprie, practic vedem altceva decât cel care le vede printr-o lentilă de altă culoare decât lentila noastră. Dar putem oare să combinam şi noi lentilele şi să vedem lucrurile şi din perspectiva celuilalt? Absolut!

Chiar îmi amintesc că o prietena îmi povestea despre o experienţă din cabinetul psihoterapeutei ei, în care psiholoaga a pus-o să povestească o întâmplare din punctul ei de vedere, apoi a trimis-o în alt colţ al încăperii, iar de acolo să privească şi să asculte tot ce spusese ea mai devreme, dar nu ca o persoană care trăieşte efectiv întâmplarea, ci, ca o persoană care ascultă povestea şi ce parere îşi face despre întâmplare, despre povestitoare, despre limbajul trupului, tonalitatea vocii povestitoarei şi dacă e corect cum a reacţionat. A mutat-o în cele patru colţuri ale cabinetului cerându-i ca în povestea respectivă să joace rolul altui personaj şi să vadă lucrurile din punctul de vedere al lor, al noilor personaje, şi nu al ei propriu. Evident că a realizat că sunt patru aspecte total diferite pentru aceeaşi întâmplare pe care o trăise ea.
Am incercat si eu o experienţă asemanatoare citind un Manual de NLP, astfel încât la o întâmplare trăita şi simtită din punctul meu de vedere să fiu nevoită să ies din pielea personajului meu şi să mă văd prin ochii altor persoane cu care am discutat sau a unor persoane total neutre care ar fi văzut şi analizat discuţia noastră.
A incerca sa vezi lucrurile nu doar din punctul propriu de vedere ci şi al celorlalţi se numeste empatie şi e ca şi când am căuta să schimbăm culoarea lentilelor prin care privim sau să le combinăm între ele. Rezultatul este total diferit, decât atunci când ne uităm printr-o singură lentilă de o anumită culoare şi credem că noi avem toată dreptatea din lume, că adevărul e doar de partea noastră.
De altfel e cunoscut, că într-o dispută, e aproape imposibil ca unul să fie perfect nevinovat şi celălalt totalmente vinovat, că adevărul e pe undeva pe la mijloc sau aproape de mijloc, de aceea într-un proces de judecată sunt ascultate mai multe persoane, pentru că fiecare vede, aude şi simte adevărul din propriul unghi, iar acel unghi poate fi ascuţit, drept sau obtuz la fel şi interpretarea a ceea ce crede fiecare că vede, aude sau simte.
Ce vreau să iţi sugerez, e că atunci cand te contrazici cu cineva, când te cerţi, când te simţi nedreptăţit/ă, încearcă să schimbi lentilele şi culoarea lor când priveşti la acel eveniment şi să vezi lucrurile şi din punctul lor de vedere. S-ar putea să fii uimit/ă de ceea ce vei descoperi.
La fel şi in situaţiile în care tu propui ceva altcuiva. Acel ceva poate suna foarte bine şi interesant şi entuziasmant pentru tine, dar pentru persoana din faţa ta să arate foarte sinistru şi să-i amintească de o altă experienţă negativă pe care a trăit-o cu mult timp în urmă şi atunci să fie reticent/ă în a accepta ce-i propui tu. Nu o lua la modul personal. Persoana cu care discuţi nu te refuză că are ceva cu tine ci pentru că retrăieşte întâmplarea aceea nefastă. Sau se poate întâmpla ca o persoană să fie molipsită de entuziasmul tău şi să accepte, sau poate nu a avut niciun fel de experienţă anterioară şi vrea să se mai gândească.
Nu uita că fiecare vede lucrurile din propriul punct de vedere, prin propriile lor lentile şi chiar dacă empatizează cu tine s-ar putea să nu vadă lucrurile doar prin lentila ta, ci printr-o combinaţie de culori ale lentilelor tale şi lentila proprie.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, îl poţi împărtăşi cu alte persoane cunoscute, dând like sau share. Fie că ţi-a plăcut sau nu, îmi poţi lăsa şi un comentariu mai jos.

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?

Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

DESPRE MINE

Fani.mai 2011 resize

Numele meu e Fănica Rarinca.

Ca origine, sunt de la ţară, dintr-o localitate din judeţul Galaţi. Am făcut Facultatea de Geografie la Iaşi şi un an de master la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, tot Facultatea de Geografie. De 16 ani sunt profesor de geografie în Galaţi şi deşi îmi place meseria de profesor, am decis că nu e suficientă pentru mine ca vreau să mai fac şi altceva pe lângă această meserie.

De curând am împlinit vârsta de 42 de ani, m-am căsătorit şi am devinit mămică.

PSX_20140402_043317[1]

De când mă ştiu mi-a plăcut să mă perfecţionez şi să devin tot mai bună în tot ce fac. Tocmai de aceea am ales numele acestui blog autodidact, pentru că asta este principala mea calitate.

Mi-a plăcut întotdeauna să citesc şi să scriu. Se spune că la momentul în care mi s-a luat din moţ am ales pixul. Cărţile preferate ale copilăriei şi adolescenţei mele au fost cele din Colecţia Jules Verne. Şi pentru că sunt de la ţară, mama mea ar fi preferat să o ajut la treburile din gospodărie, la munca de la câmp decât să petrec atât de mult timp cu cărţile. Citeam pe ascuns din romanele preferate, punând cartea în interiorul diferitelor manuale. Mă prindea mereu când citeam romane pentru că am obiceiul să mă implic atât de mult în poveste că nu se poate să nu izbucnesc în râs la vreo fază mai nostimă. Se prindea că nu învăţam, ci citeam alte cărţi şi pentru că le considera nefolositoare, mă certa: „iar cu Giulu Bernu? Treci la treabă sau pune mâna şi învaţă ce-ţi trebuie!„. Tata în schimb, era mândru de mine. Cumva reprezentam împlinirea a ceea ce nu a putut face el, deşi nu m-a obligat niciodată să învăţ sau să-mi aleg o meserie. Cred că romanele citite mi-au deschis pasiunea pentru geografie, pentru călătorii şi aventură, dar m-au ajutat şi să mă exprim mai bine, mi-au dezvoltat vocabularul. Primul personaj din cărţile lui Jules Verne care a devenit idolul meu a fost Phileas Fog. Mi-am dorit să devin punctuală ca el până la secundă. Aş putea să spun că în mare parte am reuşit.

Primul meu vis despre viitor a apărut undeva în şcoala generală când un băiat din sat m-a întrebat la ce disciplină am rămas corigentă. Nu eram corigentă, el era. Dar pentru că în perioada aia o auzeam permanent pe mama întrebându-se sau întrebându-ne ce să mai gătească pentru a doua zi la câmp, m-a străfulgerat un gând care ma- îngrozit. „Te pomeneşti că o să mă mărit cu cine ştie ce repetent din sat şi singura mea grijă va fi ce o să mai fac de mâncare pentru a doua zi şi n-o să mai am timp niciodată, toată viaţa să citesc o carte„. Atunci mi-am zis că eu trebuie să scap din acel mediu şi să devin altceva decât muncitoare în agricultură. Pot să mă mândresc cu faptul că dintre rudele mele apropiate sunt singura care am făcut nişte studii de facultate. Mătuşile obişnuiesc să spună că eu am învăţat pentru tot neamul lui Rarinca. Încă mai sunt surprinse când află că mai citesc câte o carte.

Adolescenţa mi-a fost plină de cuvinte de „încurajare”, precum: nu eşti bună de nimic, nu meriţi, uite-o cum stă ca momâia, de nimic nu eşti în stare, tu eşti ca nimenea şi nimenea ca tine, stai toată ziua cu cartea în mână că am să te fac profesoară. Cuvintele astea veneau adesea din partea mamei care era foarte supărată că nu o puteam ajuta la treburile din casă şi că preferam să citesc sau să scriu câte ceva. Cuvintele astea şi multe altele m-au rănit şi încă mă dor. Şi din păcate, încă le mai aud, deşi poate sub altă formă. Mama mea n-a avut niciodată încredere în mine. Chiar şi după ce am terminat facultatea şi eram profesor continua să-mi spună că nu o să fac nimic cu cartea pe care o învăţam sau dacă găteam, venea să verifice dacă am pus toate ingredientele în mâncare şi când le puneam şi cât puneam. Când o întrebam de ce vine să mă verifice îmi spunea ştiu că n-am nicio bază în tine.

