Acum câţiva ani discutam cu o doamnă care are un temperament sangvinic. Îi place să comunice și să interacţioneze cu oamenii. Dar pentru că a preluat o parte din afacerea familiei şi se ocupă mai mult de contabilitatea firmei, simte că şi-a pierdut din veselia ei nativă. A devenit uşor tristă. Şi asta în condiţiile în care face ceva ce-i împlineşte viaţa şi îi aduce un venit frumos în casă. Evident, chiar dacă în magazinul familiei intră mai multe persoane, foarte puţine ajung pe la contabilitate. Iar ea simte lipsa interacţiunii cu oamenii.

Iar eu m-am gândit „Ce înseamnă să practici o meserie care nu se potriveşte tipului tău de personalitate!

In urmă cu câteva articole îţi spuneam că o să scriu un articol despre ce meserii sau activităţi se potrivesc tipurilor de personalitate.

Şi ştiu că s-ar putea să ţi se pară destul de ciudat să-ţi fac recomandări în legătură cu ocupaţiile pe baza tipurilor de personalitate.

Şi poate că unii vor spune: „Ei, asta-i bună! Pe vremea noastră nu ne-am mai orientat profesional în funcţie de personalitate. Ne-am dus să muncim unde am găsit /ne-au spus părinţii / unde s-a putut”.

Şi e foarte adevărat.

Poate tocmai de aceea, mulţi oameni sunt nefericiţi în legătură cu munca pe care o au de făcut.

De asemenea, mai scriu acest articol şi din perspectiva de profesor.

Imaginează-ţi că un diriginte şi mai ales un diriginte de clase terminale (a 8-a sau a 12- a) primeşte de la elevi sau părinţi întrebări legate de meseriile care s-ar potrivi copilului.

Înainte să dau detalii legate de activităţile pe care ar putea cineva să le urmeze, dă-mi voie să-ţi spun că informaţiile nu sunt neapărat bătute în cuie şi se pot modifica pe parcurs.

De exemplu, imaginează-ţi că peste 4 sau 5 ani, s-ar putea să fie la mare căutare meserii, care acum nu există. Şi asta pentru că piaţa muncii şi tehnologia sunt în continuă schimbare.

În plus, s-ar putea să nu acopăr toate categoriile actuale de meserii. O să te rog să le încadrezi tu în funcţie de indiciile dominante.

Evident, fiecare persoană are şi puncte forte şi puncte slabe. Aşa cum fiecare meserie are şi avantaje şi dezavantaje.

O să iau două exemple.

1. meseria de medic.

Un sangvinic – va avea relaţii foarte bune cu pacienţii şi asistenta.  Dar s-ar putea să fie foarte distrat şi să uite să facă ceva – dacă e chirurg, s-ar putea să uite ceva în interiorul pacientului.

Un coleric – va fi un foarte bun coordonator, îşi va face foarte bine treaba, profesional vorbind. Dar s-ar putea să aibă provocări la a menţine relaţii de calitate cu pacienţii şi asistenta.

Un melancolic – va fi foarte atent la detalii, îşi va face treaba în mod profesionist. Dar s-ar putea să fie singuratic – să nu poată lucra bine într-o echipă. Pentru că nu găseşte pe nimeni suficient de perfect (ca el) cu care să colaboreze.

Un flegmatic – va da dovadă de calm şi stăpânire de sine, dar s-ar putea să se mişte prea încet.

1. meseria de profesor – că tot este domeniul meu 🙂

Un sangvinic – va folosi multe metode alternative de învăţare prin joc, va avea relaţii extraordinare cu elevii. Dar dacă face abuz de ele, elevul va avea impresia că totul este o joacă şi nu va aprofunda aspectele serioase.

Un coleric – va folosi multă rigoare – va avea linişte şi disciplină la orele sale şi elevii s-ar putea să înveţe doar de frică. Relaţia profesorului cu elevii va fi una foarte strictă şi foarte rece.

Un melancolic – va copleşi elevii cu multe detalii ştiinţifice. Se va simţi nemulţumit atunci când elevii nu reuşesc să înveţe tot şi nu sunt cuminţi şi ascultători aşa cum a fost el ca elev.

Un flegmatic – este calm şi va întreţine relaţii extraordinare cu ceilalţi pentru că se ghidează după Regula de Aur. Dar va avea mari provocări să ţină clasele sub control. Are nevoie de stima de sine a colericului ca să menţină liniştea în clasă. Şi dacă nu o are, e „mâncat” de elevii care abia aşteaptă să se răzbune pe un profesor.

N-o să iau fiecare meserie în parte ca s-o distribui personalităţilor.

Iţi recomand să citeşti şi cărţile de personalitate – Personalitate plus şi Personalitate plus succes profesional scrise de Florance Littauer.

 

Sangvinicul popular

 

Pentru că sangvinicul este extravertit şi-i place să povestească, să fie înconjurat de oameni – de la care se încarcă cu energie, este pasionat de emoţie, de culoare şi de frumos, pentru că-i place să se distreze i s-ar potrivi de minune activităţi care presupun:

• teatru şi actorie
• vorbitor în public, orator
• organizator de evenimente (nunţi, petreceri – are gusturi rafinate la ornat, aranjarea festivă /de lux a sălilor, îmbinarea culorilor etc.)
• relaţii cu publicul – în orice domeniu, ştie să comunice şi să se împrietenească cu oamenii
• toate categoriile de activităţi în care se colaborează, se discută, se interacţionează cu alţi oameni.
• Şoferi pentru transport de persoane – să poată interacţiona cu oamenii
• activităţi sportive distractive
• activităţi care presupun distracţie

 

Colericul puternic

 

Colericul este tipul de personalitate orientat cu deosebire spre muncă. Este o persoană energică, extravertită, îi place să lucreze cu oamenii, chiar să-i conducă, are viziune mare şi este foarte competitiv.

Aproape orice activitate poate fi desfăşurată de un coleric fără niciun fel de probleme. (Unele activităţi însă, îi pun răbdarea la mare încercare (şi nu prea o are). Imaginează-ţi un coleric că trebuie să joace snooker. La un moment dat se va enerva şi va face o greşeală care îl va face să piardă.) De asemenea, nu i s-ar potrivi nici meseria de agent de pază, să stea pe scaun, singur într-o cabină. După nici zece minute, s-ar putea să simtă că o ia razna și își va da demisia.

Totuşi s-ar putea să fie câteva care să i se potrivească precum o mănuşă.

• activităţile care presupun competiţie
• activităţi care presupun conducere, management şi leadership – colericul parcă ar fi născut să devină lider
• activităţi care presupun un consum mare de energie (muncă fizică)
• vorbitori în public – este foarte bine structurat, concis şi la obiect
• activităţi intelectuale
• activităţi de planificare (pe termen lung şi cu echipe mari) – are viziune de ansamblu și poate delega sarcini exact cui se potrivesc.

 

Melancolicul perfect

 

Pentru că este o fire foarte minuţioasă şi orientată spre perfecţiune, melancolicului i se potrivesc activităţi care presupun:

• date statistice şi lucrul cu cifrele (contabilitate, IT)
• activităţi artistice de mare acurateţe şi fineţe (cofetar care îşi ornează prăjiturile cu mare artă şi pasiune, pictor, cusător de goblenuri, fotografie – film, sau un muzician care exersează până devine perfect pentru el).
• munca în planificare (partea detaliată și chițibușară – Știe să identifice eventualele obstacole și obiecții, apoi să găsească soluții)
• ceasornicari, şlefuitori şi creatori de bijuterii, arhitectură
• secretariat, arhivator de documente, bibliotecar, farmacist – toate activităţile care presupun ordine şi memorarea locului fiecărui produs
• şoferi pentru transport de marfă – poate să-şi vadă de meserie şi să fie la adăpost de oameni

 

Flegmaticul liniştit

 

Flegmaticul tânjeşte după odihnă şi relaxare pentru că are cel mai scăzut nivel de energie. Îmi imaginez că el a inventat ideea de „a câştiga bani în timp ce dormi”.

Se descurcă foarte bine în orice domeniu dacă lucrează în ritmul lui. Totuși, i se potrivesc foarte bine activităţi care presupun puţină muncă fizică sau efort.

• munca de IT
• activităţi sportive liniştite (snooker, şah etc.)
• scriitori
• fotografi, prelucrare filme
• şoferi pentru transport de marfă –  ca şi melancolicul, poate să-şi vadă de meserie şi să fie la adăpost de oameni, de întrebările lor indiscrete sau de orice fel de interacţiune
• muncă de birou care presupune puţină deplasare, puţin efort
• agent de pază la o companie, să poată sta liniștit într-un loc, fără să depună prea mult efort.

 

Visul e mai puternic

 

Dacă cele pe care le-am scris până acum te pun pe gânduri dă-mi voie să-ţi spun că:

• dacă o persoană visează la o anumită meserie şi este corespunzătoare unei alte personalităţi, ajut-o, sfătuieşte-o să-şi urmeze visul. Visul este mai puternic.
  • De exemplu, am aflat despre un fost elev, flegmatic, că şi-ar dori să ajungă în trupele speciale de intervenţii. I-am spus mamei băiatului să-l lase să-şi urmeze visul. Chiar dacă acolo e mult antrenament fizic, multă alergătură, dacă este visul lui, îl va motiva să reuşească.
  • Dacă un melancolic visează să ajungă actor – va învăţa şi se va dezvolta să facă tot ce este necesar ca să fie un actor. Şi nu unul oarecare, ci unul excepţional de bun.
  • Dacă un sangvinic îşi doreşte să ajungă un pictor renumit, va învăţa să dea atenţie la detaliile necesare.
  • Şi cred că sunt mulţi colerici care joacă şah şi alte jocuri care presupun calm şi stăpânire de sine.
• Dacă o persoană se dezvoltă personal poate învăţa să preia multe din punctele forte ale celorlalte personalităţi şi să-şi reducă propriile puncte slabe.

Dacă un melancolic dorește să ajungă un vorbitor în public, chiar dacă nu-i place să iasă în evidenţă, va învăţa să-şi stăpânească neplăcerile şi să se transforme.

De aceea, persoanele care se dezvoltă personal, s-ar putea să fie capabile să „devină cameleoni” din punct de vedere al tipului de personalitate. Să se poarte cu ceilalţi în funcţie de personalitatea lor, şi nu a sa proprie.

Să se poată adapta tipului de personalitate al interlocutorului. Şi atunci, nu mai are limite în ceea ce priveşte activităţile şi meseriile care i se potrivesc.

 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te rog să faci un bine şi pentru prietenii tăi şi dă un share.

 

Cu drag,

Fănica Rarinca

Autor de cărți:

Cartea Eliberează-te de rănile trecutului și redescoperă fericirea!

Cartea  Guru și Ciocârlia

Romanul Mica Stea Portocalie

 

 Ti-a placut articolul?

Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Name:

Email:

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

O altă categorie de persoane cu personalitate opusă este reprezentată de sangvinicii populari şi melancolicii perfecţi.

 

Admiraţia dintre ei este dată de diferite aspecte. Însă, după ce se cunosc mai bine, exact acele aspecte care îi determină să-i admire pe cei opuşi, îi poate duce şi la certuri şi relaţii foarte tensionate.

 

Când spun că cele două tipuri de personalitate se admiră, înseamnă că dacă sunt şi de sex opus, cele două persoane pot ajunge să se îndrăgostească şi să-şi înceapă o căsnicie.

Partea cea mai interesantă este că exact aceleaşi motive care i-au atras la celălalt partener, îi pot determina să se despartă.

Hai să intrăm puţin în detalii şi să analizăm cum stau lucrurile.

Sanvinicul este povestitor

Sangvinicul este o persoană spontană, veselă, pasionată de frumos, de emoţie, culoare şi trăiri intense. Dintre toate personalităţile umane, sangvinicul este cel care trăieşte predominant în PREZENT. Se bucură de tot ce este frumos şi are o capacitate de a transforma lucrurile neutre în admirabile.

Imaginează-ţi că eşti în prezenţa unui sangvinic, într-o maşină şi treceţi printr-o pădure. Este un anotimp de toamnă, cerul este uşor înnorat şi o parte dintre frunzele copacilor au început să cadă. Şi îl auzi pe sangvinic povestind.

„Vai, ce-mi place toamna! Cu frunzele care cad şi se aştern frumos ca un covor, şi au culoarea verde-rubiniu şi soarele care le luminează diferit!…”, iar tu te uiţi pe geam şi nu vezi deloc soare, iar culoarea frunzelor ţi se pare foarte întunecată. Tu nu reuşeşti să vezi acele culori vii şi palpitante pe care le vede sangvinicul. Asta dacă eşti cu el în maşină.

Dar dacă doar asculţi o prezentare, a unui concediu, a unei surprize plăcute pe care a trăit-o sangvinicul asculţi cu sufletul la gură. Îţi imaginezi bogăţia de culori pe care ţi le expune sangvinicul şi abia aştepţi continuarea. E ca şi când ai vedea un serial şi suspansul creşte pe măsură ce povestea se adânceşte.

Sangvinicul are capacitatea de a capta atenţia prin modul în care povesteşte.

Îi place foarte mult să fie în centrul atenţiei şi e foarte încântat să-şi spună povestea şi de 1000 de ori dacă e nevoie. Şi nu se plictiseşte deloc.

Melancolicul admiră această spontaneitate a sangvinicilor şi faptul că sunt un izvor nesecat de poveşti care mai de care mai fantastice şi care te ţin cu sufletul la gură. Dar după ce încep să-i cunoască mai bine, nu mai sunt atât de încântaţi. De fapt ajung să simtă un adevărat dezgust faţă de lipsa de corectitudine din povestirile lor.

Pentru că de fiecare dată când reia povestea mai adaugă alte mici „elemente” care să aprindă pozitiv imaginaţia ascultătorului. Iar până ajunge la numărul 1000 povestea lui nu mai seamănă aproape deloc cu versiunea originală.

Îmi aduc aminte cum citeam un paragraf din cartea scriitoarei Florance Littauer Personalitate plus – ghid pentru părinţi şi cât m-am distrat pe când citeam. Iată pe scurt despre ce vorbea în paragraf:

Un cuplu proaspăt, format dintr-o sangvinică şi un melancolic, erau la un moment dat într-o adunare / reuniune importantă.

Soţia era înconjurată de câteva zeci de persoane care o ascultau cum povestea despre luna de miere. Cum au mers din SUA în Europa, au traversat Atlanticul cu vaporul şi a durat vreo două săptămâni, cum i s-a făcut rău de mare vreo câteva zile. Şi descria cu lux de amănunte felurile de mâncare pe care le-au servit pe vapor. Apoi a trecut să descrie ţinutele pasagerilor. Povestirea îi ţinea pe toţi cu gura căscată. Când a ajuns la finalul poveştii, tânăra priveşte victorioasă în jur.

Iar soţul melancolic, adaugă sarcastic: „Am mers cu avionul.”

Faptul că sangvinicii înfloresc povestirile lor uneori atât de mult că iese altceva, îi face pe melancolicii iubitori de perfecţiune şi de detaliu să îi dispreţuiască.

Din acest punct de vedere melancolicii îi consideră mincinoşi şi superficiali pe sangvinici.

Ceea ce la început i-a făcut să-i admire, şi chiar să se îndrăgostească – îi face apoi să fie dispreţuitori, jignitori, sarcastici.

Pe de altă parte sarcasmul melancolicilor „taie cheful” de a povesti al sangvinicilor şi îi întristează. Şi ei la rândul lor, îi ceartă pe melancolici că sunt lipsiţi de farmec, posaci, critici şi că nu ştiu să se distreze.

Aşa încât, de la o simplă povestire, între cele două tipuri de personalitate pot apărea scântei şi se pot certa, sau chiar să-şi arunce unii altora cuvinte jignitoare.

 

Sangvinicul este uituc

 

Unul din cele mai comune şi slabe puncte ale sangvinicului este acela că uită.

• uită unde-şi lasă cheile

Îmi amintesc eram la un training de afaceri şi pe măsură ce ne pregăteam să începem, a venit în sală unul din cei doi traineri şi a întrebat cine are în parcare o maşină, marca…, culoarea verde, cu numărul…, cu cheile în contact? Şi atunci o doamnă dintre participante a sărit în sus, cu Ahh! şi a plecat să-şi recupereze cheile.

Când amintesc la seminar despre acest punct slab al sangvinicilor, câte cineva dintre participanţi, completează ceea ce vreau să spun. Iată două comentarii ale unor doamne sangvinice de la seminar:

„Aşa de bine am avut grijă de chei, că le-am pus în portbagaj să iau bagajul, apoi am trântit uşa şi le-am închis înăuntru.”

„Eram la o petrecere şi mi s-a întâmplat să-mi uit într-un loc poşeta cu vreo 70 de milioane de lei în ea, pentru că m-am dus să mă distrez. Mi-am dat seama abia când mi-a cerut soţul nişte şerveţele nazale. În final am găsit-o unde am lăsat-o şi mi-am dat seama că Dumnezeu mă iubeşte.”

• uită ce are de făcut (mai ales dacă se iveşte momentul oportun să povestească ceva interesant)
• uită să închidă recipientele de cosmetice şi le expune riscului oxidării
• uită să-şi ia copii de la grădiniţă sau şcoală (s-a întâmplat la unii sangvinici)
• uită numele persoanelor şi apoi îi porecleşte cu porecle născocite de sine.

Opusul sangvinicului este melancolicul. Acesta are o adevărată manie spre perfecţiune. Aşa încât mintea lui este perfect structurată, ştie exact ce are de făcut şi când să facă. Ştie exact unde îi este fiecare lucru personal. Atât de bine le ştie şi le respectă locul că se duce cu ochii închişi şi ia exact lucrul de care are nevoie fără să deranjeze nimic de la locul lui.

Dacă sangvinicul cel uituc şi melancolicul cel perfect sunt membri ai aceleiaşi familii şi mai ales dacă împart aceeaşi cameră sau produse, apar certuri serioase.

Melancolicul nu poate înţelege nevoia de dezordine a sangvinicului, şi faptul că oricât s-ar strădui el să fie ordine şi să le aşeze pe toate la locul lor, sangvinicul le împrăştie imediat ce pune mâna pe ele.

În acelaşi timp sangvinicul consideră că i se caută nod în papură. Ce mare lucru, ce mare tragedie că am uitat să pun dopul la şampon sau că nu am pus bluza înapoi pe umeraş după ce am folosit-o? Doar am avut lucruri mult mai importante de făcut…( de exemplu să spun o poveste faină cuiva).

Şi probabil că te întrebi cine are dreptate şi cum e cel mai bine.

Ambii au dreptate. Din propriul punct de vedere, amândoi au dreptate.

Ca să se înţeleagă, e important să ajungă amândoi la un compromis.

Sangvinicul să fie un pic mai ordonat şi melancolicul mai puţin critic şi să se străduiască să vadă măcar străduinţa sangvinicului de a nu mai uita şi de a face puţină ordine.

 

Melancolicul este chiţibuşar

Melancolicul este orientat spre perfecţiune. Chiar dacă lui nu-i place în mod deosebit să iasă în evidenţă, munca lui TREBUIE să iasă în evidenţă. Aproape tot ce face un melancolic este o operă de artă. Începând de la ornamente de prăjituri, de unghii, de arhitectură – toate foarte migăloase şi continuând cu operele muzicale, dramaturgice etc. Tot ce face melancolicul este privit de majoritatea ca fiind perfect. Evident, doar el este nemulţumit şi tot mai spune. „Încă nu este perfect, mai trebuia să fac aşa… şi aşa…şi aia… şi era mult mai bine dacă reuşeam să …”

Melancolicul are toate simţurile setate spre perfecţiune şi tot ce nu este perfect sau măcar aproape perfect iese imediat în evidenţă. Aşa încât, dintre toate aspectele unei lucrări, a unei acţiuni, a unui speech, melancolicul vede /aude /simte imediat tot ce nu e perfect.

Poate ţi s-a întâmplat şi ţie să scrii ceva pe facebook (să zicem) şi în loc să primeşti aprecieri legate de calitatea a ceea ce ai prezentat să ţi se spună că de fapt, nu te-ai exprimat corect, sau că ai mâncat o literă. Sau că virgula trebuia pusă nu ştiu unde.

E foarte adevărat că e deosebit de important să ştim să ne exprimăm româneşte, să ştim să scriem şi cu toate astea cu toţii greşim. Asta înseamnă oare că nu mai trebuie să scriem doar pentru că ne-a scăpat o literă? Sau pentru că nu am pus bine o virgulă?

Ce vreau să spun este că melancolicul reţine doar ceea ce este greşit din tot ansamblul unei lucrări, acţiuni, comportament, speech etc.

Mintea lui este adesea focalizată doar pe ceea ce nu merge sau pe ce nu funcţionează cum trebuie.

Din acest punct de vedere, face adesea observaţii critice, chiar acide la adresa altora.

Ştiu exact ce trebuie să corecteze la toată lumea cu care se întâlneşte.

Deşi ei nu sunt scriitori, ştiu exact ce a greşit cineva care a scris.

Deşi nu sunt fotbalişti, se pricep de minune să judece o mişcare greşită a unui fotbalist.

Deşi nu sunt muzicieni, ştiu exact ce a greşit unul care cântă.

Nu mai spun ce fel reacţionează unul care chiar ştie şi se pricepe în domeniul pe care-l critică.

Un melancolic care se apucă să facă o acţiune, nu are curajul să o expună public, până ce el nu este mai mult decât mulţumit de rezultat.

De foarte multe ori melancolicii, vor să exerseze lucrurile „în privat”, să ajungă aproape perfecte, înainte de a le expune sau lansa.

Un melancolic care vrea să scrie o carte, şi pe care o tot corectează, s-ar putea să nu o mai publice, pentru că niciodată nu este mulţumit. De fiecare dată când o revizuieşte, mai găseşte ceva greşit.

Şi pentru că ţine foarte mult şi la perfecţiune, dar şi la opinia celorlalţi oameni, va tot amâna lansarea.

De ce supără critica melancolicului?

Pentru că nimeni nu-şi doreşte să fie criticat. Nimeni nu se apucă să facă o acţiune în speranţa că o să fie criticat.

Toată lumea face o treabă sau o acţiune, cu scopul şi intenţia de a face bine (măcar pentru sine).

În relaţia cu un sangvinic, acesta este foarte descurajat de criticismul melancolicului. Aşa că melancolicul va fi supărat că sangvinicul face treaba în mod superficial. Iar sangvinicul, de faptul că indiferent ce ar face, melancolicul tot nu va fi mulţumit.

Faptul că melancolicii sunt chiţibuşari şi pot vedea ce nu funcţionează bine, chiar de la bun început, poate fi şi un lucru bun.

Imaginează-ţi un melancolic chiţibuşar lucrând într-o echipă de oameni.

Atunci când apare un proiect nou, sangvinicul devine brusc entuziasmat şi se apucă de treabă. Colericul are viziune de ansamblu şi îşi imaginează proiectul gata terminat, dar îi lipseşte viziunea de amănunt. Flegmaticul, dacă primeşte o motivaţie potrivită, îi urmează la lucru pe sangvinici şi colerici.

Dar mintea melancolicului cea iscoditoare poate să identifice ce nu ar putea să funcţioneze.

Totuşi, nu lăsa melancolicul să-ţi spună TOT ce n-ar putea să funcţioneze, că s-ar putea să taie cheful şi entuziasmul tuturor şi să nu te mai apuci de treabă. Pune-i limită. Spune-i să identifice, una cel mult două situaţii foarte dificile în care acel proiect, care nu ar putea să funcţioneze. Ce anume ar putea să meargă cel mai prost. Şi le va identifica pe cele mai periculoase.

Astfel, mintea chiţibuşară a melancolicului ar putea să prevadă şi să evite un proces prin tribunale pentru că are capacitatea să identifice anticipat tot ce nu ar putea să meargă.

 

Melancolicul este suspicios

 

O altă caracteristică deranjantă la melancolic este aceea că este suspicios. Îşi imaginează că oamenii râd de el sau de provocările pe care le are. Îşi imaginează că toată lumea îi cunoaşte secretele, gafele şi că tot ce au ceilalţi de făcut este să-l arate pe ele cu degetul. Îşi face scenarii în minte, care mai de care mai catastrofale cu ceea ce se întâmplă, sau s-ar putea întâmpla şi cum vor reacţiona ceilalţi.

Pentru că nu-i place să iasă în evidenţă, detestă ca vreuna dintre gafele lui să fie cunoscute de ceilalţi.

De aceea, acolo unde sangvinicul face haz de necaz şi îşi povesteşte în gura mare defectele şi greşelile şi râde de propriile greşeli, melancolicul simte că dacă i s-ar întâmpla lui, ar prefera să se deschidă pământul şi să-l înghită decât să povestească aşa ceva.

Iar pe baza scenariilor pe care şi le creează în mintea lui, e capabil să se certe cu ceilalţi, pentru că le proiectează şi le atribuie celorlalţi.

 

Melancolicul nu uită

 

Când spun că nu uită mă refer atât la ce are de făcut, cât şi la evenimentele şi şicanele primite.

Melancolicul este foarte organizat. El trebuie să ştie structura unui curs, unde îi sunt lucrurile, ce are de făcut etc. E foarte posibil că melancolicul a inventat noţiunea de „to do list”. Pentru că el trebuie să ştie exact ce are de făcut şi care sunt paşii. Altminteri, e pierdut. Devine confuz şi nervos. Melancolicul nu prea stă bine la capitolul spontaneitate. Tot ce nu face parte din plan, îl dă peste cap. Şi începe să fie morocănos şi, câteodată, să reproşeze celor din jur tot ce nu-i convine. Adesea însă, păstrează în memoria lui tot ce nu-i convine.

Aşa că spontaneitatea sangvinicilor pe de o parte îi poate distra, pe de altă parte le poate da bătăi de cap şi alte complicaţii. Devin foarte nervoşi pe sangvinicii care dintr-un exces de entuziasm sau pentru că au uitat ce au de făcut, duc la schimbarea planurilor de lucru.

Pe de altă parte, dacă sangvinicul şi colericul, atunci când îi supără ceva, spun şi se descarcă, apoi au uitat evenimentul, melancolicul, nu are curajul să îşi exprime nemulţumirea. În schimb o păstrează în memorie şi chiar o amplifică. Şi colecţionează în mintea lui astfel de situaţii neplăcute. Şi când ţi-e lumea mai dragă, când nici măcar nu te aştepţi, melancolicul explodează şi „dezgroapă morţii”. Şi îţi reaminteşte toate greşelile, toate reacţiile reale sau imaginare şi toate motivele pentru care nu te suportă.

Şi din aceste puncte de vedere, melancolicul şi sangvinicul sunt adesea „la cuţite” şi îşi reproşează unii altora lucruri teribile.

 

Probabil că te întrebi, care ar fi soluţia?

 

După atâtea răni şi modalităţi de a se răni, care ar fi paşii pe care fiecare îi are de urmat?

1. Citeşte cărţi despre personalităţile umane şi înţelege că oamenii sunt diferiţi de tine fără a fi defecţi. Îţi recomand cărţile pe care eu le-am citit – Personalitate plus, Personalitate plus – ghid pentru părinţi şi Personalitate plus – succes profesional scrise de Florance Littauer.
2. Identifică o unitate de măsură şi „nu sări calul!” Dacă eşti sangvinic, înţelege că dorinţa ta de a povesti, te poate transforma într-o persoană cu o imaginaţie foarte bogată, dar care nu spune adevărul. Pune limită la înfloriturile pe care le adaugi povestirilor. Dacă eşti melancolic, înţelege că oamenii nu se gândesc atât de mult la problemele tale, ci mai degrabă sunt preocupaţi de ale lor. Şi gândeşte-te cum te simţi tu atunci când te simţi criticat. Deci, dacă nu-ţi convine să fii criticat, critică mai puţin.
3. Acceptă faptul că nimeni nu este perfect şi nu te mai consuma că ceilalţi sunt diferiţi de tine. De fapt, asta face viaţa mai frumoasă.

La urma urmei, dacă toată lumea ar fi formată din sangvinici, toată lumea ar avea ceva de povestit, dar nimeni nu ar asculta pentru că toată lumea ar vorbi în acelaşi timp.

Dacă toată lumea ar fi formată din colerici, toată lumea ar fi foarte motivată să muncească, dar orgoliile lor ar duce la un război continuu. Efectiv s-ar omorî unii pe alţii.

Dacă toată lumea ar fi formată din melancolici, ar crea numai opere de artă, dar nu vor fi lansate niciodată pentru că niciodată nu sunt perfecte.

Dacă toată lumea ar fi formată doar din flegmatici, ar fi linişte şi pace, dar nu s-ar lucra nimic, pentru că toată lumea ar dormi.

Prin urmare, faptul că suntem atât de diferiţi, face ca împreună să facem lumea minunată.

Dumnezeu a ştiut ce face.

 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te rog să-l distribui şi altora. Cineva s-ar putea să-ţi mulţumească.

 

Cu drag,

Fani Rarinca

 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Name:

Email:

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

 „Nu pot să înţeleg cum e posibil ca soţul meu să facă continuu, ceea ce face, deşi i-am zis clar că mă deranjează…” – spunea o doamnă la workshop.

Ceea ce urmează să spun, nu este literă de lege pentru toţi colericii.

Aşa cum am mai spus, mulţi colerici îi admiră pe flegmatici pentru calmul şi liniştea lor. Alţii însă, vor să-i şicaneze tocmai din acest motiv,

Şi probabil te întrebi, de ce se întâmplă să-şi dorească acei colerici să-i şicaneze pe flegmatici de vreme ce ei sunt paşnici şi nu fac rău altora?

Nu cunosc toate răspunsurile.

Dar o să-ţi dau un singur exemplu.

Însă pentru asta, trebuie să ne întoarcem la vremea copilăriei.

Imaginează-ţi o familie cu doi copii, unul flegmatic şi unul coleric.

Copilul flegmatic este tipul de copil extraordinar de bun pe care şi-l doresc părinţii. E paşnic, nu plânge nici când îi este foame, nici când îi este sete, nici când are vreo suferinţă. Plânge doar dacă acestea (foamea, setea, durerea) sunt foarte puternice. Stă unde-l pun părinţii şi se joacă liniştit sau îi urmăreşte în linişte pe cei din jur. Este foarte docil şi face ce i se cere.

Pe măsură ce creşte, chiar dacă are anumite dureri dau nevoi, nu face mare caz pe seama lor.

Îmi amintesc că în momente diferite, două colege îmi vorbeau de copilul lor, flegmatic.

„Fata mea e atât de răbdătoare şi rezistentă la durere! Imaginează-ţi că avea febră (peste 39 de grade) şi ea nu plângea, nu spunea nimic. Şi mă gândesc că parcă şi pe mine ca adult mă doare şi mă plâng, de durere, dar ea nu a zis nimic. Şi când am întrebat-o, a zis Da, mama, mă doare, dar nu aşa de tare.”

Cealaltă colegă povestea:

„Eram la cumpărături şi băiatul meu mi-a zis, Mama dacă ai bani, te rog să-mi cumperi şi mie …, dar dacă nu ai, o să-mi cumperi altă dată.”

Pe se alta parte, copilul coleric e o mare provocare pentru părinţi. Face gălăgie multă, ţipă, plânge la cea mai mică durere sau neplăcere. Îşi pune mâinile în şold şi bate din picior şi porunceşte celor din jur ce să facă.

Dacă nu este în centrul atenţiei şi dacă are ceva ce nu-i convine începe să facă „scandal”. Îi tratează pe toţi cei din jur ca şi când ei trebuie să fie nişte mici servitori ca să-i facă lui mofturile.

Dacă mergi cu el la cumpărături şi vrea ceva anume şi părinţii nu pot sau nu vor să-i cumpere, începe să ţipe şi să se tăvălească pe jos. Şi părinţii se simt umiliţi şi au impresia că toată lumea se uită şi-i judecă.

Dacă părinţii sunt şi ei colerici, copilul coleric este repede ţinut din scurt şi nu i se permite să facă exces de astfel de comportamente de manifestare a puterii.

Dar dacă părintele are o personalitate mai puţin puternică decât a copilului şi acesta nu are instrumente prin care să-l liniştească pe copil, aceştia s-ar putea să înceapă să-l compare.

Ia uite fratele tău /sora ta ce cuminte stă şi nu face atâta scandal ca tine!

Fratele tău / sora ta cum poate să stea cuminte şi tu de ce nu poţi?

Eşti un copil rău şi nu te mai iubesc! Doar pe fratele tău /sora ta îl /o iubesc că e cuminte!

Dacă comparaţia nu se referă neapărat la frate sau soră, ci la cineva cunoscut, funcţionează la fel.

Ia uite cutare ce cuminte este! Tu de ce nu eşti la fel?

Iar aceste comparaţii sunt repetate de câteva ori pe zi, ani la rând. Şi da, intenţia părintelui este de a-l face pe copil să-şi dea seama că greşeşte şi să-l ajute să se îndrepte. Intenţia părintelui este bună.

Ce reacţie crezi că începe să aibă colericul?

Hmm! Tocmai cu mormolocul /prostul ăsta s-au găsit să mă compare?

Imaginează-ţi că un coleric încă de la naştere vrea să conducă lumea. Să fie numărul 1, cel mai bun, cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai cel. Şi constată că este comparat cu cineva pe care el îl consideră inferior. Imaginează-ţi ce umilinţă simte când este comparat şi găsit că este pe locul 2. Aşa că în interiorul lui apare un sentiment de dispreţ, de dezgust faţă de astfel de persoane calme, liniştite şi care nu se supără nici dacă le calci în picioare.

Atunci, în sinea lui, se naşte o dorinţă, un scop – să-l facă pe acel copil calm ş liniştit să sufere. Să-l facă să se enerveze. Şi începe să caute punctele slabe ale flegmaticului şi să-i facă şicane după şicane cu scopul de a-l face „să plătească” pentru tot cât suferă el. Şi ori de câte ori întâlneşte o persoană flegmatică, calmă, liniştită drăguţă, colericul, care a fost umilit şi comparat în copilărie, va începe să simtă nevoia să o facă să sufere.

Şi atunci când reuşeşte să-l enerveze sau să-l facă să sufere şi să plângă, sărbătoreşte. Are o bucurie nespusă.

Şi probabil te gândeşti, bine, bine! Înţeleg, asta a fost pe vremea copilăriei. Dar acum ca adulţi, nu ne mai facem şicane ca atunci când eram copii, că doar ne-am maturizat!

Te înşeli!

Faptul că ne-am maturizat cu vârsta nu înseamnă că ne-am maturizat şi emoţional. Energia acelei prime emoţii pe care a simţit-o copilul coleric atunci când a  fost comparat cu flegmaticul şi care s-a repetat ani la rând a dus la formarea unui tipar emoţional.

Iar acest tipar emoţional se reactivează ori de câte ori colericul întâlneşte o persoană care-i aminteşte de flegmaticul cu care a fost comparat în copilărie.

Aşa că adultul de acum reacţionează cum a reacţionat copilul de atunci. Pentru că energia emoţiei acelui copil care a suferit să se vadă comparat, nu a fost vindecată. Şi până ce această emoţie nu este vindecată, colericul se va purta la fel, cu orice flegmatic care-i aminteşte de copilărie şi de comparaţiile de atunci.

 

Şi atunci ce e de făcut?

 

Dacă eşti flegmatic, înţelege că acel coleric s-ar putea să nu aibă ceva personal cu tine ci proiectează asupra ta şi vede în tine flegmaticul din copilărie. Caută pe cât posibil să nu te consumi.

Pentru că dacă te superi, dacă colericul vede că te consumi şi te enervezi şi suferi „va răsuci cuţitul în rănile tale” ca să suferi şi mai mult. Dacă te vede că plângi se va bucura, va şti care este punctul tău slab şi te va răni de fiecare dată, exact acolo unde te doare.

Pe cât posibil caută să ai o discuţie cu el, ca să afli dacă are ceva cu tine personal sau vrea să se răzbune pe cineva din copilărie.

Dacă eşti coleric, identifică emoţia primară. De unde s-a născut această dorinţă de a te răzbuna şi de a-i face pe flegmatici să plătească.

Analizează lucrurile, evenimentele, emoţiile pe care le simţi şi apoi treci la vindecarea lor.

Iar pentru vindecarea lor, te aştept la seminarul şi workshopul „Eliberează-te de rănile trecutului şi redescoperă fericirea!”

 

În articolul viitor vei afla de modul în care ajung să nu se mai suporte şi să se rănească sangvinicul popular cu melancolicul perfect.

 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te rog să faci un bine şi prietenilor tăi, şi dă un share.

 

Cu drag,

Fani Rarinca

 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Name:

Email:

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

In articolul trecut, am început să-ţi vorbesc de modul în care colericul şi flegmaticul îşi creează probleme unul altuia doar pentru că au un nivel de energie foarte diferit şi o valorifică de asemenea diferit.

Citește mai mult