Eram în autobuz, mergeam cu băiatul la creşă. Dar pentru că un băieţel de 2,5 ani se plictiseşte repede de acelaşi drum în fiecare zi, la un moment dat, vrea să se dea jos de pe banchetă şi să plece. Eu îl opresc. Nu-i dau voie să iasă pe interval, unde ştiu că la o oprire bruscă a autobuzului, se poate accidenta.

El începe să plângă. Încerc să-l liniştesc vorbindu-i de ceea ce-i place să vadă pe fereastră! Hai să vezi panoul cu troli! Hai să vezi tramvaiul! Uite banca cu bani! Ce culoare are maşina aceea? Etc. Uneori funcţionează. Îl atrag înapoi pe scaun şi se uită frumos pe fereastră şi răspunde la întrebările mele. Alteori, însă, continuă să plângă şi nimic din ce-i propun eu nu i se pare destul de interesant.

Atunci, cineva din apropiere, începe să-i spună: Vai ce ruşine! Un băieţel aşa de mare şi să plângă! Ruşine!

La drept vorbind, îmi vine să-i spun vreo două vorbe persoanei care intervine „atât de delicat în educaţia copilului meu”, dar mă stăpânesc.

Mă întreb. De ce ar trebui să-i fie ruşine unui copil că plânge? De ce să-i fie ruşine unui copil să-şi exprime durerea pe care o simte?

Şi răspunsul vine destul de repede, (mai ales după ce am citit ceva cărţi pe tema inteligenţei emoţionale).

Pentru că mama simte ruşine. Îşi imaginează ochii tuturor călătorilor că se îndreaptă spre ea şi o apostrofează critic să-l facă să tacă! Sau că o acuză că nu e o mamă bună. Sau… scenariile pot continua cu diverse situaţii.

Şi atunci, pentru că presiunea sentimentului de ruşine este prea mare şi prea greu de suportat, o aruncă asupra copilului, spunându-i că e ruşine să plângă.

Ce sunt proiecţiile şi cum funcţionează?

Sunt absolut convinsă că ai văzut un video-proiector. Acesta ia o imagine dintr-un loc (calculator, laptop) şi o arată mărită, pe un ecran – în altă parte.

Dacă obiectivul prin care trece imaginea este murdar, este pătat, şi imaginea proiectată va apărea murdară sau pătată. Dacă acel cablu care face conexiunea dintre calculator şi video-proiector este defect, şi imaginea respectivă va avea culori diferite. (Numai să urmăreşti o proiecţie într-o imagine de roz-bombon)!

La fel se întâmplă şi cu proiecţiile pe care noi oamenii le facem asupra altor persoane. Vedem în alţii propriile noastre defecte şi îi certăm că sunt ale lor.

În momentul în care vezi calitatea denaturată a ceea ce proiectezi, te deranjează. Până atunci nu observai că faci o proiecţie.

Deşi, la fel de bine, proiectezi asupra altora şi calităţile tale. Şi le vezi tot mai mari, mai frumoase, mai spectaculoase la alţii şi mai mici sau le negi complet la tine.

Ce proiecţii dureroase fac în general adulţii asupra copiilor?

În afară de sentimente de ruşine, adulţii mai proiectează asupra copiilor alte aspecte dureroase:

• Defectele proprii – În articolele Oamenii raniti, rănesc alţi oameni şi Aruncatul cu noroi – am scris despre faptul că atunci când oamenii aruncă jigniri în stânga şi în dreapta, de fapt, vorbesc despre ei. Îi jignesc pe ceilalţi pentru că îşi văd mărite defectele prin puterea proiecţiei asupra altora. Şi psihologii spun că cu cât te deranjează mai tare un defect al unei persoane, cu atât îl ai tu. Dacă te deranjează că cineva e dependent de băutură, şi tu ai o dependenţă. Nu neapărat de băutură, dar la fel de mult nu te poţi stăpâni, când eşti faţă-n faţă cu ceea ce-ţi produce plăcere.;
• Temerile şi îngrijorările personale. Dacă un părinte are diferite motive să se teamă sau să fie îngrijorat, s-ar putea să le proiecteze asupra copilului, ca şi acesta să se simtă îngrijorat şi temător;
• Vinovăţia – este cel mai uşor de proiectat. De fiecare dată când un adult se simte vinovat de ceva ce a făcut şi simţea că nu trebuia, va da vina pe alţii. Va găsi mereu vinovaţi în exterior. Şi adesea, îşi va proiecta această vinovăţie, însoţită de furie;
• Neîmplinirile. Foarte interesant să urmăreşti cum un părinte îşi forţează copilul să meargă la X Liceu sau Facultate ca să urmeze o meserie pe care el n-a putut să o practice. De ce? Pentru că s-a lăsat oprit de acele obstacole care apar în mod inevitabil în calea viselor personale. Pentru că nu a avut tăria să lupte pentru ele. Şi are un sentiment de regret, şi acesta îl determină să-şi convingă copilul că acea meserie este perfectă pentru el. Ca prin copil, să simtă că şi-a împlinit el un vis. DAR CUM RĂMÂNE CU VISUL COPILULUI?

Ce efecte au proiecţiile?

• răni emoţionale greu de purtat care ajung să te afecteze foarte mulţi ani sau chiar toată viaţa şi care, înconştient te fac să-i răneşti pe ceilalţi în acelaşi fel în care ai fost rănit;
• relaţii tensionate;
• stres;
• nefericire.

Îmi amintesc despre un fragment din cartea Fără limite scrisă de Jillian Michaels. O persoană se plânge de faptul că şeful îi face zile fripte, că se poartă oribil cu ea. Apoi, este întrebată acea persoană,

–Doar cu tine se poartă şeful aşa?

-A, nu! Aşa e cu toată lumea.

– Atunci, nu tu ai o problemă, ci el. Îi vede pe toţi ca pe nişte duşmani, în funcţie de proiecţiile pe care le face.

Ulterior s-a discutat şi cu acel şef de ce se poartă aşa.

-Pentru că situaţiile astea îmi amintesc de părinţii mei şi de modul în care m-au făcut să mă simt nesigur pe mine.

Ce ar trebui să îţi transmită acestea?

• Inţelegere. În momentul în care realizezi că toate cuvintele jignitoare pe care ţi le adresează cineva nu au legătură directă cu tine, ci cu persoana de la care pleacă îţi este foarte uşor să înţelegi ce coşmar trăieşte. Poţi să empatizezi cu ceea ce simte şi o poţi ajuta mult mai uşor.
• Iertare. Evident, cuvintele jignitoare, pot fi foarte uşor iertate, atunci când ai înţeles că toate acestea sunt proiecţii, ale modului în care acea persoană şi-a văzut o faţetă a sa în oglindă. După ce înţelegi că acele cuvinte grele nu sunt despre tine, ci despre el, e mult mai uşor să ierţi.
• Un semnal de alarmă pentru tine. Ori de câte ori vezi ceva care te deranjează la alţii, problema nu este la ei, ci la tine. Nu e nevoie să-i schimbi pe ei, ci ar fi de dorit să iei în calcul schimbarea ta.

Dacă vrei să afli mai multe despre cum te poţi elibera de sub puterea proiecţiilor şi să fii liber ca să redescoperi fericirea, te invit la un seminar gratuit. Detalii, aici.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te rog, distribuie-l şi prietenilor tăi!

Cu drag,

Fănica Rarinca

 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Name:

Email:

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

Despre Comparaţii care strică relaţiile am mai scris.

Subiectul acestui articol si al urmatoarelor doua a reprezentat punctete de discutie intr-o emisiune televizata la RTV Galati-Braila. Aici doar detaliez, in stilul meu caracteristic. Dupa ce fac rost si de linkul emisiunii, ti-l trimit.

Acum aş vrea să îţi vorbesc despre modul în care aceste comparaţii sunt răni care te pot afecta pentru tot restul vieţii.

Originea acestor comparaţii

Comparaţiile asupra copiilor se fac atât în familie, cât şi în şcoală.

Să le luăm pe rând.

In familie, părintele îşi compară copiii proprii atât unii cu alţii, cât şi cu alţi copii din exterior.

Există o vorbă care spune că aşa cum degetele de la o mână nu se aseamănă între ele, tot aşa nici copiii unei familii nu se aseamănă.

Şi totuşi, atât de mulţi părinţi îşi compară proprii copii pentru că nu sunt la fel cu alţii, sau cu fraţii lor.

În cartea sa, Cum să devii o persoană nouă până vineri, dr. Kevin Leman, spune că într-o familie, primul copil este copilul model, copilul perfect – dacă vrei.

Părintele are suficientă dăruire şi îi oferă acestuia dragostea şi atenţia de care are nevoie. Îşi face timp să-i explice de ce e bine şi de ce nu e bine să facă anumite lucruri. În schimbul acestei atenţii şi iubiri, copilul îl recompensează pe părinte devenind cuminte, ascultător, harnic, silitor etc. este copilul cu care adesea părintele se mândreşte.

Dacă al doilea copil vine aproape imediat după primul, părintele deja nu mai are timp. Atenţia şi timpul său sunt împărţite între cei doi copii ai săi şi alte responsabilităţi pe care le are. Nu mai are dispoziţia să-i explice celui de-al doilea copil ce e bine şi ce nu. La nivel subliminal are impresia că dacă i le-a explicat celui mare, al doilea, le ştie automat.

Prin urmare al doilea copil, simte că nu mai beneficiază de tot atât de multă atenţie şi iubire din partea părinţilor. Şi pentru că realizează că fratele / sora mai mare este copilul perfect, crede că nu poate intra în competiţie cu perfecţiunea. Aşa că schimbă modalitatea de a atrage atenţia părinţilor asupra lui.

Este mai sensibil, mai plângăcios, mai fluşturatic, ceva mai năbădăios, mai înclinat spre obrăznicii.

Şi atunci părintele, cumva ajunge la exasperare. Parcă n-a fost atât de greu la primul copil.

Şi începe să-i reproşeze şi să-l compare cu primul copil.

De ce nu stai cuminte? Ia uite, fratele tău /sora ta cum stă cuminte! Tu de ce nu poţi?

De ce nu poţi să înveţi? Ia uite la fratele tău / sora ta cum învaţă? Ce ai de făcut toată ziua? Ai aceleaşi condiţii ca fratele tău / sora ta. Ce-ţi lipseşte?

Fratele tău / Sora ta pe când era ca tine ştia să facă aşa şi aşa… tu nu eşti la fel de deştept / harnic etc.

Cred că ai înţeles modelul.

Deşi intenţia părintelui este foarte bună, ca să-l motiveze pe copilul lui, urmând exemplul fratelui sau surorii mai mari, rezultatele sunt departe de ceea ce intenţionează părintele.

Uneori, copilul este comparat cu alţi copii din mediul în care trăiesc sau circulă ocazional.

Dacă copilul plânge pentru că se plictiseşte în mijlocul de transport, părintele s-ar putea să găsească rapid pe cineva foarte cuminte cu care să-l compare:

Ia uite la bebeluşul / copilul acela, cât e de cuminte! Nu ca tine atât de obraznic!

Eşti o obrăznicătură!

Tu eşti cel mai obraznic copil! …etc.

Şi ghici ce se întâmplă?

Cu cât îi spune copilului acest gen de expresii negative, cu atât copilul devine şi mai şi.

Pe de o parte este Legea Atracţiei Universale care spune că pe ceea ce te concentrezi, aceea creşte. Deci, atât timp cât părintele se focusează doar pe ce nu face copilul bine, cu atât acesta devine şi mai obraznic, mai plângăcios, mai leneş, mai nemotivat.

Pe de altă parte, există o altă vorbă celebră care spune, Spune-i copilului nu cum este, ci cum vrei să devină! Deci dacă unui copil obraznic îi spui în mod constant că e cuminte, o să devină cuminte, doar pentru că tu ai încredere că va deveni. Dar dacă continui să-i spui că este obraznic, va deveni şi mai obraznic. Pentru că aşa l-ai numit.

În plus, în articolul numit Orezul fiert reacţionează la cuvinte, ţi-am ataşat un video ca să vezi ce efect au cuvintele cu energie negativă asupra orezului fiert.

Îţi poţi imagina ce efect negativ va avea asupra minţii unui copil care nu poate atinge standardele tale privind cuminţenia, hărnicia, motivaţia etc. şi cu cât continui să-l (de)motivezi dându-i drept exemplu pe alţii, cu atât nu va face ce te aştepţi de la el.