N-am avut idee cât m-au afectat aceste cuvinte, până acum câţiva ani, când am descoperit un program de dezvoltare personală şi am început să citesc câteva cărţi în domeniu, să merg la câteva seminare şi să ascult Cd-uri motivaţionale. În cei trei ani şi jumătate am participat la peste 10 seminarii de week-end şi la alte seminarii mai mici. Aceste materiale au schimbat treptat-treptat modul meu de a gândi, de a privi lucrurile şi de a mă purta.

DSCF8274.2

Aprilie 2012. Seminar la Sala Polivalentă

De fapt, acum vreo patru ani eram cea mai nasoală versiune a mea de când mă ştiu. Munceam mult la şcoală pentru că aveam diferite şi multe responsabilităţi după proverbul românesc care spune că

tot pe calul care trage, îl bate biciul.

Aşa că eram foarte ocupată, stresată, frustrată. Dormeam puţin, începusem să am probleme cu tiroida, iar astea mă făceau să am un comportament isteric. Ţipam la oricine avea curajul să-mi spună sau să mă critice cu ceva. Ţipam la elevii de la şcoală de-şi puneau mânile la urechi, deşi eram conştientă că cu cât ţip  la ei, cu atât mai tare se blochează şi nu mai ştiu să răspundă. Eram conştientă că dacă ei nu ştiu e şi din vina mea, că uneori în timpul orei trebuia să mai fac şi altceva şi nu aveam timp să predau lecţia cum trebuia. În catalog, la rubrica Geografie erau unele dintre cele mai mici note, cu un număr mare de corigenţe la nivel de şcoală. Dacă veneau părinţii să mă ia la întrebări, mă certam cu ei ca la uşa cortului. Dacă directoarea şcolii îmi făcvea vreo observaţie, pe bună dreptate, că nu făcusem ceva, aveam şi pentru ea o tonalitate la fel de înaltă. Trebuia să am eu ultimul cuvânt. Eram conştientă că dacă rolurile ar fi fost inversate, probabil că eu i-aş fi facut raport la inspectorat colegei subalterne care ridica tonul la mine. Dar probabil că şi directoarea şi Dumnezeu m-au iubit că nimic din toate astea nu s-a întâmplat. După fiecare astfel de ieşire comportamentală aveam arsuri pe stomac. Mergeam seara acasă, şi, conştientă de tot ceea ce făceam greşit, cădeam în genunchi şi mă rugam să mă ajute Dumnezeu să mă îndrept, să găsesc soluţii ca să mă controlez.

Când elevul e pregătit, apare şi profesorul. ( proverb chinezesc)

Aşa că într-o seară a sunat telefonul şi am fost invitată să particip la un seminar. Persoana care m-a invitat a ştiut să-mi vândă seminarul şi să-l facă interesant din punctul meu de vedere. M-am dus. Era un seminar de afaceri pentru dezvoltarea unei afaceri în reţea. Mi-a plăcut ideea şi am început să mă implic. Cel mai mult însă mi-au plăcut cărţile şi Cd-urile şi seminarele care au schimbat câte ceva în mine. Prima dată cartea „Personalitate plus” m-a ajutat să-i văd pe elevi altfel, din perspectiva personalităţii lor şi am început să-i înţeleg. Relaţiile mele cu elevii s-au îmbunătăţit în câteva luni de zile şi a crescut numărul de note bune în catalog la rubrica Greografie. La sfârşitul semestrului următor numărul de corigenţi scăzuseră de la 21 la 2 sau 3 la nivel de şcoală la disciplina predată de mine. Oare s-a schimbat o şcoală întreagă de elevi sau m-am schimbat eu? Dacă până atunci când ţipam la un etaj se auzea până jos, acuma nu mai ridicam vocea la copii. Aproape că nu mai era nevoie. Am început să mă impun altfel, nu prin voce.

Totuşi, mai aveam izbucniri vulcanice atunci când directoarea mă apostrofa asupra unei scăpări personale. M-a ajutat cartea lui Dale Carnagie – Secretele succesului . În această carte autorul spune că nimănui nu-i place să fie criticat, că persoana criticată întră într-o fază defensivă, de apărare şi argumentare şi chiar ofensivă, de a pasa vina asupra celorlalţi. Tot el mai spune că pentru a nu ne mai certa cu cei ce ne acuză sau critică, în loc să intrăm în faza de apărare să îi dăm dreptate persoanei. Şi uite aşa se întâmplă că eram într-o discuţie cu directoarea care îmi spunea ce nu am făcut ca diriginte la clasa mea. Prima reacţie a fost să comentez şi să mă apăr. Dar mi-am adus aminte de cuvintele lui Dale Carnagie şi mi-am înghiţit vorbele. Doar o ascultam. La un oment dat, directoarea se opreşte. Lipsea vulcanul din faţa ei. Ceva nu era în ordine. Şi-mi spune: „Eu vorbesc cu tine, iar tu parcă nici nu mă vezi, nici nu mă auzi, nu spui nimic” . Iar eu îi răspund: „Păi ce să spun, aveţi dreptate”. Şi chiar avea. S-a uitat la mine şi m-a măsurat din cap până în picioare să vadă dacă nu cumva îmi bat joc de ea. când a văzut că sunt serioasă, mi-a zis: „bine. poţi să pleci!”. A fost pentru prima dată când, certată fiind, am ieşit din faţa ei cu zâmbetul pe buze şi fără arsuri pe stomac. M-am simţit cu adevărat învingătoare asupra caracterului meu, asupra modului meu de a fi impulsivă. Încă mai am de lucru, dar măcar sunt mulţumită de mine.

După ce am început să citesc şi alte cărţi, cum ar fi ale lui Robert Kiyosaki, am decis că e timpul să-mi împlinesc şi alt vis din copilărie, acela de a deveni scriitoare. Aşa că am scris o carte, o poveste numită „Povetea patronului Guru şi a angajatei lui, Ciocârlia”

De atunci am continuat să citesc, să ascult CD-uri, să particip la seminare. M-au ajutat foarte mult. Uneori m-am mai poticnit şi mi-am sabotat rezultatele pentru că mi-au răsunat în urechi cuvintele pe care obişnuia mama să mi le spună în adolescenţă, dar nu am renunţat, iar dezvoltarea personală continuă.

La un moment dat am mers la câteva şedinţe de terapie psihologică, iar psihoterapeuta mi-a dat câteva sfaturi legate de tratarea fricilor mele. Printre ele, mi-a recomandat să vizionez filmul „The Bucket List” şi să acţionez şi eu ca şi când nu ar exista niciun risc. Printre temerile mele, era şi aceea de a nu recunoaşte că îmi doream o relaţie de dragoste. La sfatul psihoterapeutei mele, mi-am depăşit această teamă şi aşa l-am cunoscut pe cel care acum a devenit soţul meu. Am învăţat din toate filmele posibile pe care le-am văzut. Legat de iubire filmul „Wedding Date” m-a inspirat cu următoarea replică: „Trebuie să avem curajul şi de a ne lăsa iubiţi, nu doar să iubim”. Mi-am dat seama că chiar aşa şi este. Uneori ne e teamă să nu suferim din dragoste, încât nu permitem unei persoane să intre în viaţa noastră şi să ne atingă cu dragostea ei. Aşa se face că la câteva săptămâni de la sfatul psihoterapeutei, aveam deja o relaţie de iubire şi curând după aceea ne-am căsătorit.

Acum, pentru că am rămas însărcinată şi trebuie să stau mai mult acasă, mai mult în pat, am decis că îi pot ajuta şi pe alţii oferindu-le din ceea ce am primit eu şi din ceea ce ştiu eu şi m-am deschis acest blog.

În cele aproape două luni de când am deschis acest blog, am scris câteva articole. Poate că nu sunt prea multe, dar urmează şi altele.

Acum sunt proaspătă mămică şi pentru că mi-am stabilit nişte obiective, vreau să mă ţin de ele şi să le ating. În perioadele în care bebele se odihneşte pot să scriu câte ceva. Ce-i drept timpul pe care-l aveam s-a scurtat considerabil. Dar o să fac tot ce pot ca să îmi ating obiectivele legate de acest blog şi să nu-mi dezamăgesc cititorii.

In perioada martie-aprilie 2015 am participat timp de sase saptamani la cursul Persuasion Elite, organizat de Andy Szekely in mai multe orase din tara, printre care si la Galati. A fost o experienta extraordinara, in care am invatat tehnici de persuasiune, ne-am distrat, am lucrat in grupuri mici si in grupul mare. Aceste tehnici ma ajuta sa comunic mai bine in relatia cu sotul, cu membrii familiei si in mediul de afaceri.

 

11139435_10206552378672217_4761258630220219181_n

Echipa de cursanti si facilitatori de la cursul Persuasion Elite Galati

 

Urmarind materialele lui Andy Szekely am inteles ca este de datoria mea, sa impartasesc si cu altii ceea ce eu stiu si am invatat. Prin urmare, iti tot scriu articole in care iti spun ce lectii am deprins din experienta mea de mamica, ce am invatat si aplicat citind o anumita carte sau ce lectii am deprins din filmele vizionate. Iti spun si tie pentru ca fie ai acces la acea carte sau nu, fie ai sau nu timp sa o citesti, macar ai o idee despre cum m-a influentat si ajutat pe mine si cum te poate ajuta si pe tine. In plus, daca ai o problema si nu ai idee cum sa o depasesti, te pot ajuta articolele pe care le scriu pentru tine.

La sfarsitul lunii aprilie 2015 am participat la un seminar gratuit si apoi un workshop conduse de Florin Pasat, de la Atrage abundenta in viata ta. Aici am invatat si exersat tehnici de eliberare emotionala si de atunci lucrez la eliberarea emotiilor negative pe care le am inca din copilarie. Pana in prezent m-am eliberat de autoinvinuire, teama de succes, teama de a fi judecata de altii. Lucrez in continuare la alte emotii si in curand voi fi capabila sa te ajut si pe tine. Plus ca am inceput sa citesc si carti pe aceasta tema, asa ca in viitorul apropiat voi fi in masura sa te ajut.

În articolele pe care le scriu, de multe ori vorbesc cu TU şi TINE. Prima persoană căreia mă adresez sunt chiar eu. Chiar dacă vorbesc cu mine la persoana a doua singular. Abia apoi mă adresez cititorului.

Pe data de 6 februarie 2016 am sustinut primul meu seminar cu tema „Elibereaza-te de ranile trecutului si redescopera fericirea!”

Iata cateva poze de la acest seminar.

Consider ca de vreme ce eu mi-am rezolvat o buna parte din ranile emotionale din trecut, ii pot ajuta si pe altii dornici sa depaseasca momente grele din viata lor. Daca esti o astfel de persoana, te astept sa te inscrii ca sa participi la un seminar gratuit.

Pentru a te elibera de frica, de furie, de vinovatie, pentru a-ti dubla increderea in sine si a incepe sa te iubesti, pentru a schimba obiceiurile auto-distructive poti participa si te poti inscrie la un workshop.

Stiu ca esti in cautare de solutii pentru viata ta. Asa ca te rog, imi poti trimite un email personal cu ce te framanta si pe cat posibil o sa scriu un articol, pe acea tema. Sau, daca eu nu stiu raspunsul si nu te pot ajuta direct, te indrum catre cei ce te pot ajuta.

În ianuarie 2017 am devenit practician certificat Ho’oponopono.

 

Fii cel mai bun care poti tu sa fii!

 

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!

 






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber