PE TIMP DE CRIZĂ SUNT DOUĂ CATEGORII DE OAMENI

plang

 

M-am întâlnit într-una din zile cu o clientă mai veche. Ne salutăm şi o întreb:

„- Ce mai faceţi? Că nu ne-am mai văzut demult.

– Sunt foarte supărată. Îmi răspunde ea.

– Pe mine?

– … Primăria îmi închide chioşcul.” Şi a plecat mai departe. Oricum, povestea e veche de vreo doi ani. De fiecare dată când ne întâlneam îmi punea placa cu primăria din Galaţi care a decis să închidă chioşcurile de pe marginea trotuarului. M-am gândit să îi sugerez să caute altă locaţie. Dar era deja departe. Şi parcă i-am mai spus, dar a început că „unde să se ducă? Chiriile sunt scumpe şi nu încasează cât trebuie să dea, plus că sunt şi alte cheltuieli etc., etc.”

Şi după ce am discutat cu ea, mi-am amintit că Lorand Soares Szasz spune într-un material că pe timp de criză sunt două categorii de oameni.

 

Apoi, citind un extraordinar articol despre bani pe blogul www.personalitatealfa.com mă uit şi la comentarii şi citesc următorul răspuns dat de Răzvan:

Intrebare: Pera, cum invatam romanii (ca traim printre ei si ne intereseaza, bunastarea noastra tine si de ce e in jur) sa plateasca pentru valoare, si nu neaparat pentru timpul in care e realizat un serviciu/produs?
Exemplu:
Scenariul 1: Diagnostichez o masina in 20 minute, timp in care clientul asteapta pe scaun, servind din minunata cafea/ciocolata calda/ceai pe care si-a comandat-o de la automatul anume asezat in coltul cladirii). Ii spun cat costa reparatia, ca se poate face in 30 minute.
Scenariul 2: Diagnostichez masina in 2 zile, timp in care ma “chinui” de-mi ies apele (chiar daca dureaza datorita faptului ca nu sunt bine pregatit, ori ca ma lalai pe Facebook, in timp ce mai dau un surub jos). Si cand vine clientul dupa doua zile, ii spun ca a fost greu, ca a trebuit sa ma duc in Franta sa iau o seringa speciala cu care sa injectez ulei in motor, ca m-am taiat pe maini si pe fund, lucrand sub masina, toate hainele sunt pline de ulei si motorina). Iar clientul imi spune ca bine, bine, dar “mi-ai spus ca intr-o zi e gata”. Iar eu, “da, da, dar uite ca a aparut …”

Observ ca in general (adica majoritatea, mediocritatea) apreciaza mai mult si e dispusa sa platesca ceva mai mult in scenariul 2, decat in scenariul 1.

Şi mă gândesc în sinea mea: “Apoi dacă şi cei care citesc articole de dezvoltare personală se cramponează la o categorie de clienţi, ce să mai vorbim de restul? Şi din nou mi-am amintit ce spune Lorand. “Pe timp de criză sunt două categorii de oameni. Cei ce plâng şi cei care vând batiste.”

Şi m-am gândit că n-ar fi rău ca pentru cititorii mei şi nu numai să scriu o comparaţie de comportament a celor două categorii de oameni.

 

CEI CE PLÂNG VERSUS CEI CE „VÂND BATISTE”

 

  1. Cei ce plâng găsesc vinovaţi şi scuze. Toată lumea e vinovată: guvernul, primăria, economia, criza, vecinul, mama, tata, partenerul de afaceri care l-a tras în piept, copiii care îi răpesc timpul, partenera sau partenerul de viaţă, starea vremii, traficul etc. Chiar şi Dumnezeu. Toţi sunt de vină că lor nu le merg treburile aşa cum ar fi vrut. Ei nu au nicio responsabilitate şi nimic din ceea ce se întâmplă nu ţine de ei.

 

Cei ce „vând batiste” caută să devină responsabili şi să îşi asume responsabilităţi. Ei sunt conştienţi că îşi creează viaţa şi nu depind de destin, de soartă. Îşi asumă răspunderea pentru ce spun, ce fac, ce le reuşeşte sau nu le reuşeşte, învaţă din greşeli şi merg mai departe. Sunt permanent orientaţi spre găsirea de soluţii.

 

  1. Cei ce plâng se cramponează de lucruri mărunte. Se agaţă şi se plîng de un client neserios care nu achită la timp sau a plecat să cumpere de la concurenţă. Refuză să înţeleagă că oamenii sunt diferiţi, că gîndesc şi acţionează diferit. Nu înţeleg că sunt persoane care fug doar după preţuri mici, fără să se uite şi la calitate. Şi dacă se concentrează doar pe clienţi dificili sau neserioşi, ghici ce fel de clienţi o să atragă? Cât mai mulţi neserioşi. Apoi, sunt convinşi că cineva are ceva cu ei. Iau lucrurile la modul foarte personal.

 

Cei ce „vând batiste” se focusează asupra viitorului şi a obiectivelor. Dacă un client a plecat după oferte mai ieftine, el spune, nu-i nimic, noi căutăm oameni care caută ce oferim noi. Care pun preţ pe calitate. Oare cei ce vând Mercedes îşi reduc preţul până la al unei maşini mai ieftine? În lume există 7 miliarde de oameni. Vom găsi clienţii care să aprecieze produsele sau serviciile noastre. Sau dacă afacerea lor e locală, spun: „în oraşul ăsta sunt atâtea mii (zeci de mii sau sute de mii) de locuitori. Plus cei din împrejurimi. Găsim clienţi care să aprecieze valoarea şi nu preţul. Ei ştiu că în afaceri şi în viaţă există o lege a lui Pareto 80/20 care spune că 80% din muncă aduce 20% din rezultate şi 20% din clienţi aduc 80% din vânzări. Ei aleg să investească timp şi energie şi muncă în găsirea celor 20% din clienţi. Care să le aducă 80% din profit.