In şcoală – chiar faptul că primesc note pentru cât de bine au învăţat lecţia, este o modalitate de a-i compara, de a-i ierarhiza şi de a aduce competiţia între elevi.

Şi un elev de nota cinci, s-ar putea să-şi spună, la nivel subliminal, că Eu sunt mai slab decât X care este elev de zece. Eu nu sunt atât de bun cum este Cutare.

Pe de altă parte, atât părinţii cât şi profesorii s-ar putea să pună presiune pe elevul care are rezultate mai slabe: Elevul X (de nota zece /foarte bine) cum poate învăţa şi tu nu poţi? Ţie ce-ţi lipseşte?

Efectele comparaţiilor pe termen lung

Începând din adolescenţă, copiii care au fost frecvent comparaţi cu alţii, caută să se răzbune pe tot ceea ce au avut de înghiţit. Şi devin: rebeli, răzvrătiţi, nemotivaţi – pentru că Ce rost mai are să fac ceva, orice, pentru că oricum nu fac bine, şi oricum voi fi certat – în timp ce X va fi mereu ridicat în slăvi?

Aşa cum spuneam mai sus, intenţia părintelui este pozitivă.

Rezultatele, însă sunt departe de ce speră părintele să obţină.

In mintea copilului comparat şi găsit inferior tot timpul, se formează câteva imagini şi etichete despre sine:

• nu sunt bun de nimic;
• nu sunt la fel de bun ca X Perfecţiune
• mama / tata nu mă iubeşte ca pe X Perfecţiune
• niciodată n-o să fiu în stare să fac…, să fiu…, să devin…
• mama şi tata şi-ar fi dorit ca X Perfecţiune să fie copilul lor,
• sunt o ruşine pentru mama şi tata etc.

Un alt efect al comparaţiilor îl reprezintă invidia şi ura. Dacă un copil a fost comparat în mod frecvent cu aceeaşi persoană, pentru că orice va face nu va reuşi să o ajungă din urmă, va căuta să o saboteze pe cealaltă. O va mânji cu noroi ori de câte ori are ocazia şi va face ceva ce nu-i este pe plac. Va face tot posibilul ca să scadă, să micşoreze imaginea celeilalte persoane în ochii părinţilor, ai profesorilor, sau în ochii lumii. Persoana cu care a fost comparată devine hoţ, necinstit, o persoană cu două feţe care îi păcăleşte pe toţi, mai puţin pe cel comparat la modul negativ.

Aşa că dacă ţi se întâmplă să auzi că copilul tău se plânge de incorectitudinea altor copii, mai întâi verifică. E posibil să fie doar o interpretare invidioasă a copilului care a fost mereu comparat şi umilit în comparaţie cu modelul.

Pe de altă parte, ura se va extinde şi asupra părinţilor. Copilul astfel comparat, îşi va dori să iasă de sub autoritatea părinţilor permanent nemulţumiţi de ceea ce face. Îşi doreşte să fie independent şi să dovedească el ce poate face. Şi caută să plece cât mai departe de influenţa părinţilor. Îşi doreşte să ajungă într-un loc în care să nu mai fie comparat cu X sau cu Y.

Îşi doreşte să ajungă suficient de puternic încât să dovedească el ce poate.

Dar deja e programat.

Mintea lui, oricât de bine intenţionată ar fi, are deja programe cu viruşi care permanent îl va face să se compare singur cu ceilalţi. Poate că nu mai aude vocea părinţilor în realitate, care îl compară cu X sau cu Y.

Însă aude ecoul vocii lor. Vocile din mintea lui creează ecouri ale vocilor părinţilor şi ajunge să se compare singur în mod negativ cu alţii.

La vârsta adultă, aceste răni se vor adânci şi persoana va gândi despre sine toate cele de mai sus:

• Nu sunt bun de nimic.
• Orice-aş face, fac greşit tot timpul.
• Nu sunt la fel de bun ca… etc.

Toate aceste gânduri şi etichete despre tine, te vor bloca şi mai mult de la a obţine tot ceea ce îţi doreşti.

Ce să faci ca să nu mai compari copiii?

Dacă acestea sunt câteva dintre consecinţele negative ale modului în care părinţii îşi compară proprii copii, atunci ce soluţii ar putea fi pentru ca părintele să nu-şi mai compare copilul şi să nu-l mai rănească?

• Găseşte un singur lucru bun pe care îl face copilul tău şi laudă-l pentru cât de bine-l face. Laudă-i răbdarea, perseverenţa de a face exact acel lucru care-l pasionează pe copil.
• Laudă-l pe copilul tău în faţa altor adulţi, astfel încât copilul tău să te audă. Auzind vocea ta plină de mândrie că vorbeşte despre el, se va simţi iubit şi valoros. Şi îţi va răsplăti cu rezultate din ce în ce mai bune.
• Compară-l cu el însuşi, nu cu alţii. Fiecare persoană, chiar şi un copil are valori şi standarde proprii după care se ghidează în tot ce face. Dacă îl lauzi cu sine însuşi şi observi progresul – faţă de acum un an, cu siguranţă, va deveni şi mai motivat să facă chiar mai mult.

Spre exemplu, eu, zilele trecute m-am uitat pe calendarul programelor de dezvoltare susţinute de Andy Szekely.

Dacă mă compar cu el, s-ar putea să-mi spun: Doamne câte reuşeşte să facă omul acesta! Eu parcă sunt un melc pe lângă el. Numai că el face acest gen de acţiuni de 20 sau 25 de ani. Cu siguranţă aceste acţiuni au intrat pe pilot automat şi mai are şi o echipă care îl ajută. Deci rezultatele lui devin din ce în ce mai spectaculoase şi se deplasează cu viteză tot mai mare, iar eu mă văd ca pe un melc.

Dar dacă mă compar cu mine, cea care eram anul trecut constat că:

• Anul trecut aveam 85 kg, acum am 65.
• Anul trecut aveam o carte începută să o scriu, dar nu ştiam dacă o să am suficient curaj să o şi public. Anul acesta am şi publicat-o şi am început procesul de recuperare a investiţiei făcute în dezvoltarea mea.
• Anul acest am avut curajul să mă lansez în domeniul susţinerii de seminarii şi workshopuri prin care să-i ajut pe alţii, aşa cum alţii m-au ajutat pe mine.
• Anul trecut, mă luptam cu stresul şi alte emoţii negative, anul acesta simt că am început să mă eliberez şi să-i pot ajuta tot mai mult pe cei din jurul meu.

Dacă ai fost rănit în copilărie şi ai deja răni cu care te blochezi, cum poţi să te eliberezi de ele?

Iată câteva resurse care m-au ajutat pe mine:

• Cartea Fără limite – scrisă de Jillian Michaels
• Seminarul şi workshopul – Atrage abundenţa în viaţa ta

De asemenea, îţi recomand şi cartea pe care am scris-o pentru tine, ca să te ajute în acelaşi fel în care m-a ajutat pe mine: Eliberează-te de rănile trecutului şi redescoperă fericirea! În carte găseşti 8 tehnici de lucru ca să te eliberezi şi 54 de sfaturi despre cum să devii mai fericit.

Până pe data de 4 decembrie o poţi achiziţiona cu o reducere de 25%.

Sau seminariile gratuite pe care le-am conceput şi le susţin ca să te ajute cât mai mult.

În această lună, la Galaţi, Centrul de Afaceri Dunărea, sala President.

În data de 7 decembrie 2016, ora 18. (Te invit să vii cu 15-30 minute mai devreme ca să-ţi ocupi locul)

Cât durează? Trei ore.

Cât costă?

E gratuit. Costul de chirie al sălii îl suport eu personal. De ce? Pentru că vreau să te ajut cu informaţii pe care le-am structurat cât mai logic ca să te ajute cât mai mult.

Dă click pe  linkul de înscriere şi completează formularul ca să-ţi ocupi un loc în sală! De ce să amâni?

Înscrie-te chiar acum!

Dacă ţi-a plăcut acest material, fă o faptă bună şi pentru prietenii tăi şi Share-uieşte.

Cu drag,

Fănica Rarinca

 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Name:

Email:

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber