EXPERIENŢELE PERSONALE SUNT CA NIŞTE LENTILE DIVERS COLORATE

„Ce te face să fii altfel decât toți ceilalți oameni de pe această planetă? O sursă extrem de importantă a unicității este experiența proprie. Tot ceea ce ai făcut vreodată nu este înregistrat doar în memoria conștientă, ci și în sistemul nervos. Tot ceea ce ai văzut vreodată, ai auzit, ai atins, ai gustat sau ai mirosit intră în imensul depozit care este creierul nostru. Aceste amintiri conștiente și inconștiente se numesc corelații. Pe acestea ne bizuim când facem judecăți de valoare, între care cele mai importante sunt cele referitoare la cine suntem și de ce suntem în stare.”

Anthony Robbins

Noi privim diferitele evenimente din viaţa noastră în funcţie de experienţele anterioare pe care le-am avut, vis-a-vis de întâmplări asemănătoare.

De foarte multe ori, fiecare experiență are atașată o încărcătură emoțională, care dă putere sau restricționează persoana de a mai trăi situații asemănătoare.

Aşa încât dacă o experienţă a fost încununată de succes, o vom mai repeta, dar dacă a avut un efect traumatizant asupra noastră s-a putea să avem reticenţe în a o mai repeta sau a mai accepta vreun alt eveniment care ar putea să aibă aceleaşi consecinţe.
Din acest punct de vedere, consider că gândim, simţim şi acţionăm diferit unii faţă de alţii.
De exemplu, discutam cândva mai multi profesori în legătură cu permiterea elevilor în timpul orelor de curs să iasă din sala de clasă spre a merge la toaletă. Eu am afirmat, foarte vehement, că nu le dau voie să iasă din clasă, că pentru asta au pauza. Plus că, aşa spune şi regulamentul şcolar, iar un alt coleg a afirmat la fel de vehement că el le permite şi a adus următorul argument: „Dacă nu ieşi tu, s-ar putea să faci pe tine şi să ieşim noi, aşa că mai bine du-te!”. S-ar părea că acest profesor, a paţit-o odată, că un elev, (probabil din cauza fricii sau poate a unei boli personale, sau poate din ambele cauze) s-a scapat pe el în clasă şi au fost nevoiţi să iasă toţi din sală.
Eu, la rândul meu am argumentat la fel de vehement, că pe când eram în primii ani de învăţământ şi locuiam într-un cămin de elevi, am mers într-o dimineaţă la toaleta în timpul orelor de curs ale celor din cămin, şi din cabina alăturată am auzit doi elevi care aveau contact sexual. M-am îngrozit de ceea ce se poate întampla în timpul orelor de curs şi că noi profesorii avem o mare responsabilitate. Apoi în altă zi, în timp ce eram la cursuri, unei eleve i s-a aprins telefonul în bancă, s-a uitat la el apoi şi-a cerut voie la toaleta. De atunci nu mai permit nimănui, nici măcar celor de la clasele mici să meargă la toaletă in timpul orelor de curs. La urma urmei, disciplinarea lor trebuie să înceapă de la clasele mici şi să ştie că trebuie să respecte nişte reguli. Evident, mai fac şi excepţii. Dacă văd că elevul prezintă simptome că i-ar fi rău… îl las să meargă.
Două persoane, două perspective diferite asupra aceluiaşi aspect.

Experienţa respectivă a produs o emoţie diferită la persoane diferite care duce la deosebiri în gândire, simţire şi acţuni ulterioare. E ca şi când am vedea aceeaşi experienţă cu lentile colorate diferit.
Acest lucru mă face să mă gândesc la filmul „Comoară Naţională” în care personajele principale: Nicolas Cage, Justin Bartha şi Diane Kruger ajung să fie implicate în furtul Declaraţiei de Independenţă a SUA, pe spatele căreia căutau indicii preţioase despre o comoară de mari proporţii. Printre indicii, găsesc o pereche de ochelari cu trei rânduri de lentile: galbene, albastre şi verzi. La inceput s-au uitat pe spatele Declaraţiei de Independenţă doar prin lentilele galbene ale ochelarilor şi au văzut un anumit lucru, Apoi, accidental s-au uitat prin două rânduri de lentile şi au văzut altceva pe spatele Declaraţiei de Independenţă, iar când s-au uitat prin toate cele trei rânduri de lentile au văzut imaginea completă, de ansamblu, care ascundea harta comorii.