 

Primii, sunt asemenea celor care nu au plasă de ţânţari la geam şi stau terorizaţi că vor fi ciuruiţi de ţânţari pe timp de noapte. Ce se va întâmpla când vine noaptea? Aud 1, 2, sau 5 sau 10 ţânţari care bâzâie prin încăpere. Apoi se ridică şi trec la vânîtoarea de ţânţari, dar uită să închidă geamul. Şi în timp ce vânează un ţânţar alţi zece intră la lumină. A doua categorie, e a celor care au plasă de ţânţari la geam şi dacă se întâmplă să apară vreun ţânţar, mai pune şi o pastilă în priză şi zice: „Nicio problemă. În maxim 10 minute aceşti ţânţari vor fi morţi.” Şi exact aşa se întâmplă. Ei nu-şi fac griji şi nu se plâng.

 

  1. Cei ce plâng aşteaptă să le pice din cer. Aşteaptă măriri de salarii, indiferent dacă munca lor este sau nu mai valoroasă. Mulţi dintre ei îşi toacă banii la loto, sau la casele de pariuri sau chiar la aparate şi aşteaptă potul cel mare ca să se îmbogătească.

Cei ce „vând batiste” muncesc din greu ca să schimbe ceva în viaţa lor. Chiar dacă rezultatele nu se văd imediat. Mulţi ştiu şi respectă principiul recompensei întârziate. Ei ştiu că la fel ca în agricultură, semeni într-un sezon şi recoltezi în altul. Şi chiar dacă într-un an au loc calamităţi naturale, ştiu că aşa e viaţa şi muncesc în continuare ca să primească recoltele în următorul an.

 

  1. Cei ce plâng au atitudinea că pică cerul pe ei sau că numai nenorociri îi aşteaptă.

Cei ce „vând batiste” sunt convinşi că au ceva de câştigat. Dacă nu câştigă bani, măcar câştigă experienţă şi se bucură de proces.

 

  1. Cei ce plâng, fac cumpărături ca să-şi reducă stresul şi emoţiile negative. Ei spun că fac investiţii. Şi chiar fac. Dar nu ei încasează profitul. Ci cei de la care cumpără. Sunt stresaţi de modul în care arată gresia sau faianţa sau mobila sau look-ul lor sau orice altceva. Şi pentru a-şi reduce starea deplorabilă în care se află consideră că trebuie să facă ceva schimbări prin casă sau de look. Poate că ei consideră că fac investiţii ca să se liniştească emoţional, dar după ce fac acele achiziţii nu se simt mai bine. Apar alte sentimente. Cum sunt cele de vinovăţie.

 

Un exemplu edificator este filmul „Confession of a Shopaholic” unde actriţa Isla Fisher joacă rolul jurnalistei Rebeca Bloomwood dependentă de cumpărături. http://www.imdb.com/title/tt1093908/?ref_=nm_flmg_act_14

 

Iată câteva replici din film:

„…Sentimentul pe care îl ai când vezi mătasea strălucind în vitrine, să vezi că hainele pe care le probezi îţi schimbă look-uk… să simţi mirosul pantofilor italieneşti din piele…. senzaţia pe care o ai atunci când scoţi cardul şi ai suficient credit pe el … şi banca aprobă tranzacţia… şi intri în posesiaa lucrurilor pe care ţi le doreşti…”

 

Apoi, plângând, după ce a primit o scrisoare de la bancă cu situaţia contului ei: „…Mi-au spus că sunt o clientă valoroasă… că am făcut o investiţie. Iar acum mă hărţuiesc cu scrisori de ameninţare şi cu recuperatori de credite.”

 

Iar la final, când prietenul ei s-a supărat că a fost minţit, îi explică:

     „- Ştii, eu cumpăr lucruri.

– Cumperi! De ce cumperi?

– Pentru că atunci când cumpăr, lumea pare mai bună… lumea E mai bună… Apoi …nu mai e… şi trebuie să cumpăr din nou…”

 

Cei ce „vând batiste” au ineligenţă financiară. Ei chiar fac economii şi investiţii. Se plătesc pe ei primii. Şi cum spune Robert Kiyosaki, a te plăti pe tine primul, nu înseamnă să-ţi cumperi o haină nouă, sau o nouă pereche de pantofi. Înseamnă să economiseşti. Investesc în ei şi în educaţia lor. Investesc în afacerea lor, în materie primă, în maşini etc. Şi muncesc şi aşteaptă răbdători profitul. Sau îl determină să vină.

 

*** Dacă ţi-a plăcut acest articol aştept comentariile tale pe blog, pe email sau pe reţelele de socializare.

Dacă îl consideri util şi pentru alţii, poţi să îl trimiţi mai departe apăsând butoanele like, share sau forward.Cu drag,Fănica RarincaFii autodidact!






 Ti-a placut articolul?
Inscrie-te cu adresa de email ca sa primesti in inbox articolele publicate si poti descarca gratuit ebook-ul Scapă de stres! Fii fericit!

Scap_de_stres_Fii_fericit.jpg

We respect your email privacy

Email Marketing by AWeber

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.