Revenind la experienţele noastre strict personale legate de un anumit eveniment, parcă am privi acel eveniment prin lentile diferit colorate şi evident că vedem lucrurile din perspectivă proprie, practic vedem altceva decât cel care le vede printr-o lentilă de altă culoare decât lentila noastră. Dar putem oare să combinam şi noi lentilele şi să vedem lucrurile şi din perspectiva celuilalt? Absolut!

Chiar îmi amintesc că o prietena îmi povestea despre o experienţă din cabinetul psihoterapeutei ei, în care psiholoaga a pus-o să povestească o întâmplare din punctul ei de vedere, apoi a trimis-o în alt colţ al încăperii, iar de acolo să privească şi să asculte tot ce spusese ea mai devreme, dar nu ca o persoană care trăieşte efectiv întâmplarea, ci, ca o persoană care ascultă povestea şi ce parere îşi face despre întâmplare, despre povestitoare, despre limbajul trupului, tonalitatea vocii povestitoarei şi dacă e corect cum a reacţionat. A mutat-o în cele patru colţuri ale cabinetului cerându-i ca în povestea respectivă să joace rolul altui personaj şi să vadă lucrurile din punctul de vedere al lor, al noilor personaje, şi nu al ei propriu. Evident că a realizat că sunt patru aspecte total diferite pentru aceeaşi întâmplare pe care o trăise ea.
Am incercat si eu o experienţă asemanatoare citind un Manual de NLP, astfel încât la o întâmplare trăita şi simtită din punctul meu de vedere să fiu nevoită să ies din pielea personajului meu şi să mă văd prin ochii altor persoane cu care am discutat sau a unor persoane total neutre care ar fi văzut şi analizat discuţia noastră.
A incerca sa vezi lucrurile nu doar din punctul propriu de vedere ci şi al celorlalţi se numeste empatie şi e ca şi când am căuta să schimbăm culoarea lentilelor prin care privim sau să le combinăm între ele. Rezultatul este total diferit, decât atunci când ne uităm printr-o singură lentilă de o anumită culoare şi credem că noi avem toată dreptatea din lume, că adevărul e doar de partea noastră.
De altfel e cunoscut, că într-o dispută, e aproape imposibil ca unul să fie perfect nevinovat şi celălalt totalmente vinovat, că adevărul e pe undeva pe la mijloc sau aproape de mijloc, de aceea într-un proces de judecată sunt ascultate mai multe persoane, pentru că fiecare vede, aude şi simte adevărul din propriul unghi, iar acel unghi poate fi ascuţit, drept sau obtuz la fel şi interpretarea a ceea ce crede fiecare că vede, aude sau simte.
Ce vreau să iţi sugerez, e că atunci cand te contrazici cu cineva, când te cerţi, când te simţi nedreptăţit/ă, încearcă să schimbi lentilele şi culoarea lor când priveşti la acel eveniment şi să vezi lucrurile şi din punctul lor de vedere. S-ar putea să fii uimit/ă de ceea ce vei descoperi.
La fel şi in situaţiile în care tu propui ceva altcuiva. Acel ceva poate suna foarte bine şi interesant şi entuziasmant pentru tine, dar pentru persoana din faţa ta să arate foarte sinistru şi să-i amintească de o altă experienţă negativă pe care a trăit-o cu mult timp în urmă şi atunci să fie reticent/ă în a accepta ce-i propui tu. Nu o lua la modul personal. Persoana cu care discuţi nu te refuză că are ceva cu tine ci pentru că retrăieşte întâmplarea aceea nefastă. Sau se poate întâmpla ca o persoană să fie molipsită de entuziasmul tău şi să accepte, sau poate nu a avut niciun fel de experienţă anterioară şi vrea să se mai gândească.
Nu uita că fiecare vede lucrurile din propriul punct de vedere, prin propriile lor lentile şi chiar dacă empatizează cu tine s-ar putea să nu vadă lucrurile doar prin lentila ta, ci printr-o combinaţie de culori ale lentilelor tale şi lentila proprie.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, îl poţi împărtăşi cu alte persoane cunoscute, dând like sau share. Fie că ţi-a plăcut sau nu, îmi poţi lăsa şi un comentariu mai jos.

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?

Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

DESPRE MINE

Fani.mai 2011 resize

Numele meu e Fănica Rarinca.

Ca origine, sunt de la ţară, dintr-o localitate din judeţul Galaţi. Am făcut Facultatea de Geografie la Iaşi şi un an de master la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, tot Facultatea de Geografie. De 16 ani sunt profesor de geografie în Galaţi şi deşi îmi place meseria de profesor, am decis că nu e suficientă pentru mine ca vreau să mai fac şi altceva pe lângă această meserie.

De curând am împlinit vârsta de 42 de ani, m-am căsătorit şi am devinit mămică.

PSX_20140402_043317[1]

De când mă ştiu mi-a plăcut să mă perfecţionez şi să devin tot mai bună în tot ce fac. Tocmai de aceea am ales numele acestui blog autodidact, pentru că asta este principala mea calitate.

Mi-a plăcut întotdeauna să citesc şi să scriu. Se spune că la momentul în care mi s-a luat din moţ am ales pixul. Cărţile preferate ale copilăriei şi adolescenţei mele au fost cele din Colecţia Jules Verne. Şi pentru că sunt de la ţară, mama mea ar fi preferat să o ajut la treburile din gospodărie, la munca de la câmp decât să petrec atât de mult timp cu cărţile. Citeam pe ascuns din romanele preferate, punând cartea în interiorul diferitelor manuale. Mă prindea mereu când citeam romane pentru că am obiceiul să mă implic atât de mult în poveste că nu se poate să nu izbucnesc în râs la vreo fază mai nostimă. Se prindea că nu învăţam, ci citeam alte cărţi şi pentru că le considera nefolositoare, mă certa: „iar cu Giulu Bernu? Treci la treabă sau pune mâna şi învaţă ce-ţi trebuie!„. Tata în schimb, era mândru de mine. Cumva reprezentam împlinirea a ceea ce nu a putut face el, deşi nu m-a obligat niciodată să învăţ sau să-mi aleg o meserie. Cred că romanele citite mi-au deschis pasiunea pentru geografie, pentru călătorii şi aventură, dar m-au ajutat şi să mă exprim mai bine, mi-au dezvoltat vocabularul. Primul personaj din cărţile lui Jules Verne care a devenit idolul meu a fost Phileas Fog. Mi-am dorit să devin punctuală ca el până la secundă. Aş putea să spun că în mare parte am reuşit.

Primul meu vis despre viitor a apărut undeva în şcoala generală când un băiat din sat m-a întrebat la ce disciplină am rămas corigentă. Nu eram corigentă, el era. Dar pentru că în perioada aia o auzeam permanent pe mama întrebându-se sau întrebându-ne ce să mai gătească pentru a doua zi la câmp, m-a străfulgerat un gând care ma- îngrozit. „Te pomeneşti că o să mă mărit cu cine ştie ce repetent din sat şi singura mea grijă va fi ce o să mai fac de mâncare pentru a doua zi şi n-o să mai am timp niciodată, toată viaţa să citesc o carte„. Atunci mi-am zis că eu trebuie să scap din acel mediu şi să devin altceva decât muncitoare în agricultură. Pot să mă mândresc cu faptul că dintre rudele mele apropiate sunt singura care am făcut nişte studii de facultate. Mătuşile obişnuiesc să spună că eu am învăţat pentru tot neamul lui Rarinca. Încă mai sunt surprinse când află că mai citesc câte o carte.

Adolescenţa mi-a fost plină de cuvinte de „încurajare”, precum: nu eşti bună de nimic, nu meriţi, uite-o cum stă ca momâia, de nimic nu eşti în stare, tu eşti ca nimenea şi nimenea ca tine, stai toată ziua cu cartea în mână că am să te fac profesoară. Cuvintele astea veneau adesea din partea mamei care era foarte supărată că nu o puteam ajuta la treburile din casă şi că preferam să citesc sau să scriu câte ceva. Cuvintele astea şi multe altele m-au rănit şi încă mă dor. Şi din păcate, încă le mai aud, deşi poate sub altă formă. Mama mea n-a avut niciodată încredere în mine. Chiar şi după ce am terminat facultatea şi eram profesor continua să-mi spună că nu o să fac nimic cu cartea pe care o învăţam sau dacă găteam, venea să verifice dacă am pus toate ingredientele în mâncare şi când le puneam şi cât puneam. Când o întrebam de ce vine să mă verifice îmi spunea ştiu că n-am nicio bază în tine.

N-am avut idee cât m-au afectat aceste cuvinte, până acum câţiva ani, când am descoperit un program de dezvoltare personală şi am început să citesc câteva cărţi în domeniu, să merg la câteva seminare şi să ascult Cd-uri motivaţionale. În cei trei ani şi jumătate am participat la peste 10 seminarii de week-end şi la alte seminarii mai mici. Aceste materiale au schimbat treptat-treptat modul meu de a gândi, de a privi lucrurile şi de a mă purta.

DSCF8274.2

Aprilie 2012. Seminar la Sala Polivalentă

De fapt, acum vreo patru ani eram cea mai nasoală versiune a mea de când mă ştiu. Munceam mult la şcoală pentru că aveam diferite şi multe responsabilităţi după proverbul românesc care spune că

tot pe calul care trage, îl bate biciul.

Aşa că eram foarte ocupată, stresată, frustrată. Dormeam puţin, începusem să am probleme cu tiroida, iar astea mă făceau să am un comportament isteric. Ţipam la oricine avea curajul să-mi spună sau să mă critice cu ceva. Ţipam la elevii de la şcoală de-şi puneau mânile la urechi, deşi eram conştientă că cu cât ţip  la ei, cu atât mai tare se blochează şi nu mai ştiu să răspundă. Eram conştientă că dacă ei nu ştiu e şi din vina mea, că uneori în timpul orei trebuia să mai fac şi altceva şi nu aveam timp să predau lecţia cum trebuia. În catalog, la rubrica Geografie erau unele dintre cele mai mici note, cu un număr mare de corigenţe la nivel de şcoală. Dacă veneau părinţii să mă ia la întrebări, mă certam cu ei ca la uşa cortului. Dacă directoarea şcolii îmi făcvea vreo observaţie, pe bună dreptate, că nu făcusem ceva, aveam şi pentru ea o tonalitate la fel de înaltă. Trebuia să am eu ultimul cuvânt. Eram conştientă că dacă rolurile ar fi fost inversate, probabil că eu i-aş fi facut raport la inspectorat colegei subalterne care ridica tonul la mine. Dar probabil că şi directoarea şi Dumnezeu m-au iubit că nimic din toate astea nu s-a întâmplat. După fiecare astfel de ieşire comportamentală aveam arsuri pe stomac. Mergeam seara acasă, şi, conştientă de tot ceea ce făceam greşit, cădeam în genunchi şi mă rugam să mă ajute Dumnezeu să mă îndrept, să găsesc soluţii ca să mă controlez.

Când elevul e pregătit, apare şi profesorul. ( proverb chinezesc)

Aşa că într-o seară a sunat telefonul şi am fost invitată să particip la un seminar. Persoana care m-a invitat a ştiut să-mi vândă seminarul şi să-l facă interesant din punctul meu de vedere. M-am dus. Era un seminar de afaceri pentru dezvoltarea unei afaceri în reţea. Mi-a plăcut ideea şi am început să mă implic. Cel mai mult însă mi-au plăcut cărţile şi Cd-urile şi seminarele care au schimbat câte ceva în mine. Prima dată cartea „Personalitate plus” m-a ajutat să-i văd pe elevi altfel, din perspectiva personalităţii lor şi am început să-i înţeleg. Relaţiile mele cu elevii s-au îmbunătăţit în câteva luni de zile şi a crescut numărul de note bune în catalog la rubrica Greografie. La sfârşitul semestrului următor numărul de corigenţi scăzuseră de la 21 la 2 sau 3 la nivel de şcoală la disciplina predată de mine. Oare s-a schimbat o şcoală întreagă de elevi sau m-am schimbat eu? Dacă până atunci când ţipam la un etaj se auzea până jos, acuma nu mai ridicam vocea la copii. Aproape că nu mai era nevoie. Am început să mă impun altfel, nu prin voce.

Totuşi, mai aveam izbucniri vulcanice atunci când directoarea mă apostrofa asupra unei scăpări personale. M-a ajutat cartea lui Dale Carnagie – Secretele succesului . În această carte autorul spune că nimănui nu-i place să fie criticat, că persoana criticată întră într-o fază defensivă, de apărare şi argumentare şi chiar ofensivă, de a pasa vina asupra celorlalţi. Tot el mai spune că pentru a nu ne mai certa cu cei ce ne acuză sau critică, în loc să intrăm în faza de apărare să îi dăm dreptate persoanei. Şi uite aşa se întâmplă că eram într-o discuţie cu directoarea care îmi spunea ce nu am făcut ca diriginte la clasa mea. Prima reacţie a fost să comentez şi să mă apăr. Dar mi-am adus aminte de cuvintele lui Dale Carnagie şi mi-am înghiţit vorbele. Doar o ascultam. La un oment dat, directoarea se opreşte. Lipsea vulcanul din faţa ei. Ceva nu era în ordine. Şi-mi spune: „Eu vorbesc cu tine, iar tu parcă nici nu mă vezi, nici nu mă auzi, nu spui nimic” . Iar eu îi răspund: „Păi ce să spun, aveţi dreptate”. Şi chiar avea. S-a uitat la mine şi m-a măsurat din cap până în picioare să vadă dacă nu cumva îmi bat joc de ea. când a văzut că sunt serioasă, mi-a zis: „bine. poţi să pleci!”. A fost pentru prima dată când, certată fiind, am ieşit din faţa ei cu zâmbetul pe buze şi fără arsuri pe stomac. M-am simţit cu adevărat învingătoare asupra caracterului meu, asupra modului meu de a fi impulsivă. Încă mai am de lucru, dar măcar sunt mulţumită de mine.

După ce am început să citesc şi alte cărţi, cum ar fi ale lui Robert Kiyosaki, am decis că e timpul să-mi împlinesc şi alt vis din copilărie, acela de a deveni scriitoare. Aşa că am scris o carte, o poveste numită „Povetea patronului Guru şi a angajatei lui, Ciocârlia”

De atunci am continuat să citesc, să ascult CD-uri, să particip la seminare. M-au ajutat foarte mult. Uneori m-am mai poticnit şi mi-am sabotat rezultatele pentru că mi-au răsunat în urechi cuvintele pe care obişnuia mama să mi le spună în adolescenţă, dar nu am renunţat, iar dezvoltarea personală continuă.

La un moment dat am mers la câteva şedinţe de terapie psihologică, iar psihoterapeuta mi-a dat câteva sfaturi legate de tratarea fricilor mele. Printre ele, mi-a recomandat să vizionez filmul „The Bucket List” şi să acţionez şi eu ca şi când nu ar exista niciun risc. Printre temerile mele, era şi aceea de a nu recunoaşte că îmi doream o relaţie de dragoste. La sfatul psihoterapeutei mele, mi-am depăşit această teamă şi aşa l-am cunoscut pe cel care acum a devenit soţul meu. Am învăţat din toate filmele posibile pe care le-am văzut. Legat de iubire filmul „Wedding Date” m-a inspirat cu următoarea replică: „Trebuie să avem curajul şi de a ne lăsa iubiţi, nu doar să iubim”. Mi-am dat seama că chiar aşa şi este. Uneori ne e teamă să nu suferim din dragoste, încât nu permitem unei persoane să intre în viaţa noastră şi să ne atingă cu dragostea ei. Aşa se face că la câteva săptămâni de la sfatul psihoterapeutei, aveam deja o relaţie de iubire şi curând după aceea ne-am căsătorit.

Acum, pentru că am rămas însărcinată şi trebuie să stau mai mult acasă, mai mult în pat, am decis că îi pot ajuta şi pe alţii oferindu-le din ceea ce am primit eu şi din ceea ce ştiu eu şi m-am deschis acest blog.

În cele aproape două luni de când am deschis acest blog, am scris câteva articole. Poate că nu sunt prea multe, dar urmează şi altele.

Acum sunt proaspătă mămică şi pentru că mi-am stabilit nişte obiective, vreau să mă ţin de ele şi să le ating. În perioadele în care bebele se odihneşte pot să scriu câte ceva. Ce-i drept timpul pe care-l aveam s-a scurtat considerabil. Dar o să fac tot ce pot ca să îmi ating obiectivele legate de acest blog şi să nu-mi dezamăgesc cititorii.

In perioada martie-aprilie 2015 am participat timp de sase saptamani la cursul Persuasion Elite, organizat de Andy Szekely in mai multe orase din tara, printre care si la Galati. A fost o experienta extraordinara, in care am invatat tehnici de persuasiune, ne-am distrat, am lucrat in grupuri mici si in grupul mare. Aceste tehnici ma ajuta sa comunic mai bine in relatia cu sotul, cu membrii familiei si in mediul de afaceri.

 

11139435_10206552378672217_4761258630220219181_n

Echipa de cursanti si facilitatori de la cursul Persuasion Elite Galati

 

Urmarind materialele lui Andy Szekely am inteles ca este de datoria mea, sa impartasesc si cu altii ceea ce eu stiu si am invatat. Prin urmare, iti tot scriu articole in care iti spun ce lectii am deprins din experienta mea de mamica, ce am invatat si aplicat citind o anumita carte sau ce lectii am deprins din filmele vizionate. Iti spun si tie pentru ca fie ai acces la acea carte sau nu, fie ai sau nu timp sa o citesti, macar ai o idee despre cum m-a influentat si ajutat pe mine si cum te poate ajuta si pe tine. In plus, daca ai o problema si nu ai idee cum sa o depasesti, te pot ajuta articolele pe care le scriu pentru tine.

La sfarsitul lunii aprilie 2015 am participat la un seminar gratuit si apoi un workshop conduse de Florin Pasat, de la Atrage abundenta in viata ta. Aici am invatat si exersat tehnici de eliberare emotionala si de atunci lucrez la eliberarea emotiilor negative pe care le am inca din copilarie. Pana in prezent m-am eliberat de autoinvinuire, teama de succes, teama de a fi judecata de altii. Lucrez in continuare la alte emotii si in curand voi fi capabila sa te ajut si pe tine. Plus ca am inceput sa citesc si carti pe aceasta tema, asa ca in viitorul apropiat voi fi in masura sa te ajut.

În articolele pe care le scriu, de multe ori vorbesc cu TU şi TINE. Prima persoană căreia mă adresez sunt chiar eu. Chiar dacă vorbesc cu mine la persoana a doua singular. Abia apoi mă adresez cititorului.

Pe data de 6 februarie 2016 am sustinut primul meu seminar cu tema „Elibereaza-te de ranile trecutului si redescopera fericirea!”

Iata cateva poze de la acest seminar.

Consider ca de vreme ce eu mi-am rezolvat o buna parte din ranile emotionale din trecut, ii pot ajuta si pe altii dornici sa depaseasca momente grele din viata lor. Daca esti o astfel de persoana, te astept sa te inscrii ca sa participi la un seminar gratuit.

Pentru a te elibera de frica, de furie, de vinovatie, pentru a-ti dubla increderea in sine si a incepe sa te iubesti, pentru a schimba obiceiurile auto-distructive poti participa si te poti inscrie la un workshop.

Stiu ca esti in cautare de solutii pentru viata ta. Asa ca te rog, imi poti trimite un email personal cu ce te framanta si pe cat posibil o sa scriu un articol, pe acea tema. Sau, daca eu nu stiu raspunsul si nu te pot ajuta direct, te indrum catre cei ce te pot ajuta.

În ianuarie 2017 am devenit practician certificat Ho’oponopono.

 

Fii cel mai bun care poti tu sa fii!

 

Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!

 






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber